Dumnezeu, pe care îl cunosc creştinii, nu se reduce la o idee sau la un lucru. El este persoană: aceasta înseamnă că îl putem cunoaşte, tocmai cum cunoaştem celelalte persoane. În calitate de persoane, noi avem personalitatea noastră, luăm decizii, trăim o viaţă a noastră personală. După Sfânta Scriptură, şi Dumnezeu acţionează şi gândeşte, are o personalitate. La început a decis să creeze lumea; apoi tot El a luat iniţiativa de a merge în întâmpinarea omului.

Dumnezeu nu este o fiinţă rece sau îndepărtată. Biblia ne spune că Dumnezeu încearcă anumite sentimente: că poate fi ofensat, că poate iubi, etc. De aceea binele şi răul îl interesează, de aceea legile morale nu sunt reguli impersonale, cum ar fi legea gravităţii; a le încălca înseamnă a-l insulta pe Dumnezeu personal.

Totuşi, poate, din punctul nostru de vedere, latura cea mai importantă a naturii lui Dumnezeu este faptul că El iese din sine pentru a încheia raporturi personale cu oamenii. El vrea ca şi noi să-l cunoaştem şi să-l iubim, şi în acelaşi timp vrea să ne ajute în viaţa noastră. Aceasta este marea temă care parcurge paginile Sfintei Scripturi.

Un singur Dumnezeu

Oamenii din Biblie nu erau singurii care adorau ceva, aşa cum şi creştinii nu sunt singurii care fac acest lucru. În toate timpurile şi locurile, cea mai mare parte a oamenilor au adorat ceva: spiritul unui fluviu sau munte, strămoşii lor răposaţi, o serie de divinităţi mitologice, sau . chiar vreun sistem politic şi ideologic. Poporul Bibliei a trebuit să înveţe că există numai un singur Dumnezeu legitim, care trebuie să fie adorat. Poporului israelit I s-a spus: "Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur" (Dt 6,4). Împotriva păgânismului şi idolatriei popoarelor învecinate, în Israel s-a insistat (şi uneori nu a fost deloc uşor) că există un singur Dumnezeu vrednic de acest nume.

Putem vedea acest lucru din modul cum profeţii luau în râs celelalte popoare şi dispreţuiau idolatria lor ca fiind fără nici o valoare. Mai târziu, Sfântul Paul a văzut în păgânism una din înşelătoriile diavolului pentru a atrage pe oameni în greşeală. Cine devenea creştin, trebuia să abandoneze orice formă de cult păgân şi trebuia să-şi pună încrederea în unicul şi adevăratul Dumnezeu.

Cine păstrează totul în existenţă?

Putem învăţa multe lucruri despre felul cum Dumnezeu păstrează universul în existenţă. Universul ne spune cât de mare este El.

"Ridicaţi-vă ochii şi priviţi: cine a creat stelele? Numai Unul singur, Cel puternic şi Tare. El le cunoaşte pe toate: le cheamă pe toate pe nume şi nimic nu lipseşte la chemarea sa" (Is 40,26).

Universul ne manifestă înţelepciunea lui Dumnezeu. Oamenii de ştiinţă recunosc numai ceva din ceea ce Dumnezeu a creat. Ei rămân în continuare cuprinşi de mirare în faţa realităţii, cum totul este înlănţuit şi funcţionează aşa de perfect. Biblia ne spune că Dumnezeu cunoaşte în mod perfect orice amănunt al universului.

Totuşi, Creaţia nu ar avea sens dacă Dumnezeu nu s-ar îngriji de ceea ce a făcut. Universul imens ar putea să ne apară îngrozitor, dacă Dumnezeu nu ar fi creat o lume frumoasă şi plăcută, unde viaţa poate prospera. Isus amintea acest lucru deseori ucenicilor săi. El le spune că, "dacă Dumnezeu hrăneşte păsările cerului şi îmbracă florile câmpului în toată frumuseţea lor, cu atât mai mult se îngrijeşte de noi" (cf. Mt 6,25-34).

Lucrul cel mai surprinzător este că Dumnezeu continuă să aibă grijă de noi, fie că ne încredem în El, fie că nu avem încredere în "l. El nu încetează să prevadă de tot ceea ce avem nevoie, chiar şi atunci când îi întoarcem spatele. Există atâtea lucruri pe care trebuie să le recunoaştem că provin de la Dumnezeu: viaţa însăşi, sănătatea, hrana, familia şi iubirea umană; pacea, legea şi ordinea, drepturile umane, bucuria şi recreaţia, frumuseţea care încântă universul, pe care îl admirăm. Toate acestea ne sunt date, fie că îl slujim cu recunoştinţă pe Dumnezeu, fie că nu voim s-o facem. Dumnezeu continuă să aibă grijă de noi, chiar dacă noi nu ne interesăm de aceasta.

