V. "Iuxta crucem"

13. Suflul sfinţeniei în spatele programelor (1Pt 1,13-21)

Există două cuvinte în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte care par nepotrivite, care nu se împacă între ele: pe de o parte papa îi invită pe credincioşi "să pornească din nou de la Cristos" (29,ss) şi solicită Bisericile să programeze căi; pe de altă parte papa indică viguros "măsura înaltă a vieţii obişnuite" (31) care este sfinţenia.

Iată cele două cuvinte: programare şi sfinţenie. "Se poate oare «programa» sfinţenia? Ce poate însemna acest cuvânt în logica unui plan pastoral?" (31).

Fără îndoială că multe segmente de programare străbat viaţa cotidiană a preotului:

- programarea lucrurilor imediate ale zilei: afacerile, întâlnirile, lucrurile care bat la poarta minţii noastre şi de obicei ne eliberăm de ele cât mai repede posibil;

- programarea legată de momentele extraordinare ale vieţii unei comunităţi: sfântul patron, o celebrare aniversară;

- programarea liturgică pornind de la Advent la Rusalii, mai mult sau mai puţin incisivă în viaţa spirituală a unui preot sau a unei comunităţi;

- programarea pastorală pe timp lung în armonie cu Biserica particulară, care fixează ţinte, alege strategii în căutarea mijloacelor potrivite să solicite reînnoirea comunitară, nu fără greutăţi şi rezistenţe pasive.

Dar nu ascundem că în spatele atâtor programe de viaţă cotidiană ar putea lipsi ceva, adesea ceva esenţial, care este suflul sfinţeniei, "măsura înaltă" a vieţii creştine.

Noi trebuie să ne "programăm sfinţenia".

13.1. Textul

¹³ De aceea, fiţi cu mintea clară, sobri în toate; puneţi-vă toată speranţa în harul care va fi dat când se va arăta Isus Cristos. ¹⁴ Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi duşi de poftele de mai înainte, când eraţi în ignoranţă, ¹⁵ ci, aşa cum este sfânt cel care v-a chemat, deveniţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, ¹⁶ pentru că este scris: Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt.

17 Şi dacă îl numiţi Tată pe cel care, fără de părtinire, judecă pe fiecare după fapta sa, purtaţi-vă cu teamă în timpul înstrăinării voastre. ¹⁸ Voi ştiţi că nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră fără sens moştenită de la părinţi, ¹⁹ ci cu sângele preţios al lui Cristos, care, ca un miel fără meteahnă şi neprihănit, ²⁰ era cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar a fost dezvăluit, pentru voi, în timpurile de pe urmă. ²¹ Prin el voi credeţi în Dumnezeu care l-a înviat din morţi şi i-a dat mărirea aşa încât credinţa şi speranţa voastră să fie în Dumnezeu (1Pt 1,13-21).

13.2. Creştinii din a doua generaţie

Credincioşii în Cristos din a doua generaţie sunt cei care-l iubesc pe Isus şi care, deşi nu l-au întâlnit, cred în el. "Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar, crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor" (1Pt 1,8). Ei au nevoie să fie luminaţi, mângâiaţi, întăriţi în situaţia lor de "nomadism" într-o lume care le este adversară; au nevoie să fie ajutaţi în fidelitate într-un context de intoleranţă şi nu rareori de violenţă.

Prima scrisoare a lui Petru este deci deosebit de stimulatoare pentru a trăi măsura înaltă a vieţii creştine într-o viaţă cotidiană nefavorabilă, ca să nu spunem ostilă.

Petru vrea să le transmită două cuvinte exigente şi încurajatoare în acelaşi timp: sfinţenia şi speranţa care par să focalizeze "diferenţa creştină".

Textul din 1Pt 1,13-21 constituie un mic, dar eficace, cod al sfinţeniei, măsura înaltă a vieţii noi a creştinului, un cod nou al celui botezat. În cateheza comunităţii primare sfinţenia este intrinsec legată de botez, lucru reluat în teologia conciliară a vocaţiei universale la sfinţenie (LG 39-42).

