Tu m-ai învăţat să mă rog
Scumpa mea bunică,
Iartă-mă că n-am putut să fiu lângă tine în acest moment: poate aşa a vrut Cel de Sus... Aş fi suferit prea mult din cauza despărţirii, cu toate că tu eşti fericită pentru că ai intrat deja în împărăţia Tatălui, acolo unde noi toţi sperăm şi aşteptăm să mergem...
De multe ori mă rugam Domnului ca să nu mi te ia înainte de a te vedea încă o dată în viaţă... Şi el m-a ascultat: anul trecut, chiar dacă pentru puţin timp, am petrecut vacanţa de vară în mijlocul vostru, acasă... Aşa am avut ocazia, ultima de altfel, de a te saluta, de a te vedea... Aş fi vrut să te îmbrăţişez tare tare, dar fizicul tău atât de delicat m-a împiedicat să o fac... Nu m-ai recunoscut imediat, dar când ţi-am spus că m-am întors din Italia ca să stau cu tine... ai început să mă îmbrăţişezi şi să mă strângi lângă tine cu puţinele forţe ce le aveai... Erai atât de scumpă...
Nu te voi uita niciodată. Tu m-ai învăţat să mă rog, tu îmi vorbeai de Dumnezeu şi de exemplele sfinţilor. Tu m-ai învăţat să îndrept răul prin iubire şi bunătate. Timpul petrecut alături de tine era o şcoală de credinţă şi de iubire prin sacrificiu. Pentru tine greutăţile erau făcute pentru a le depăşi: îţi plăcea să lupţi cu ele şi să le învingi... Credinţa în puterea Domnului îţi dădea curaj!
Mi-e greu să nu povestesc prietenilor mei de tine, să nu le arăt fotografia care mi-ai lăsat-o ca amintire... Erai frumoasă aici, pe pământ, şi cine ştie cât de frumoasă trebuie să fii în cer... De acolo, de sus, roagă-te (aşa cum ai făcut-o în viaţă, mereu cu rozariul între degete...) pentru ca şi noi să putem veni într-o zi lângă tine, să ne bucurăm la vederea feţei Domnului, în cer...
Acum aş vrea să-ţi spun, cum o făceam odată, când dormeam cu tine, "Somn uşor bunicuţă şi... visuri plăcute!"
Te iubesc, bunicuţă scumpă!
Nepoţica ta, Karina
* * *
Contemplaţie
Priveam cerul de ape cu liniştea
durerilor răstignite...
pe altare de piatră aşteptam
ca Dumnezeu să moară
din trupuri înecate şi
să
renască blând din
cântecul mut al gândurilor
pironite pe Caucaz cercând
să dea sens
omenirii.
Emilian Pal
* * *
Epistolă de toamnă
Ca dintr-o carte
cu grele înfrunzite coperţi de aur
noiembrie cu glasul vântului cântă:
cum va păstra acest tânăr
curată calea sa?
povăţuindu-se de cuvintele cui?
Ca dintr-un măr
strălucitor din ferecata grădină de aur
cu glasul şarpelui cântă noiembrie:
mai frumos decât amăgirea
visului te voi face!
istovit e sufletul meu aşteptându-ţi călcâiul!
Ca dintr-o epistolă
sobornicească a apostolului cu chei de aur
noiembrie cu glasul sângelui cântă:
Simon-Petru curată fie
calea gândului tău!
şi plină de tâlc urma paşilor tăi în iarnă!...
Simon-Petru Oprea
* * *
Rugăciune
Când umbra nopţii fără de sfârşit
Ne va cuprinde-n vălul ei de fum,
Îndură-te de noi Părinte
şi fii lumina ultimului drum!
Ne spală sufletul de orice fir de tină
Uşori ca să plutim peste abis,
Precum copii fiind, adeseori în vis,
Pe-aripi de îngeri urcam în cer la tine.
Învaţă-ne urcuşul către un cules pios
Şi timpul descifratului parfumului de crini,
Desprinde-ne uşor de tot ce
-a fost prisos
Şi îngăduie să fim seminţe de lumini!
