Nu poţi cere de la semenul tău imposibilul, aşa cum cred că nici Dumnezeu nu cere de la noi imposibilul. În ceea ce mă priveşte îmi pot permite să încerc totdeauna partea de sus a posibilului, chiar dacă pentru mulţi rămâne în continuare imposibil. Când iubeşti cu adevărat, totul este posibil.
La această concluzie am ajuns, nu cu mulţi ani în urmă, când, deşi mai aveam doi copii, am luat sub îngrijire materială încă unul. Era o fetiţă de numai opt luni pe care mama o părăsise în spital. Era cu mult sub greutatea normală, dar m-a cucerit cu faţa ei, care, deşi puţin sensibilă, ascundea sub ea o fetiţă puţin brunetă, dar cu mari speranţe. M-am gândit că unei fetiţe brunete îi va sta bine pe
lângă cele două blonde ale mele. Am făcut documentaţia necesară şi a venit momentul să o iau acasă şi să o introduc în familia mea. Ai mei o aşteptau cu nerăbdare, dar şi cu o oarecare suspiciune. "Cine este mama adevărată? De ce o fi părăsit-o? Dacă a părăsit-o pentru că avea vreo boală incurabilă?" Acestea erau câteva din întrebările care au generat această suspiciune. Cât priveşte sănătatea, medicii m-au asigurat că totul este în ordine: greutatea mică se datora lipsei laptelui matern, iar mama adevărată, ştiam că are 24 de ani, o cheamă Ionela şi nimic mai mult. Părăsise spitalul şi copilul la trei zile după naştere. Între timp micuţa a început să se simtă bine în familia noastră. Cu toţii o iubeam şi uneori ne certam pentru că fiecare ar fi vrut s-o ţină câte puţin în braţe.
Într-una din zile am fost sfătuită să-i fac un test HIV şi... consternare generală, fetiţa era infectată cu acest virus. Bineînţeles, prima reacţie a celor din familie şi a prietenilor a fost aceea de a o abandona. Dar cum aş fi putut s-o fac? Ar fi fost marginalizată pentru a doua oară şi cred că definitiv. Nu puteam să procedez astfel. Inima mea de mamă îmi inspira altceva. Simţeam că o iubesc şi mai mult, ba chiar mult mai mult ca înainte şi mi se părea o nedreptate s-o abandonez. Am căutat să-mi schimb mentalitatea. Era singura soluţie, pentru că, nu fetiţa era vinovată de boala ei, ci eu m-aş fi făcut vinovată că nu am înţeles-o. Încet, încet m-am documentat asupra acestei boli şi ştiu că nu se poate contacta atât de uşor. O iubesc pe micuţa mea fetiţă, o iubesc şi nu pot s-o abandonez, nu pot şi gata! (Maria)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
* * *
Experienţa însăşi a comuniunii şi participării, care caracterizează viaţa zilnică a familiei, reprezintă prima şi fundamentala contribuţie pe care familia o aduce societăţii. Relaţiile dintre membrii societăţii familiale sunt inspirate şi dirijate de legea "gratuităţii" care, respectând şi favorizând în toţi şi în fiecare demnitatea personală ca pe unicul titlu de valoare, devine primire cordială, întâlnire şi dialog, disponibilitate dezinteresată, slujire generoasă, solidaritate profundă. Astfel, promovarea unei autentice şi mature comuniuni a persoanelor în familie devine prima şcoală de sociabilitate, de neînlocuit, exemplu şi stimul pentru cele mai ample raporturi comunitare, pentru învăţarea respectului, dreptăţii, dialogului şi iubirii. În acest mod, aşa cum au amintit şi părinţii sinodali, familia constituie locul nativ şi instrumental cel mai eficace al umanizării şi al personalizării societăţii, pentru că ea colaborează într-un mod original şi profund la edificarea lumii, făcând posibilă o viaţă tot mai umană, mai ales, apărând şi transmiţând viaţa cu virtuţile şi valorile ei. Aşa cum ne învaţă Conciliul Vatican II, în familie "diferitele generaţii se întâlnesc şi se ajută reciproc pentru a ajunge la o înţelepciune umană mai completă şi pentru a acorda drepturile persoanelor cu alte exigenţe ale vieţii sociale". (Familiaris consortio, nr. 43).
