Scheletul omului însumează totalitatea oaselor, reprezintă structura de suport a corpului şi asigură protecţia unor organe şi ţesuturi. El permite omului să stea în picioare, să evolueze în ortostatism şi să se servească de membre pentru a face faţă necesităţilor impuse de condiţiile sale de viaţă. (...) Oasele îşi pot păstra înfăţişarea ani mulţi după moarte, secole întregi în unele condiţii. Fără schelet, omul nu ar fi decât o făptură de rang inferior, târându-se greoi la suprafaţa solului.
În aceste condiţii, privind semnificaţia valorică a oaselor în cadrul organismului, cel care meditează asupra acestei probleme rămâne cu impresia că natura a fost "foarte darnică" cu omul, punându-i la dispoziţie o structură de suport şi ajutor, fidelă şi de durată. Impresia aceasta este întărită şi de o eventuală analogie ce se poate face cu o altă componentă de mare utilitate pentru organism, care este dentiţia. Aceasta este reprezentată tot de un ansamblu de elemente, în speţă dinţii, constituiţi şi ei dintr-un ţesut dur şi rezistent, dar expuşi factorilor externi de ordin patogen. Necazurile încep cu o carie mică, care se lărgeşte şi se adânceşte progresiv dacă nu este tratată. Un dinte plombat este însă din ce în ce mai puţin rezistent şi rareori o persoană în vârstă mai are în gură dinţi plombaţi cu mulţi ani în urmă. Cronicarul I. Neculce, vorbind despre Dumitraşcu Cantacuzino, spune că acesta - "de bătrân ce era nici dinţi în gură n'avea". O spunea în anii 1684-1685.
(...) Cauza deteriorării dinţilor o constituie mediul bucal, unde, în afara resturilor alimentare, există substanţe chimice nocive şi produse microbiene, care atacă dinţii, în timp ce oasele nu suferă agresiuni de acest fel, fiind bine protejate de părţile moi şi de muşchi. Deci şi impresia cronicarului este greşită. Nu bătrâneţea l-a făcut pe Dumitraşcu Cantacuzino să rămână fără dinţi în gură, ci slăbiciunea lui pentru dulciuri şi condimente. În acest sens, o dovadă peremptorie o constituie craniile trepanate din neolitic, găsite în mare număr, pe a căror maxilare persistă încă dinţi în starea în care erau la decesul trepanatului. Aşa cum s-a conservat osul, s-au conservat şi dinţii.
În cadrul relaţiilor dintre natură şi om trebuie deci să se ţină seama de intervenţiile nefavorabile ale unor factori de ordin extern. Omul dispune de posibilitatea de a se adapta şi are, în general, câştig de cauză faţă de mediul natural. Dar natura se dezlănţuie uneori în mod imprevizibil şi se întâmplă ca omul să sufere mari pierderi - inundaţii şi cutremure. De fiecare dată învaţă însă ceva şi se poate pregăti pentru a preveni în viitor asemenea evenimente sau a le combate mai eficient. Este o luptă cinstită pentru că natura foloseşte arme care sunt aceleaşi din toate timpurile şi nu recurge la subterfugii şi vicleşuguri. Alta este însă situaţia în lupta pe care omul o duce împotriva omului în mediul social, care nu este întotdeauna o luptă dreaptă. Omul poate fi constrâns să se supună unor legi nedrepte, ce îl pot duce la sărăcie, legi generate de rea-credinţă sau de ignoranţă. În natură nu există nici egoism, nici corupţie, nici ipocrizie, iar în domeniul sănătăţii, omul poate face faţă, în general, acţiunilor patogene ale mediului natural. Pe plan social, el poate însă ajunge să nu aibă nici cu ce să cumpere o perie de dinţi.
(...) Omul poate preveni sau combate situaţiile de natură patologică, cauzate de elemente sau fenomene existente în mediul natural. În acest domeniu, al sănătăţii şi al bolilor, au fost făcute progrese uluitoare, care fac cinste omului. În schimb, în domeniul social, lupta rămâne deschisă. Expresia Homo homini lupus spune totul. Este ilustrarea unei laturi profund negative a speciei umane, existentă din toate timpurile, vizibilă şi în oglinda viitorului. În ce priveşte natura, aceasta rămâne demnă de recunoştinţă şi respect pentru că manifestă aceeaşi dragoste şi solicitudine faţă de toţi copiii săi, indiferent de culoarea pielii, de gradul de cultură, ori de condiţiile de trai. (Din revista "Viaţa medicală", nr. 51/17, decembrie 1999)
Pagină îngrijită de dr. Maria Helena Bîrhală
Ne-a ajutat bunul Dumnezeu să fim la un alt început de an. Să-i mulţumim pentru acest dar şi să urăm tuturor lucrătorilor sanitari, păstorilor sufleteşti, credincioşilor şi în primul rând colectivului redacţiei "Presa Bună" multă sănătate, putere de muncă, resurse de răbdare şi toleranţă pentru cei din jur.
AMC Iaşi
