(Din lat. Dóminus, Domn, şi Déus, Dumnezeu). Fiinţa Supremă, spirituală şi personală, veşnică şi neschimbătoare, atotputernică şi atotştiutoare, infinită şi absolută, care trebuie adorată şi slujită. În Vechiul Testament se autointitulează IHWH, adică "Eu sunt Cel care sunt" (Ex 3,13-15). În Noul Testament este numit "iubire" (cf. In 4,8), "Abbà" (Tată) care îl trimite pe Fiul său, Isus, Cuvântul veşnic, să mântuiască lumea. Însăşi Fiinţa sa este Adevăr şi Iubire. Faptul de a crede în Dumnezeu, Cel Unic,* şi a-l iubi din toată fiinţa are consecinţe imense pentru întreaga nostră viaţă: înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu (numai el e mare şi trebuie să fie primul slujit); înseamnă a trăi în aducere de mulţumire (tot ce suntem şi ce avem vine de la el); înseamnă a recunoaşte adevărata demnitate a tuturor oamenilor (toţi sunt făcuţi "după chipul şi asemănarea lui", Gen 1,26); înseamnă a ne folosi bine de lucrurile create ("Doamne, ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine, dă-mi tot ce mă apropie de tine"); înseamnă a ne pune toată încrederea în el în orice împrejurare, chiar şi în restrişte (cf. CBC 222-227).
