(Din lat. benedíctio, de la bénedícere, a spune de bine). Rugăciune, de obicei însoţită de semnul Sfintei Cruci, făcut cu mâna dreaptă şi de stropirea cu apă sfinţită, prin care este invocată bunăvoinţa dumnezeiască asupra unei persoane, a unui lucru, a unui loc. Binecuvântările sunt constitutive şi invocative. Cele constitutive fac ca un loc şi un lucru să devină sacre (de ex., o biserică, un oratoriu sau o capelă, un altar, un cimitir etc.), iar o persoană să devină consacrată, adică destinată în mod permanent slujirii lui Dumnezeu. Cele invocative imploră ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra persoanelor (de ex., binecuvântarea de la sfârşitul Sfintei Liturghii), asupra unui loc (de ex., o casă, o şcoală, un ogor etc.), asupra unui obiect (de ex., o maşină). Prin binecuvântarea invocativă persoanele, lucrurile şi locurile nu devin sacre.