13.3. Viaţa creştină ca exod

Prima scrisoare a lui Petru, mai mult decât un cod, poate fi înţeleasă ca o "călătorie sfântă" pe care credinciosul în Cristos este chemat să o întreprindă, pornind de la noua sa condiţie de botezat. Imaginea itinerarului exodic apare de trei ori în pericopa petrină:

- 1Pt 1,13: evocă exodul prin îndemnul de a-şi încinge mijlocul pentru a nu se împiedica în timpul drumului;

- 1Pt 1,17: revine şi mai clar imaginea pelerinajului. Viaţa nouă a creştinului în istorie este paroikia, adică "locuinţă în ţară străină". Creştinii trăiau un fel de marginalizare socială, de aceea se considerau în exil. Lumea este locul călătoriei în ţară străină. Adevărata patrie nu este aici: "Însă patria noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos" (Fil 3,20);

- la sfârşitul fragmentului, concepţia vieţii creştine ca exod revine, acolo unde se vorbeşte despre "preţul" plătit cu sângele lui Cristos, mielul fără pată, pentru eliberarea noului popor al lui Dumnezeu (v. 19).

1Pt 1,13 este deci o invitaţie puternică adresată creştinilor de a se pune în mişcare. Sfinţenia este o aventură care comportă privirea fixată asupra ţintei şi, în consecinţă, o atitudine coerentă şi hotărâtă. Petru foloseşte o imagine familiară în Orient: aceea a persoanei care întreprinde o lungă călătorie şi pentru aceasta trebuie "să-şi pregătească mintea pentru acţiune" (cf. v. 13). Expresia înseamnă a-şi lega haina la mijloc pentru a fi dispus unui pas grăbit. Este şi urmarea îndemnului la veghere (cf. Lc 12,35: "Să fie mijlocul vostru încins şi luminile aprinse").

13.4. Codul sfinţeniei vieţii de zi cu zi

O dată începută aventura drumului, Petru indică patru paşi obligatorii pentru a tinde spre sfinţenie fără întârzieri şi fără devieri:

- în primul rând sfinţenia îşi găseşte rădăcina sa în noua identitate a creştinului, care cere o rupere hotărâtă cu lumea de odinioară: "Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi duşi de poftele de mai înainte, când eraţi în ignoranţă" (v. 14). Conform Bibliei, credinţa se naşte din ascultare (cf. Rom 10,17);

- un al doilea pas spre sfinţenie, o a doua motivaţie se bazează pe binomul unui indicativ-imperativ: "Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt" (v. 16). Aceasta este raţiunea-izvor, decisivă, a sfinţeniei credincioşilor chemaţi la o viaţă nouă: sfinţenia lui Dumnezeu, total diferit de lume, total sfânt faţă de omul păcătos şi compromis cu lumea. De aceea fiecare persoană care face experienţa lui Dumnezeu exprimă o dublă percepţie: a lui Dumnezeu ca absolut sfânt şi a sa ca sărman păcătos. Deşi în lume suntem chemaţi să fim de partea lui Dumnezeu;

- de aici a treia motivaţie care justifică drumul spre sfinţenie: conştiinţa de a avea un Dumnezeu care este Tată: "Şi dacă îl numiţi Tată pe cel care, fără de părtinire, judecă pe fiecare după fapta sa, purtaţi-vă cu teamă în timpul înstrăinării voastre" (v. 17). Pentru noi Dumnezeu este Tată, iubire, dar "nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri" (Mt 7,21);

- şi, în sfârşit, ultima şi cea mai decisivă motivaţie a călătoriei credincioşilor în direcţia sfinţeniei este preţul plătit în favoarea libertăţii creştinilor ca fii ai lui Dumnezeu, chemaţi la perfecţiune. Petru face o scurtă sinteză a istoriei mântuirii, un compendiu al catehezei pentru comunitatea primară, pentru pregătirea neofiţilor la Botez.

