Axul central al întregului an liturgic şi punctul culminant al credinţei creştine - Paştele - este o invitaţie continuă pentru a descoperi sensul cel nou şi adevărat al istoriei şi al vieţii. Trecerea reală şi mişcătoare a Divinităţii în realitatea umană devine izvor de ordine, armonie şi consistenţă.
Drumul omului nu mai este ca un fluviu sinuos către neant, dar obositoare şi luminoasă creştere către Împărăţia lui Dumnezeu, în care Dumnezeu va fi cu totul în toţi (1Cor 15,28). În lumina învierii, viaţa omului este o chemare nobilă la transformarea lumii, la marea descoperire a demnităţii umane: "Când viitorul nu mai are putere de fascinaţie ca să fie căutat şi dorit, şi amărăciunea lacrimilor este singurul gust al pâinii noastre, abia atunci mântuirea ta se ridică în tăcerea inimii mele şi mâna ta, Dumnezeul meu, ridică greutatea de gheaţă a durerii mele" (H. de Lamartine 1869). Când întunericul păcatului încearcă să întunece curajul luptei, lumina învierii risipeşte durerile şi face ca paşii omului să fie hotărâţi spre drumul biruinţei. Când nedreptatea şi violenţa se năpustesc peste orizontul vieţii omului, din strălucirea mormântului gol răsună un glas fascinant şi mobilizator: "Aveţi încredere, eu am biruit lumea" (In 16,33). "Eu sunt Învierea şi Viaţa, cine vine după mine nu va umbla în întuneric" (In 8,12).
Paştele este strigătul cerului către fiinţele acestui pământ la încredere, la curaj şi la speranţă. Paştele este cântecul omului nou care trăieşte biruinţa asupra păcatului, asupra răului din lume şi asupra morţii, căci: "Cristos murind a distrus moartea noastră şi înviind din morţi ne-a redat viaţa" (cf. Prefaţa Pascală).
Paştele este trecerea noastră la o viaţă nouă, prin care pământul înfloreşte şi se transformă într-o împărăţie a dreptăţii şi a păcii. Curaj, Cristos este speranţa noastră!
