Iubirea si sentimentele
(continuare din numărul trecut)
Învăţarea iubirii nu este un proces spontan, nici uşor. Iubirea este cel mai greu fel de aprofita de libertate. Pune cele mai mari cerinţe. Din această cauză învăţarea iubirii nu se poate face dintr-odată sau fără efort. Cuprinde diferite faze de dezvoltare şi procese concrete.
Prima fază este legătura emoţională dintre copil şi părinţi. Faza a doua este îndrăgostirea, care înseamnă a te lăsa cuprins de farmecul emoţional al altei persoane. Începutul îndrăgostirii este acompaniat de trăiri şi experienţe pline de bucurie. Când îndrăgostirea atinge culmea încântării emoţionale, atunci persoana îndrăgostită simte o fericire enormă. Cu trecerea timpului însă, îndrăgostirea dezvăluie alte aspecte, dureroase. Îndrăgostiţii trăiesc primele dezamăgiri şi deziluzii. Apar pretenţii reciproce şi primele răni emoţionale. Îndrăgostitul are o conştiinţă tot mai crescută a faptului că cealaltă fiinţă nu este idealul absolut şi perfecţiunea întruchipată. Apar contradicţii, lacrimi, gânduri de despărţire. Apare gelozia care se dovedeşte a fi deosebit de dureroasă, ca element al acestei faze a îndrăgostirii. În felul acesta se descoperă legătura dintre îndrăgostire şi ataşamentul copilului faţă de părinţi. Şi copilul vrea să-şi aibă părinţii numai pentru sine şi devine gelos pe orice cuvânt sau gest îndreptat spre altcineva.
Nelinişti în iubire
Sub influenţa suferinţei care acompaniază gelozia, cel îndrăgostit îşi dă seama treptat că nu poate rămâne în această stare până la sfârşitul vieţii. În felul acesta îndrăgostirea devine a doua importantă lecţie a vieţii, pe lângă legătura cu părinţii. Tânărul descoperă că s-a înşelat gândind că este un om matur şi independent. Independenţa sa crescută, emoţională, de părinţi s-a dovedit a fi mai curând o depăşire a unei etape de dependenţă, decât o cucerire a independenţei depline. Suferinţa pe care a cunoscut-o în a doua fază a îndrăgostirii îi permite să descopere adevărul care se găsea dincolo de puterea sa de înţelegere, căci era încă un copil şi era dependent şi se desprinde treptat de dependenţa de părinţii lui. Este adevărat că legăturile sprijinite pe o nevoie puternică de emoţionalitate nu-i aduc niciodată o fericire deplină, că asemenea nevoi îl vor nelinişti din nou şi-i vor îngreuna învăţarea iubirii mature. Trăirea îndrăgostirii îi permite tragerea unor concluzii că omul tânjeşte după fericire, care este ceva mai mult decât simţirea sau fascinaţia emoţională.
Sarcina educatorilor este aceea de a lămuri subiecţilor educaţi esenţa iubirii mature. Căci există multe convingeri eronate cu privire la acest subiect. Cred că greşeala cea mai primejdioasă şi totodată cea mai răspândită este convingerea despre iubire ca simţire sau sentiment. Trebuie să se explice consecvent şi răbdător copiilor şi tinerilor că iubirea nu este un sentiment. În unele manuale de psihologie se arată uneori foarte detaliat complexe de sentimente şi emoţii. Uneori se enumeră câteva zeci de sentimente diferite, de trăiri şi stări emoţionale. Dar în nici o listă de sentimente nu este şi nu poate fi inclusă iubirea, pentru că ea nu este un sentiment.
Esenţa iubirii mature
Dacă iubirea ar fi un sentiment, atunci n-ar putea fi încredinţată tainei Căsătoriei. Nu s-ar putea depune jurăminte ale mirilor şi nici făgădui o fidelitate până la moarte. Pentru că, în definitiv, nu putem jura că vom încerca totdeauna anumite sentimente. Orice sentimente sau trăiri emoţionale sunt o reacţie spontană a organismului la ceea ce se petrece în noi înşine şi în contactul nostru cu lumea exterioară. Din acest punct de vedere nu putem să ne comandăm sentimentele pe care le dorim (de exemplu, bucuria, entuziasmul, emoţiile), nici să ne interzicem trăirea unor sentimente pe care nu le dorim sau care ne neliniştesc (de exemplu, tristeţe, mânie, amărăciune, disperare).
De obicei, avem de-a face cu o dublă greşeală: cu reducerea iubirii la sentimente şi reducerea bogăţiei sentimentelor trăite în iubire numai la stări emoţionale plăcute. Evident, adevărul este acela că iubirea totdeauna acompaniază o simţire. Dar asta nu înseamnă că ea este un sentiment, nici că iubirea este legată numai de simţiri plăcute sau stări de spirit atrăgătoare. Când ne iubim pe noi înşine şi pe alţi oameni, atunci încercăm sentimente şi stări de spirit foarte diverse, emoţii foarte diferite - de la bucurie la entuziasm, satisfacţie, starea de securitate până la nelinişte, amărăciune, mânie şi repulsie. Trăirile noastre emoţionale sunt termometrul a ceea ce se petrece în noi şi în contactul nostru cu alţi oameni. Iar, deoarece cu noi înşine şi cu alţi oameni pe care-i iubim se petrec foarte multe lucruri, emoţiile care acompaniază iubirea se schimbă necontenit. Să ne imaginăm situaţia unor părinţi care crescând un fiu sau o fiică încep să-şi facă rău lor înşişi sau altora, să distrugă propria viaţă, de pildă, apelând la narcotice sau intrând pe calea crimei. Părinţii iubitori vor încerca atunci o nelinişte dramatică, jale, durere, mânie, dezamăgire şi multe alte sentimente dureroase. Tocmai pentru că iubesc. Când şi-ar retrage iubirea, ar putea din nou dormi liniştiţi. Dacă iubesc o persoană care procedează în mod responsabil, cu maturitate, atunci încerc o bucurie şi o satisfacţie. Dacă însă acea persoană îşi face rău ei însăşi sau este nedreptăţită prin altcineva, atunci încerci nelinişte şi stres. (Pr. Marek Dziewiecki). (Sfârşit)
