Dacă acum câţiva ani ar fi venit vreun tânăr să-mi ceară fiica în căsătorie, n-aş fi acceptat aceasta niciodată. Era singura mea fiică şi ca tată îmi plăcea să mă mândresc cu ea, indiferent cu cine vorbeam.
Băieţii, trei la număr, erau şi ei printre subiectele mele de discuţie cu alţii, ba de multe ori îi vorbeam doar la superlativ, dar pe fiică, pentru că era singura fată, o iubeam mai mult şi îi împlineam toate mofturile. Într-un oarecare fel ştiam că mă comport în mod egoist cu ea. Luasem mult prea în serios expresia "fata mea", de aceea nu suportam să ştiu că întârzie seara acasă, iar dacă aş fi auzit că are un prieten m-aş fi înfuriat şi mai tare. Aşa se face că într-o seară, în timp ce eram cu toţii la masă, profitând de un moment de linişte, fiica mea, singura mea fiică, şi-a exprimat în prezenţa tuturor dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu intrând într-o mănăstire. Fără să stau prea mult pe gânduri şi fără să-i răspund verbal i-am tras pentru prima dată în viaţa ei o palmă, apoi, plin de furie, am ieşit afară. Nu puteam să cred şi să accept ceea ce auzisem. O iubeam atât de mult, o protejam de ceea ce tinerii numesc astăzi "a fi în pas cu moda" şi acum ea voia să-şi închidă viaţa într-o mănăstire? În final, să se căsătorească aş fi acceptat, dar aceasta nu puteam s-o accept. Era prea mult pentru mine. Simţeam cum de furie îmi clocotea sângele în vene. Pentru că mama nu avusese o reacţie ca a mea, pe moment am crezut că între ele avusese loc o înţelegere, dar nu era aşa. Oricum, eram total împotrivă. Am început să-i las o libertate totală. Nu mă interesa ora când pleca şi când venea, cu cine ieşea sau cu cine venea, toate acestea cu gândul că doar se va răzgândi şi nu-mi va mai aminti niciodată de dorinţa ei, care, să fiu sincer, îmi schimbase puţin viaţa. Ea însă persista în hotărârea luată, ceea ce m-a determinat să fiu şi mai violent. Într-o zi, fiica mea nu a mai venit la micul dejun. Ştiam că s-a culcat mai târziu, de aceea nu m-a preocupat prea mult. Se apropia însă ora prânzului, iar ea rămânea cu încăpăţânare în pat, după cum credeam eu. Dar ea nu mai era de mult nici în pat, nici în casă. Plecase acolo unde deseori îmi spunea că se simte chemată, dar unde eu nu o voiam. Trei ani nu am vrut s-o văd, s-o aud la telefon sau să-i citesc vreo scrisoare, deşi deseori îmi cerea iertare pentru modul în care plecase şi mă ruga ca împreună cu mama ei să-i fac o vizită la ceea ce ea numea mai întâi postulandat, noviciat şi apoi mănăstire unde se afla nu de mult timp. I-am făcut o vizită, dar nu cu mama ei, ci singur. Nu aveam maşină personală, aşa că am hotărât să merg cu alte mijloace de transport. Am schimbat un tren şi acum mă aflam în altul care avea să mă ducă direct în localitatea unde fiica mea între timp devenise soră.
Mergând cu trenul, fără să vreau, am auzit două persoane vorbind cu patos despre surorile care activează în comunitatea lor. Era sigur o discuţie care evidenţia doar lucruri bune despre ceea ce mie mi se părea o prostie, şi anume viaţa de mănăstire. Erau apreciate surorile şi în special una care, spuneau ele, este micuţă, blondă şi cu simţul umorului şi care venise de curând. Nu am intrat în discuţie, dar mi-am dat seama din cele auzite că era vorba chiar de fiica mea. Nu pot să spun ce am simţit în acel moment. Oricum, vechile mele sentimente de furie au încetat pentru totdeauna. Din acel moment am început să-mi iubesc cu adevărat fiica, aşa cum trebuie un părinte să-şi iubească propriul copil. Mi-am amintit cum mă mândream cu ea, iar acum se mândresc alţii. Aceasta mi-a dat curaj, de aceea nu pot descrie în cuvinte clipa reîntâlnirii. A fost ca şi cum m-aş fi născut a doua oară. Copilul meu îmbrăcat cu haine frumoase, cu zâmbetul pe buze, mi-a dat un cu totul alt sens vieţii. Abia atunci mi-am dat seama ce a însemnat acea palmă din seara în care mi-a spus că va merge la mănăstire. În loc s-o descurajez, aşa cum credeam eu, a încurajat-o şi mai mult şi acum primesc şi eu din curajul ei. Aveam impresia că plecând la mănăstire o voi pierde cu totul, dar nu este adevărat. De fapt, am câştigat nu doar un ginere şi câţiva nepoţi, ci i-am câştigat pe toţi cei pe care fiica mea, soră fiind, îi va face fericiţi orientându-i spre Dumnezeu. Cum mai puteam eu să mă împotrivesc unei astfel de vocaţii? (Mihai).
