La 6 aprilie 2001 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea fericitului Pier Giorgio Frassati (1901-1925). "Tânărul celor opt fericiri" - cum l-a definit papa Ioan Paul al II-lea - Pier Giorgio Frassati, în cei numai 24 de ani de existenţă a trăit în mod plenar viaţa de creştin, motiv pentru care Sfântul Părinte îl propune tinerilor ca model deplin de viaţă trăită întru Cristos.

Pier Giorgio Frassati s-a născut la Torino, la 6 aprilie 1901 şi a murit în acelaşi oraş, la 4 iulie 1925.

Au trecut deja 100 de ani de la naşterea sa şi aproape 76 de ani de la moartea sa. Cu toate acestea, sunt persoane care reuşesc să sară abisurile timpului şi să ne fie aproape şi actuale, ca şi cum ar trăi împreună cu noi. Sfinţii, de obicei, sunt astfel de persoane. Şi aşa este Pier Giorgio.

O viaţă de numai 24 de ani pare să nu fie foarte bogată în semne, dar cine l-a cunoscut pe Pier Giorgio poate şti cât de uluitoare a fost densitatea şi profunzimea vieţii sale.

De ce este atât de actual?

Popularitatea mărturiei creştine a lui Pier Giorgio Frassati creşte neîncetat. De la mulţimea neprevăzută care l-a însoţit pe ultimul drum, la cea care a participat la beatificarea din Piaţa "Sfântul Petru" (20 mai 1990) şi până la cei care îl întâlnesc astăzi în diverse ţări ale lumii, nenumăraţi sunt aceia care - mai ales tineri - i-au simţit extraordinara atracţie. De ce?

Sunt, înainte de toate, unii factori obiectivi: viaţa dusă de Pier Giorgio în vremea sa depăşea probabil nivelul mediu al contemporanilor, ajungând la un nivel care astăzi, prin creşterea însemnată a bunăstării şi a răspândirii ştiinţei şi tehnologiei, este accesibil tuturor. Pier Giorgio nu se regăseşte în tânărul obişnuit al timpului său, în schimb este foarte asemănător cu tânărul de astăzi: merge la munte, face sport, conduce maşina, foloseşte telefonul, admiră tablourile, iubeşte muzica, merge la universitate, călătoreşte în Italia şi în străinătate. Pier Giorgio, care, graţie meseriei tatălui, avea conştiinţa istoriei şi a vieţii dinamice din ţările străine şi era la curent cu tot ce se întâmpla în lume, a avut oportunităţi neobişnuite timpului său, dar obişnuite astăzi. Aşadar, Pier Giorgio a înfruntat "noutăţile" care astăzi sunt cotidiene şi a fost nevoit să găsească soluţii aproape inedite solicitărilor care provoacă permanent conştiinţa unui creştin. De aceea, el poate fi numit "un precursor" a cărui mărturie este actuală.

Extraordinara forţă unificatoare pe care credinţa o exprima în viaţa sa era ca un magnet pentru tinerii unui timp fărâmiţat. Pier Giorgio era tânărul care nu avea puncte obscure, nu manifesta sfâşieri sau diviziuni, era puternic în faţa greutăţilor vieţii, se agita, dar nu se clătina în suferinţă, observa că suferinţa era necesară, nu renunţa la nimic caracteristic umanităţii sale, ci se bucura de ea în mod plenar şi în deplină castitate. De aceea, el manifestă un farmec puternic pentru cel care se luptă astăzi din toate puterile pentru a dărui vieţii sale creştine un strop de armonie. Pier Giorgio nu şi-a irosit nici forţa, nici timpul: s-a integrat. El este o provocare tot mai profundă în special pentru tinerii de astăzi care frecventează comunităţile creştine. Tocmai sensul plenitudinii emanate de existenţa lui Pier Giorgio dă persoanei sale fascinaţie şi căldură.

Exemplaritatea vieţii sale laice apare vie în lumina doctrinei conciliare asupra laicilor.

A-l întâlni pe Pier Giorgio cu extraordinara sa normalitate, care şi-a trăit propria credinţă în plinătatea vieţii cotidiene şi a slujit Biserica fără să distrugă raportul său cu lumea, înseamnă a da speranţe tinerilor creştini, deoarece demonstrează că adevărata laicitate este posibilă chiar şi pentru ei.

* * *

Dragul meu, pacea să fie în inima ta, iată urarea pe care Robespierre (Pier Giorgio) o adresează lui Perault (Marco) cu ocazia anului sfânt; fiecare alt dar care ar putea fi avut în această viaţă este deşertăciune după cum deşarte sunt toate lucrurile din lume. Frumos este a trăi gândindu-ne că dincolo este adevărata noastră viaţă, altminteri cine ar putea duce povara acestei vieţi dacă nu ar exista o răsplată pentru toate suferinţele, o bucurie eternă; cum s-ar putea explica resemnarea admirabilă a atâtor sărmane creaturi care luptă cu viaţa şi adesea mor la datorie dacă nu ar fi certitudinea unei dreptăţi a lui Dumnezeu.

(Scrisoare către Marco Beltramo - Torino, 15 ianuarie 1925)