Luni, 4 decembrie, au fost încredinţate papei Ioan Paul al II-lea Cataloagele mărturisitorilor credinţei din secolul al XX-lea, pregătite de Comisia pentru Noii Martiri pe baza semnalărilor parvenite de la diferite instituţii şi realităţi ecleziale ale Bisericii Catolice începând din anul 1996.
Aşa cum este cunoscut, Comitetul Central al Marelui Jubileu al anului 2000, primind invitaţia Sfântului Părinte formulată în scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente de a face ca această moştenire să nu se piardă, a dat împuternicire comisiei să facă un recensământ despre mărturisirea credinţei în secolul al XX-lea, acolo unde ea a fost încercată prin vărsare de sânge şi martiriu.
Datoria comisiei nu a fost să propună "modele exemplare", nici să elaboreze sau să ceară criterii inerente constatării canonice a martiriului; mai curând a fost un început - şi din păcate deschis - de căutare "a soldaţilor necunoscuţi ai cauzei măreţe a lui Dumnezeu" (TMA 37), care şi astăzi continuă să ofere propria viaţă pentru evanghelie şi pentru Biserică.
Comisia a înregistrat aproximativ 13.400 de semnalări (pentru 106 ţări), parvenite în ziua de 7 mai 2000, data comemorării ecumenice a mărturisitorilor credinţei din secolul al XX-lea prezidată de către papa Ioan Paul al II-lea la Colosseum. Această zi a fost aleasă ca termen pentru primirea semnalărilor care trebuiau introduse în catalog şi chiar ca limită temporală ad quem (până când), pentru a lua în consideraţie mărturiile acelora care şi-au dat viaţa pentru evanghelie. Termenul a quo (de când) a fost indicat prin ziua de 1 ianuarie 1900.
Este vorba despre o documentare masivă care, chiar de la început, a oferit câţiva indicatori ai fenomenului şi a permis o trudnică reconstituire a numeroaselor contexte istorice. Implicarea Bisericilor locale şi a diverselor realităţi ecleziale a constituit structura susţinătoare a muncii comisiei chiar şi atunci când, în mod evident, persecuţiile mai recente au slăbit capacităţile structurale necesare culegerii de mărturii. Comisia a trebuit deci să lucreze asupra documentării multiforme atât din punct de vedere redacţional, cât şi al conţinutului rezultat din elaborările de izvoare, în unele cazuri principale, în altele, secundare, de valoare şi de genuri diverse. Cu toate acestea, calitatea evenimentului eclezial, pe care recuperarea şi păstrarea memoriei "martirilor" din secolul al XX-lea şi-a asumat-o în mod prioritar, a motivat urcarea acestor recorduri.
Izvoarele sunt numeroase: diecezele înseşi, conferinţele episcopale, Bisericile Catolice orientale, în afară de cele aproape 300 de ordine religioase, operele misionare pontificale, Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor, Arhiva de Ajutor pentru Biserica în Suferinţă şi altele...
O dată primită documentaţia, un astfel de recensământ a solicitat comisia să înceapă o primă serie de cercetări referitoare la integrarea documentării obţinute: completarea datelor lipsă, uniformizarea criteriilor utilizate în indicarea toponimelor, contextualizarea evenimentelor, analiza comparată cu alte izvoare documentare etc., în timp ce trebuia să se sublinieze într-un raport confidenţial şi dependenţa de aceiaşi "păzitori de memorie".
Valoarea, dincolo de descoperirea informaţiilor cu privire la un număr relevant de mărturisitori ai credinţei (număr relativ în raport cu cifra obiectivă a fenomenului, pe parcursul întregului secol) sau dacă dorim, sic et sempliciter, dincolo de informaţiile referitoare la victimele persecuţiilor antireligioase şi anticreştine ale acestui secol, constă în restituirea unui mozaic complex şi unitar din care nu se deduce numai fresca sfâşietoarelor suferinţe, ci şi firul roşu al vieţii Bisericii. Acolo unde s-a vărsat sânge, în etapele mai delicate ale proceselor istorice ale secolului al XX-lea, Biserica nu s-a sustras de la datoria de evanghelizare şi de mărturisire a credinţei.
Materialul parvenit îi apropie pe martiri unii de alţii, în mod cert unii dintre ei "martiri" în sens propriu, din care un număr considerabil de mărturisitori ai credinţei şi-au dat viaţa în chinuri de necrezut ex aerumnis carceris. Alţii, într-un număr mare, au căzut victime ale urii anticreştine, şi, în fine, sunt numeroşi aceia care au fost privaţi de propria viaţă în exercitarea virtuţilor creştine. În concluzie, o panoramă vastă. Sunt foarte mulţi mărturisitori care şi-au vărsat sângele alături de alţii, în "grup". Acestora li s-au reconstituit circumstanţele care i-au condus la masacru, reparcurgându-se o "geografie a durerii", plecând din locurile unde ei şi-au vărsat sângele (uneori mănăstirile şi bisericile desfigurate în timpul regimurilor comuniste, sau itinerarele "marşului morţii" din Asia, sau închisorile folosite în Spania...). Persecuţia religioasă din secolul al XX-lea este frecvent un factor de masă, cu expresiile sale cele mai puternice în totalitarismele nazist şi sovietic. Încadrările istorice au ţinut cont apoi şi de dimensiunea ecumenică, receptând tot ceea ce istoriografia secolului al XX-lea a scris pe această temă.
Comisia Noii Martiri, lucrând mereu în sintonie cu Comitetul Central, în afară de preşedintele său, S.E. Mons. M. Hrynchyschyn şi de secretarul său, pr. Marco Gnavi, a cuprins diferiţi membri cu funcţii preponderente de tip consultativ şi de legătură cu organismele Sfântului Scaun: Mons. Michele Di Ruberto (Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor), Mons. Claudio Gugerotti, care l-a înlocuit pe Mons. Marco Dino Brogi (Congregaţia Bisericilor Orientale), pr. Josef M. Maj S.J. (Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor), Mons. Jesús Irigoyen (Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor) şi alţii cu competenţe specifice: dr. Pia Vincenti Guzzi, Mons. Vincente Cárcel Orti, pr. Rojo Martinez O.S.A., pr. Tomás ©pidlik, S.J., pr. Marco Rupnik S.J., dr. Giuseppina Campo (din reprezentanţa Secretariatului Comitetului Central al Marelui Jubileu al Anului 2000).
În faza precedentă primirii documentelor comisia a specificat mandatul său, a întărit raportul cu Bisericile locale în toate structurile lor, a elaborat broşuri importante, a promovat cercetarea pe tema martiriului în secolul al XX-lea. Afluenţa de materiale documentare s-a amplificat începând cu anul 1998.
Datorăm întreaga noastră recunoştinţă tuturor celor care în secolul abia încheiat "au spălat veşmintele lor redându-le albe împreună cu sângele Mielului". Graţie lor au văzut lumina aceste prime cataloage.
Cuvintele papei Ioan Paul al II-lea rostite în a treia duminică a Paştelui din acest jubileu, sugerează pentru viitorul Bisericii moştenirea trasată de toţi cei care şi-au dat viaţa în numele lui Cristos: "Aceşti fraţi şi surori în credinţă, la care astăzi facem referire cu recunoştinţă şi veneraţie, constituie o mare frescă a umanităţii creştine a secolului al XX-lea. O frescă a Evangheliei fericirilor trăită până la vărsarea de sânge". (Marco Gnavi, secretar al Comisiei pentru Noii Martiri, în "L'Osservatore romano", nr. 50)