"Sângele preţios al lui Isus Cristos, Mielul fără meteahnă şi fără pată" (v. 19). Isus este preţul şi modelul. Creştinii, privind la Cristos, îşi pot ţine fixată privirea asupra lui Dumnezeu, pot face posibil un drum de eliberare "din purtarea fără sens" (v. 18), pentru a-şi exprima propria libertate. O viaţă goală este fără direcţie, este sărăcia cea mai gravă a omului de azi. O viaţă cu adevărat eliberată este cea în care ea se lasă modelată de Isus, conformându-se lui în sfinţenie.

13.5. Ambiguitatea cuvântului "programare"

Se foloseşte cuvântul programare, este necesar chiar, nu se poate improviza la nici un nivel. Organizarea înseamnă funcţionalitate, e garanţia succesului în muncă, în sport, în profesie, e raţionalitate, inteligenţă, finalizare. Dar maximul hegemoniei raţiunii devine maximul de sclavie: fiinţa umană este creatoarea unei maşini care-l face sclav. Regulile maşinii sunt riguroase.

Dar care este limita programării? Este iluzia de a poseda viaţa, mai ales în viitorul ei. A programa înseamnă a se pune pe sine în centru, a lua spaţiul neprevăzutului lui Dumnezeu şi al altora, a nu recunoaşte limbajul misterului.

Numai ecuaţia "a programa sfinţenia" eliberează cuvântul programare de riscul unei teribile ambiguităţi, pentru că "a programa sfinţenia" înseamnă a accepta programul lui Dumnezeu asupra vieţii, planul său, visul său, care trece dincolo de raţiunea omenească şi lasă spaţiu misterului. A "programa sfinţenia" înseamnă a privi viaţa din punctul lui Dumnezeu de vedere al lui Dumnezeu şi nu doar personal sau lumesc. În lume nu se urmăreşte sfinţenia, ci cariera, succesul, banii, plăcerea şi altele.

13.6. Sfinţenia arată "diferenţa creştină"

În primele trei secole, martiriul reprezenta identitatea creştină; din secolul IV în continuare, iubirea faţă de săraci şi marginalizaţi care se traducea în multe opere de solidaritate a fost cea care trezea întrebarea: Cine sunt creştinii?

Şi astăzi se pune o întrebare: Care este calea măiastră a evanghelizării lumii? Care este identitatea celor care cred în Cristos?

Conform NMI 16, dorinţei omului de a-l vedea pe Cristos îi corespunde astăzi o datorie precisă a credincioşilor: "Nu doar să vorbească despre Cristos, ci într-un anumit fel să-l arate".

Iar a-l arăta înseamnă a redescoperi sfinţenia. Sfinţenia este diferenţa creştină, vocaţia originală. Acest lucru înseamnă primatul harului: "A ne angaja, cu mare încredere, în programul care ne aşteaptă, la o pastoraţie care să ofere întregul său spaţiu rugăciunii personale şi comunitare, înseamnă a respecta un principiu esenţial al viziunii creştine despre viaţă: primatul harului" (NMI 38). De aceea, sfinţenia nu este voluntariat, ci este darul lui Dumnezeu: planul său în fiecare zi, chemarea sa în infinitele momente ale vieţii de zi cu zi, primatul său în toate.

13.7. Sfinţenia ca exerciţiu de exod

Pe drumul sfinţeniei putem configura trei posibilităţi de exod:

- exodul dintr-o viaţă închisă în sine la o viaţă centrată pe Dumnezeu. Se concretizează în ascetica de fiecare zi pentru a recupera sensul direcţiei şi al scopurilor, deoarece este foarte uşor să ne căutăm numai pe noi înşine, o figură frumoasă chiar şi în lucrările lui Dumnezeu. Strategia diabolică în viaţa cotidiană nu constă în a sustrage lucrările lui Dumnezeu, ci în a-l sustrage pe Dumnezeu din lucrări;

- al doilea exod spre sfinţenie: din poftele de mai înainte (v. 14), din cele ale lumii, pentru a se deschide dorinţei şi planului lui Dumnezeu.

