Imitaţiunea lui Cristos

Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul LV

DESPRE STRICĂCIUNEA FIRII OMENEŞTI
ŞI PUTEREA HARULUI DUMNEZEIESC

1. Doamne, Dumnezeul meu, Tu care m-ai creat după chipul şi asemănarea ta, dăruieşte-mi, te rog, harul pe care mi l-ai arătat a fi atît de însemnat şi de trebuincios spre mîntuire: să pot birui răutatea firii mele care neîncetat mă trage la păcat şi la pierzanie. Căci văd în mădularele mele o altă lege luptîndu-se împotriva legii minţii mele şi făcîndu-mă rob (Rom 7, 23), în multe privinţe, faţă de poftele trupului; eu unul nu mă simt în stare să mă împotrivesc acestor patimi decît cu ajutorul harului tău preasfînt, revărsat ca o flacără înaintea mea.

2. Într-adevăr, este nevoie de har, ba încă de un har foarte mare, ca firea, aplecată cum este pururi spre rău, încă din cea mai fragedă vîrstă, să poată fi biruită. Căci, prăbuşită o dată cu primul nostru părinte, Adam, căzută pradă stricăciunii, prin păcat, firea fiecăruia rămîne de la rădăcină întinată: căci dacă bună şi dreaptă a fost zidită dintru început de tine, păcatul şi bicisnicia ei o fac acum să tragă mereu spre rău şi spre cele josnice. Iar puţina putere ce i-a mai rămas e ca un fir de jar îngropat sub cenuşă. Atare scînteie e chiar mintea omului, aşa cum i-ai dăruit-o de la fire, înconjurată însă acum de negură şi ceaţă: are mai departe puterea de a deosebi, prin judecată, între bine şi rău, de a surprinde depărtarea ce desparte adevărul de minciună, deşi rămîne neputincioasă atunci cînd vine vorba de a îndeplini toate cîte le încuviinţează, căci îi lipseşte plinătatea luminii adevărate, iar pornirile ei sînt slăbite şi vătămate de cusururi şi metehne.

3. De aici, Dumnezeule, faptul că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea ta (Rom 7, 22), ştiind bine cît de bună este porunca ce ne-ai dat-o, cît de dreaptă şi cît de sfîntă este; ştiind bine că ea osîndeşte răul şi sfătuieşte fuga de păcat. Tot de aici şi faptul că aflu în mine voinţa, nu însă şi înfăptuirea binelui (Rom 7, 18). De aici, mulţimea hotărîrilor bune pe care le iau neîncetat; dar, lipsindu-mă de harul care să-mi suplinească slăbiciunea, la cea mai mică împotrivire dau înapoi şi mă resemnez în retragere. Tot de aici şi faptul că, avînd cunoştinţă de căile desăvîrşirii, văzînd destul de limpede ce şi cum s-ar cuveni să fac, mă las totuşi tras în jos de jugul slăbiciunii mele şi nu mă mai ridic spre cărările desăvîrşirii.

4. O, Doamne, cît de trebuincios îmi este harul tău ca să pot apuca pe calea binelui, ca să propăşesc cît de cît şi să duc la bun sfîrşit lucrarea desăvîrşirii mele! Fără harul tău, într-adevăr, nu sînt în stare de nimic. Toate le pot întru Cristos cel ce mă îmbracă cu putere (Fil 4, 13). O, har cu adevărat ceresc, fără de care nu putem avea nici un merit propriu, fără de care darurile firii înseşi sînt nimica! Nimic nu preţuiesc meşteşugurile, nimic nu preţuiesc averile, nimic frumuseţea, nimic bărbăţia, nimic înzestrările minţii şi ale vorbirii - fără de harul tău, Doamne. Într-adevăr, darurile firii sînt împărţite, fără deosebire, şi celor buni şi celor răi; cei aleşi însă au parte de darul iubirii, prin a cărui pecete se fac vrednici de viaţa cea veşnică. E atît de mare acest dar, încît nici darul prorocirii, nici puterea de a face minuni şi nici una din isprăvile minţii cercetătoare nu au vreun preţ în sine fără el. Nici chiar credinţa şi nădejdea, şi nici una din celelalte virtuţi nu-ţi sînt plăcute, dacă din sufletul omului lipseşte harul iubirii.

5. O, dar preafericit ce vii să înavuţeşti cu belşugul virtuţilor pe cel sărac cu duhul! Tu, care smereşti la inimă pe cel bogat în multe bunuri pămînteşti! Vino, coboară asupra mea, din zori copleşeşte-mă cu mîngîierile tale, ca nu cumva sufletul meu însetat şi ostenit să fie cuprins de delăsare. Te rog fierbinte, Doamne, fă să găsesc har în ochii tăi; harul tău îmi este de ajuns, (2 Cor 12, 19) chiar fără nimic altceva, din cele după care suspină firea. Şi dacă voi fi ispitit şi trecut prin amărăciuni şi încercări numeroase, nu mă voi teme de nici un rău, atîta timp cît tu vei fi, prin harul tău, cu mine. El este tăria mea, sfătuitorul meu şi ajutorul meu de nădejde. Mai puternic decît toţi vrăjmaşii mei luaţi laolaltă, mai înţelept decît toţi înţelepţii pămîntului.

6. Harul e învăţătorul adevărului, dascălul purtărilor, lumina inimii, alinarea durerii, duşmanul întristării, hrana evlaviei, izvorul lacrimilor. Ce aş fi eu fără har, decît un lemn uscat, un vreasc bun de aruncat? Harul tău, Doamne, să fie pururi alături de mine, însoţindu-mi paşii, ajutîndu-mă neîncetat să fac fapte bune. Prin Isus Cristos, Domnul nostru. Amin.

© 1992 - Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti