Îmi plac familiile fericite. Este o plăcere să vezi cum iradiază bucuria pe feţele membrilor unor astfel de familii. Şi eu mi-am dorit de multe ori să fac parte dintr-o familie, dar se pare că soarta m-a privat de un astfel de privilegiu. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva am greşit cu ceva înaintea lui Dumnezeu că am avut parte de o astfel de încercare. Sunt sigură că Dumnezeu a vrut să mă înveţe o lecţie importantă pentru viaţă: aceea a iertării.
Despre ce este vorba? Din cauza unor neînţelegeri apărute pe fondul unor lipsuri economice deosebite, tatăl meu a plecat într-o zi la serviciu, unde lucra ca zilier, iar seara, contrar obiceiului, nu a mai revenit acasă. Plecase departe într-o călătorie pe care şi-o pregătise cu multă minuţiozitate fără ca noi să bănuim ceva. Împreună cu mama alertasem tot ceea ce era posibil, dar în zadar. O lună mai târziu, poştaşul ne-a adus o scrisoare cu totul deosebită. Era pentru prima dată când primeam o scrisoare din străinătate, tocmai din Irlanda. Am deschis-o cu emoţie şi în acelaşi timp cu frică şi nu mică ne-a fost uimirea când am constatat că scrisul este al tatălui meu. Ne scria să-l iertăm pentru modul în care ne părăsise. Nedumerirea noastră a crescut şi mai mult când printre altele am citit: "Nu voi mai putea reveni înapoi. Viaţa mea alături de voi s-a încheiat. Se încheiase de mult. Cea cu care am venit eu aici vă înlocuieşte foarte bine. Iertaţi-mă încă o dată că v-am părăsit astfel". Aceasta a fost "bomba" care a declanşat ceea ce avea să urmeze. Într-un exces de furie şi văzând că tata nu vrea să mai aibă răspunderea familiei, mama m-a determinat să plec unde vreau, pentru că, spunea ea: "N-am cu ce te întreţine. Caută-ţi singură un rost în viaţă". Şi am început să caut.
Mai întâi trebuia să mă împac cu mine însămi, să mă împac cu ideea că sunt o persoană nedorită, marginalizată chiar şi de proprii mei părinţi. Nu-mi rămăsese decât credinţa în Dumnezeu pe care o primisem la Botez şi la prima sfântă Împărtăşanie. Ştiam ce înseamnă iertarea, dar îmi era greu s-o practic. Prea uşor mi s-a schimbat viaţa. Era nedrept ceea ce se întâmplase cu mine, de aceea am început să-i cer cont lui Dumnezeu, însă el întârzia să-mi răspundă. În schimb a venit un răspuns din partea mamei. Îmi spunea că primise un alt fel de plic din Irlanda, în care citise cu groază că tatăl meu murise într-un accident. Acum dorea să revin din nou acasă. Când ne-am reîntâlnit ne-am îmbrăţişat şi am plâns mult. Am plâns pentru soarta tatălui meu, am plâns pentru gestul nesăbuit făcut de mama. Pe tata îl iertasem. Ştiam că mă iubea şi că odată ar fi venit acasă, chiar dacă acolo departe unde era îşi construise o altă viaţă. Aşteptam clipa în care aveam să fim din nou împreună. Şi am fost: un tată pe care îl iertasem şi îl înţelesesem, o mamă pe care o iertasem şi o îmbrăţişasem şi pe care nu voiam s-o mai părăsesc niciodată şi un Dumnezeu care îmi dăduse forţa necesară să-i iert. (Alina)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
