Simplitatea întâlnită ca o caracteristică a vieţii creştine, în special a persoanelor consacrate (să amintim doar exemplul sfântului Francisc de Assisi) are un corespondent să-i spunem "ştiinţific" în idealul urmărit de Albert Einstein în elaborarea celebrei sale teorii a relativităţii. Spicuiesc din afirmaţiile sale:

"Singurul scop pe care l-am urmărit întotdeauna în cercetările mele a fost simplificarea şi unificarea sistemului fizicii teoretice" (Correspondance, Inter Editions, 1980, p. 21-22).

"Încă de la bun început s-a încercat tot timpul să se găsească pentru toate ştiinţele particulare o bază teoretică unificatoare, constând dintr-un minim de concepte şi relaţii fundamentale din care să poată fi derivate logic toate conceptele şi relaţiile disciplinelor particulare" (Fundamentele fizicii teoretice, în A. Einstein, Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 167).

Întorcându-mă la simplitatea din viaţa creştinilor aş putea spune că principiul unificator - nu atât teoretic cât mai ales practic, manifestat la nivelul legăturii celei mai profunde cu însăşi viaţa lor - este şi va rămâne Isus Cristos şi pe această bază unică îşi fundamentează întreaga existenţă.

Să ascultăm din nou o altă opinie a marelui savant pe care-mi îngădui să o citez în această succintă pledoarie pentru simplitate:

"O teorie este cu atât mai impresionantă cu cât este mai mare simplitatea premiselor ei, cu cât sunt mai diferite lucrurile pe care le leagă, cu cât este mai cuprinzător domeniul ei de aplicare" (Note autobiografice, în A. Einstein, Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 167).

Revin la persoana lui Isus Cristos care, e bine să subliniem de la început, nu e o teorie ca cea formulată de Einstein, ci o realitate vie, prezentă în viaţa noastră. Şi văd că Isus Cristos ne apare ca o persoană cu atât mai impresionantă, parafrazându-l pe Einstein, cu cât răspunde în mod superlativ celor trei cerinţe de mai sus, cu precizarea că de această dată nu e vorba de o teorie, ci de însăşi esenţa vieţii creştinului. Să fiu explicit.

Mai întâi simplitatea: în ce grad mai desăvârşit poate fi ea atinsă dacă nu de un Dumnezeu care se face om născându-se în cele mai simple condiţii, de Isus Cristos care, Dumnezeu fiind, trăieşte în mijlocul poporului pe care îl slujeşte mereu cu simplitate şi umilinţă în întreaga sa viaţă, mântuindu-l cu preţul sângelui său şi perpetuând în timp actualizarea acestei jertfe prin aceea că ni se oferă zilnic ca hrană, prin mâinile preotului, sub chipul simplu al pâinii şi al vinului.

Apoi, cât sunt de diferite lucrările pe care le leagă el, de cele mai multe ori fără ca noi să o putem înţelege imediat: suferinţa fizică şi morală legate prin cruce de mântuire; moartea care face legătura dintre viaţa de pe pământ şi cea veşnică prin Înviere; sfânta Liturghie care leagă între ele şi cu Dumnezeu vieţile atâtor creştini prin Euharistie. Iar crucea, Învierea, Euharistia sunt atât de indisolubil legate de Isus!

În fine, ce poate fi mai cuprinzător decât viaţa lumii întregi, existenţa omenirii din toate timpurile şi locurile care-şi găsesc sensul cel mai deplin în Isus Cristos?

Din păcate, spre nedumerirea mea şi spre nefericirea omului de geniu care a fost Albert Einstein, acesta nu a putut accepta relaţia sa cu un Dumnezeu personal, după cum ne-o mărturiseşte chiar el la sfârşitul eseului intitulat Cum văd eu lumea. Mă opresc însă aici cu reflecţiile mele pentru a nu complica inutil acest articol care e bine să rămână până la capăt în acord cu titlul său şi cu tema pe care am abordat-o.