+ DUMINICA a 20-a de peste an

Şi pe cei străini îi voi conduce la muntele meu cel sfânt.... Toate popoarele, preamăriţi-l pe Domnul! Dumnezeu nu şi-a retras darurile şi chemarea lui, date poporului israelit pentru totdeauna. Femeie, mare este credinţa ta!

În concepţia Noului Testament omenirea se împărţea în două părţi: pe de o parte Israel, poporul lui Dumnezeu, căruia îi aparţinea alegerea, alianţa, promisiunile divine; pe de altă parte celelalte naţiuni. Această distincţie era nu numai rasială şi politică, ci mai ales religioasă: din "celelalte naţiuni" făceau parte cei care nu-l cunosc pe Iahve (păgânii) şi cei care nu făceau parte din poporul ales (străinii). Dialectica dintre Israel şi celelalte naţiuni este prezentă în toată desfăşurarea istoriei mântuirii şi are o mişcare care pendulează constant între un particularism exclusivist şi universalism. În mod excepţional cele trei lecturi converg spre aceeaşi temă, adică apelul adresat de Dumnezeu oamenilor care nu aparţin de poporul ales. Prin profetul său, Dumnezeu declară: "Casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele, voind să spună că toţi oamenii sunt chemaţi la credinţă. Acest lucru se realizează în Evanghelie unde îl vedem pe Isus lăudând credinţa unei femei străine de neamul său şi vindecându-i fiica. "Din cauza nesupunerii fiilor lui Israel, spune sfântul Paul, păgânii s-au făcut părtaşi de mila lui Dumnezeu". Cu toate acestea Dumnezeu, în mod misterios, rezervă un loc deosebit în planul său de mântuire pentru poporul lui. Rugăciunea însă are un rol hotărâtor.