(Din lat. humílitas). Virtute prin care omul îşi recunoaşte propriile limite, e conştient că e păcătos (cf. Lc 5,8), slujitor nefolositor (cf. Lc 17,10), inferior altora (cf. Mt 18,1ş.u.; 20,25ş.u.; Lc 14,7ş.u.), dependent de Dumnezeu (cf. 1Pt 5,5). Umilinţa este temelia rugăciunii: omul este cerşetor în faţa lui Dumnezeu. Isus Cristos ne dă un strălucit exemplu de umilinţă (cf. Mt 11,29; 20,26-28; Mc 10, 43-45; Lc 22,26ş.u.; In 13,13-15; Fap 2,7ş.u.).