Marea iluzie, insinuată zilnic de lume, este pierderea sensului de itinerare, uitarea veşnicului spre care este îndreptat timpul şi în care el se consumă. Lumea nu este iconoclastă, nu vrea distrugerea lui Dumnezeu; este pur şi simplu idolatră, construieşte idoli după chipul eului, care-l înlocuiesc pe Dumnezeu;

- al treilea exod spre sfinţenie este refuzul omologării şi al mediocrităţii. Dacă primul exod este privirea spre Dumnezeu, dacă al doilea este eliberarea de eu, al treilea este eliberarea de omologarea facilă după modelele lumii, care duce la acceptarea măsurilor lumii: nici cald nici rece.

Mai ales cultura consumistă distruge fără să ne dăm seama diferenţa, dorinţa spre cele înalte, dorinţa după măsuri elevate.

Sfântul Ilariu din Poitiers scria: "Luptăm împotriva unui persecutor viclean, un duşman care ne înşală... nu ne răneşte spatele, ci ne mângâie stomacul; nu ne confiscă bunurile pentru a ne da viaţa, ci ne îmbogăţeşte pentru a ne da moartea; nu ne împinge spre libertate închizându-ne în închisori, ci spre sclavie onorându-ne în palatul său; nu loveşte pe laturi, ci ia în posesie inima; nu ameninţă oficial cu rugul, ci în secret aprinde focul gheenei... Adulează, pentru a stăpâni; îl afirmă pe Cristos pentru a-l nega...; îi oprimă pe eretici, ca să nu fie creştini; construieşte biserici, pentru a distruge Biserica" (Împotriva împăratului Constanţiu, 5).

Omologarea merge în pas cu mediocritatea: pentru că a face cum fac toţi ceilalţi adoarme conştiinţa, narcotizează viziunea realistă a binelui şi a răului, lasă iluzia unei onestităţi posibile.

Mediocritatea este pacea cu sine şi cu lumea.

Exodul pentru a ieşi din această stare vrea totală deschidere la har, care aruncă în inimă nelinişte ("neliniştită este inima mea...", Augustin); aruncă în memorie dorul după casa lui Dumnezeu; pune în minte pasiunea pentru culmi.

13. 8 Pentru a crede în sfinţenie

Şi în cazul sfinţeniei este nevoie să ne facem habitusuri noi pozitive, favorabile.

Mai întâi sfinţenia este o vocaţie posibilă "pentru mine". Dacă vocaţia la sfinţenie este universală, înseamnă că ea nu este pe măsura omului, ci pe măsura lui Dumnezeu.

De aceea sfinţenia este unica adevărată realizare personală a omului. Gloria Dei homo vivens, spunea sfântul Irineu. Gloria lui Dumnezeu este omul viu. În perspectiva lumii altele sunt direcţiile realizării omului; în perspectiva creştină este doar sfinţenia. "Sfinţii sunt oamenii cei mai oameni... pentru că au geniul iubirii" (Georges Bernanos). "Într-o epocă de criză, sau mai bine zis, în centrul unei crize epocale, nu le este permis creştinilor să fie lâncezi. Creştinii nu au altă datorie decât sfinţenia" (Simone Weil). Sfinţenia este singura cale de realizare proprie.

Apoi, sfinţenia este posibilă în viaţa de zi cu zi cu ajutorul lui Dumnezeu. Ea nu este o cale care înstrăinează de viaţă, nu este o cale monastică ce separă de lume; sfinţenia cotidiană intră în şcoală, în casele oamenilor, în tren, în biserică, în birou, într-un atelier mecanic, merge pe jos, se lipeşte de un bolnav, îi întâlneşte pe disperaţi, ştie să vorbească cu toţi.