Totul se află în mâinile lui Dumnezeu

Autorii sacri erau absolut siguri că Dumnezeu nu numai că a creat lumea, dar că nimic nu-I scapă din ceea ce se întâmplă în ea.

"Cu adevărat Domnul este un Dumnezeu mare, Rege peste toţi regii. El stăpâneşte întregul pământ, de la abisuri până la culmile munţilor. A lui este marea, el a făcut-o, cu mâinile sale a plăsmuit pământul" (Ps 95,3-5).

Aceasta înseamnă că Dumnezeu îşi va atinge scopul. Când citim cronica neagră a faptelor de fiecare zi, ne vine greu să credem că totul s-ar afla în mâinile lui Dumnezeu. Dar creştinii cred că Dumnezeu este capabil să scoată binele chiar şi din evenimentele cele mai dureroase, şi că la sfârşit, binele va învinge răul.

Chiar şi în momentul când Cristos a fost batjocorit, bătut şi răstignit, ucenicii săi spun că totul s-a întâmplat pentru că făcea parte din planul lui Dumnezeu. Ei au predicat moartea lui Cristos ca "vestea cea bună" a lui Dumnezeu.

Totuşi, chiar dacă Dumnezeu ţine în mână lumea noastră, aceasta nu vrea să spună că suntem marionete manevrate de El. El ne-a creat liberi ca să alegem, chiar dacă aceasta presupune şi faptul că ne putem ridica împotriva Lui. Sfânta Scriptură ne spune că suntem pe deplin responsabili de ceea ce facem. Şi pe de altă parte, ne spune că Dumnezeu va realiza, după planurile sale, ceea ce El vrea. Aceasta ne-ar putea crea o problemă, sau alta, deoarece este greu să împăcăm un asemenea control al lui Dumnezeu cu voinţa noastră liberă. Această dificultate provine şi din faptul că nu vedem lucrurile din punctul său de vedere. Ca un director de orchestră, Dumnezeu are în minte toate mişcările sale şi ale noastre, cu mult înainte să se întâmple vreun eveniment sau altul. Acest aspect nu a ridicat nici o problemă pentru autorul sacru. El a afirmat cu claritate că suntem pe deplin responsabili de ceea ce facem, iar pe de altă parte, spune cu siguranţă absolută că Dumnezeu duce înainte lucrarea sa aşa cum vrea.

Nu este o simplă întâmplare

Astăzi mulţi se gândesc că universul s-a format din întâmplare şi neagă faptul că ar avea vreo finalitate. Deci şi viaţa noastră ar trebui să fie o întâmplare şi un non-sens.

Nu am cerut noi să ne naştem într-o lume unde sunt atâţia pioni într-un joc fără reguli, sau piese într-o maşină care aleargă nebuneşte. Pentru mulţi, viaţa este total lipsită de semnificaţie, şi aceasta îi face extrem de agitaţi: se simt bolnavi, neputincioşi, inutili, căsătoria lor sfârşeşte într-un faliment, trăiesc mereu sub impresia groazei. Nu-I de mirare că mulţi vor s-o sfârşească cu această viaţă, care le pare fără sens, cu o viaţă care pare fără scop, moartea apărându-le ca o eliberare.

Şi totuşi legea şi ordinea pe care le vedem în jurul nostru ne dau o speranţă reală şi nu ne permit să ajungem la concluzii pesimiste. Dacă am avea la îndemână un radio-telescop şi am scruta distanţele imense ale spaţiului, sau dacă am lua un electro-microscop şi am explora lumea ascunsă care stă dincolo de ceea ce vede ochiul simplu, am găsi peste tot ordine şi finalitate. Fără aceasta ştiinţa ar fi imposibilă, şi totul ar rezulta atât de nesigur, încât viaţa de fiecare zi ar deveni de nesuportat.

Dar lumea nu este aşa. Terenul este solid; apa este umedă, aerul este respirabil, lumina luminează, şi aşa mai departe. În fiecare zi facem constatări de acest gen. Dacă nu ar fi aşa, e ca şi cum am încerca să locuim într-o cameră cu oglinzi deformate.

Ordinea, planul şi legea pe care le vedem în creaţie ne spun că Dumnezeu nu este un Creator care acţionează la întâmplare, în mod dezordonat, care uită de tot ceea ce a făcut sau că lasă lucrurile să se aranjeze de la sine. Toate acestea ne spun că există un Dumnezeu cu un scop bine definit pentru tot ceea ce a făcut.

Dacă acest lucru este adevărat pentru stelele cerului şi pentru atomi, suntem înclinaţi să credem că este adevărat şi pentru fiinţele umane şi pentru întreaga istorie a lumii. Când căutăm să cunoaştem pe acest Dumnezeu, reuşim să găsim o semnificaţie şi un scop pentru viaţa noastră. (va urma)