În multe şi diferite feluri caută oamenii să se veselească.
Dar, vai! De câte ori, îndărătul râsului şi al veseliei se află adâncă, disperată tristeţe!
Inspiratorul şi susţinătorul adevăratei veselii este numai Dumnezeu. Ceea ce se proiectează şi se ridică fără Dumnezeu, sau şi mai trist împotriva lui Dumnezeu, mai degrabă sau mai târziu se prăbuşeşte pentru că "moara lui Dumnezeu macină încet şi sigur".
Fără îndoială, ca urmare a păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale, neamul omenesc geme, suferă de multe ori cumplit şi plăteşte tributul morţii. Fiul lui Dumnezeu întrupat s-a supus benevol acestora. Dar, a treia zi a înviat! Iată adevărata cheie a schimbării! Blestemul devine binecuvântare. Gemetele devin resemnare şi şoapte de mulţumire; suferinţele, purificare; moartea, speranţă de înviere fericită.
Când auzim în sărbătoarea Sfintelor Paşti şi chiar pe tot parcursul timpului pascal cântecul "Voioşi să fim cu adevărat...", putem fi siguri că nu este vorba de un slogan ieftin, demagogic, ci este expresia temeliei creştine a mântuirii noastre veşnice. Fără Înviere, religia creştină ar fi un diletantism: "Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (1Cor 15,14).
Cei 2000 de ani de creştinism, cu probele de foc şi sânge, cu numeroasele legiuni de martiri, mărturisitori şi fecioare, cu mulţimea de creştini credincioşi, practicanţi, cu splendorile arhitectonice, artistice, ştiinţifice, umanitar creştine, toate şi toţi se ancorează în Învierea lui Cristos.
Când un creştin îşi păstrează calmul, învingând toate dificultăţile vieţii pământeşti, o face în mod conştient, convins că ştie cui crede: lui Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu care s-a întrupat, a murit şi a înviat pentru mântuirea lui, pentru fericirea veşnică. El este totdeauna vesel, pentru că voioşia lui este întemeiată.