Nu puţini ştiu să o recunoască şi îşi pun întrebarea: Dar de unde vin această înţelepciune, această iubire, acest zâmbet? Aşa se întrebau consătenii lui Isus.

Ultima atitudine pozitivă este o privire zilnică spre chipul lui Dumnezeu. Darul sfinţeniei se traduce la rândul său într-o misiune care trebuie să guverneze întreaga viaţă creştină: "aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră" (1Tes 4,3).

Sfinţenia este privirea unificatoare a lui Dumnezeu asupra întregii vieţi creştine în care se deapănă cotidianul, cu riscul banalului, al mediocrităţii, al mirajelor care deviază.

Sfinţenia cere să corectăm zilnic roata scopurilor, în ceea ce gândim, în ceea ce plănuim, în ceea ce trăim; pentru a ne orienta cu răbdare mintea şi inima spre măsura înaltă a vieţii creştine, primind invitaţia Scrisorii către evrei care ne arată în acelaşi timp secretul sfinţeniei: "să dăm la o parte orice povară şi păcatul care ne împresoară, să alergăm cu perseverenţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus" (Evr 12,1-2).

Completoriu scurt

"Acum slobozeşte pe slujitorul tău, stăpâne, după cuvântul tău, în pace".

Lasă ca seara mea să-şi găsească în tine odihna şi să se "împlinească" în lauda perenă, prin credinţa care luminează cursa rapidă a zilelor mele.

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că tu eşti acela care trasezi cu urmele tale drumul fiilor tăi. Îţi mulţumesc pentru pâinea gustoasă a cuvântului şi a Euharistiei, semnele unei apropieri nemaiauzite pe cărările nesigure şi grele ale istoriei noastre. Îţi mulţumesc pentru că m-ai chemat să semăn mângâiere şi iertare şi să culeg firimiturile de viaţă şi de speranţă, de bucurie şi de cruce în oferta altarului tău.

Şi în seara acestei zile mă aflu din nou în faţa ta în liniştea unei comuniuni locuite de chipuri: sunt pruncii care zâmbesc vieţii, dar deja furaţi în ceea ce priveşte iubirea; sunt copiii care visează viitorul, dar prea mulţi deja orfani de tine; sunt tinerii: turma mică şi atâţia rătăciţi pe străzile deviate ale culturii golului; sunt familiile care plănuiesc, împotriva vântului, visul lor cu privire la viitor, dar pândit de cursele falselor iubiri; sunt atâţia răstigniţi în trup şi în suflet pe infinitele calvare ale lumii.

"Căci au văzut ochii mei mântuirea ta": în adâncul conştiinţelor atinse de lumina iertării tale; pe chipurile împăcate ale iubirii tale; în inima atâtor fii risipitori îmbrăţişaţi din nou în pragul casei; în gesturile atâtor făcători de pace luminaţi de lumina fericirilor pentru a semna fragilele armistiţii şi a construi punţi între popoare, pentru a reda un viitor speranţelor slabe ale săracilor pământului.

"Tu eşti lumină spre luminarea neamurilor": poporul "meu", Doamne, pe care l-am întâlnit astăzi, cel pe care aş fi dorit să-l întâlnesc şi cel pe care nu-l întâlnesc niciodată. Poporul "tău", Doamne: cel care încă aşteaptă evanghelia ta, cel care nu crede în darul tău; cel care te caută cu inimă onestă şi cel deja reconciliat în iubirea ta.

"Ocroteşte-ne, Doamne, când dormim": în somnul conştiinţelor noastre acolo unde fără lumina şi harul tău se cuibăreşte uitarea de tine. "Veghează" asupra oraşului nostru, asupra iubirii familiilor noastre, asupra nopţii lungi a celor suferinzi, asupra ceasurilor lente ale persoanelor singure, asupra resurselor care au mai rămas în cei disperaţi ai pământului. Fă ca seara acestei zile să pregătească seara vieţii mele în speranţa mult dorită a păcii tale. Amin.

Traducere de pr. Cristinel Fodor

lecturi: 26.