Cecilia de 34 de ani, mamă a patru copii îşi dă seama că este din nou însărcinată. Se simţea obosită iar condiţiile economice care nu erau de loc înfloritoare nu îi permiteau să mai aducă pe lume un copil. Singura soluţie care i-a venit în minte în vălmăşagul de gânduri şi griji era avortul.

A făcut o serie de injecţii..., dar copilul a supravieţuit. S-a dus împreună cu soţul la o clinică particulară, sigură fiind că va găsi metoda cea mai eficientă pentru a avorta.

Tremurând toată, a intrat în clinica ginecologică, atât de cunoscută în oraş. Profesorul a citit rezultatele analizelor: "Fetusul are 2 luni, dar încă mai e posibil..., reveniţi după-amiază".

Soţul şi soţia au rămas singuri, fără cuvinte: cum să-şi menţină hotărârea de a ucide un embrion care are toate semnele vieţii? Pentru a-şi umple timpul care îi mai despărţeau de intervenţia medicului s-au dus în parc la o mică plimbare. Deodată Cecilia şi-a amintit cuvintele parohului de la predica de duminică: "Creştinul este cel care face voinţa Tatălui, nu voinţa sa proprie"... "Voinţa Tatălui"... "nu voinţa mea". O cuprinde o nelinişte foarte puternică: ceea ce vor ei să facă nu este voinţa Tatălui: Dumnezeu este iubire, e viaţă şi doreşte viaţa. Cu ce drept îşi permite ca să ia viaţa acelei creaturi pe care o poartă în sânul ei?

Au totuşi un dubiu? Dacă acest copil se va naşte anormal din cauza acelor anticoncepţionale pe care şi le-a injectat?

Dar viaţa e darul lui Dumnezeu: cu siguranţă că-i va da şi copilului ei harul de a creşte bine înconjurat de căldura şi afecţiunea familiei. Toni, soţul ei, a fost de acord cu ea. În sfârşit, par că şi-au recăpătat pacea sufletească.

Şi s-a născut Antonel, un copil frumos, foarte sănătos, vivace şi gălăgios. Această experienţă a marcat-o profund pe Cecilia, care acum nu mai urmează curentul acelora care văd în avort o soluţie normală pentru o sarcină nedorită: face tot ce poate pentru a salva viaţa unui copil care trebuie să se nască, de-al vreunei prietene. Şi a reuşit de multe ori.

Într-o zi a vorbit cu o fată, vecina ei de la etajul IV, care era disperată: aştepta un copil, dar nu era căsătorită. Cecilia i-a vorbit îndelung şi a reuşit să o convingă să accepte sarcina, asumându-şi ea responsabilitatea faţă de noul născut. A devenit naşa fetiţei acestei tinere pe care o tratează cu multă grijă, ca şi cum ar fi copilul ei adevărat.

Pagină realizată de pr. Cristinel Fodor

* * *

Viaţa umană trebuie respectată şi apărată în mod absolut încă din momentul conceperii. Încă din primul moment al existenţei sale, fiinţei omeneşti trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, printre care dreptul inviolabil al oricărei fiinţe nevinovate la viaţă. "Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din sânul mamei, te-am sfinţit" (Ier 1,5). "Nu-ţi erau ascunse oasele mele, când am fost plăsmuit în taină, urzit în adâncurile pământului" (Ps 139,15).

"Drepturile inalienabile ale persoanei vor trebui recunoscute şi respectate de societatea civilă şi de autoritatea politică. Drepturile omului nu depind nici de indivizi, nici de părinţi, şi nici măcar nu reprezintă o concesie din partea societăţii şi a statului; ele aparţin naturii umane şi sunt inerente persoanei în puterea actului creator în care ea îşi are originea. Printre aceste drepturi fundamentale, trebuie numit dreptul la viaţă şi la integritate fizică al oricărei fiinţe umane de la concepere şi până la moarte." (Donum vitae, 3)

(Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2270, 2273).