O zi a unui preot
V-am dat exemplu
de Enrico Masseroni

IV. "Cor ad cor"
9. În secretul conştiinţelor (Mc 10,17-22)

Nici o persoană nu intră în secretul conştiinţelor aşa cum o face preotul. Atunci când se vorbeşte despre direcţiune spirituală, ne gândim spontan la preot, chiar dacă această slujire o poate îndeplini şi un laic.

Este drept ca o bună parte din timpul preotului să fie dedicată slujirii "discernământului spiritual", pentru a ajuta persoanele în drumul lor de credinţă şi în deciziile mai importante ale vieţii. Astfel, preotul îi întâlneşte pe credincioşi în biroul său, în spatele gratiilor confesionalului, pe patul de suferinţă. Aceste momente îi cer preotului tot mai mult timp.

Un lucru este cert: în ministerul lui Isus nu este numai vestirea împărăţiei; nu sunt numai minunile-semne ale eliberării de răul fizic sau din sclavia celui rău; nu este numai cateheza despre împărăţie făcută ucenicilor; ci mai este şi pedagogia dialogului cu persoanele.

9.1. Textul

¹⁷ Când pleca la drum, un om a venit în fugă şi, îngenunchind, l-a întrebat: "Învăţătorule bun, ce trebuie să fac să moştenesc viaţa veşnică?". ¹⁸ Isus i-a zis: "De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu. ¹⁹ Cunoşti poruncile: Să nu ucizi! Să nu comiţi adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înşeli! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!". ²⁰ Atunci el i-a zis: "Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţea mea". ²¹ Isus, privindu-l, l-a îndrăgit şi i-a spus: "Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!". ²² Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogăţii". ²³ Atunci, privind în jur, Isus le-a spus discipolilor săi: "Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au bogăţii!". ²⁴ Discipolii se mirau de cuvintele lui. Dar Isus le-a zis din nou: "Copii, cât de greu se intră în împărăţia lui Dumnezeu! ²⁵ Mai uşor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu". ²⁶ Iar ei erau peste măsură de uluiţi şi spuneau între ei: "Atunci, cine se poate mântui?". ²⁷ Privindu-i, Isus le-a spus: "Pentru oameni este imposibil, nu însă pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile".²⁸ Petru a început să-i spună: "Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat". ²⁹ Isus i-a zis: "Adevăr vă spun că nu este nimeni care a părăsit casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ogoare pentru mine şi pentru evanghelie ³⁰ şi să nu primească însutit acum, în timpul acesta, case, fraţi, surori, mame, copii şi ogoare, dar şi persecuţii, iar în veacul care va veni, viaţa veşnică. ³¹ Şi mulţi dintre primii vor fi ultimii, iar ultimii vor fi primii" (Mc 10,17-31).

9.2. Două chemări, două răspunsuri diferite

În Mc 10 citim istoria a două chemări sau a două propuneri ale lui Isus cu finaluri total diferite.

Cuvântul cheie este clar: "a urma".

Ce înseamnă a-l urma pe Isus? Patru verbe fixează trăsăturile speciale ale urmării în două binoame: a veni şi a urma, a lăsa şi a primi.

Marcu înregistrează două întâlniri ale lui Isus pe drumul spre Ierusalim, două dialoguri, două priviri; una de iubire: "Isus, privindu-l, l-a îndrăgit" (v. 21), cealaltă de încurajare: "Privindu-i, (pe ucenici) Isus le-a spus: "Pentru oameni este imposibil, nu însă pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile" (v. 27).

Prima întâlnire este o întâlnire faţă în faţă cu un tânăr bogat, care va avea un final dezamăgitor. Răspunsul lui Isus la problema căii pentru a ajunge la viaţa deplină este constituit din cuvinte şi priviri ale ochilor şi ale inimii, profunzimea şi intensitatea iubirii.

Poate tânărul credea că viaţa veşnică ar fi un drept dobândit prin vreo faptă bună, drept care ar putea coexista cu "multele bogăţii" pe care le avea. În realitate, Isus îi propune urmarea care cere să-l pună pe el pe primul loc, o precisă ierarhie de valori.

Credinţa nu poate trăi împreună cu idolatriile. "Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni" (Lc 16,13). Totul se termină cu tristeţea abandonului. Elanul iniţial al dorinţei este frânat într-o inimă jalnică, rămasă închisă în chingile bogăţiilor efemere. O chemare fără răspuns: iubirea faţă de Isus a fost învinsă de iubirea faţă de un pumn de bani.

9.3. Urmarea bazată pe Isus

Conform celor relatate de Luca şi în lumina întregii evanghelii, urmarea este bazată mereu pe o pedagogie descendentă. Tânărul bogat este precedat de privirea şi de inima învăţătorului.

Răspunsul este întotdeauna ecoul unei chemări; nu este niciodată iniţiativă. Într-o persoană pot fi valori etice, aşa cum au fost şi în tânărul bogat, care fac parte din structura antropologică deschisă spre infinitul lui Dumnezeu; dar în dinamica urmării, ceea ce este decisiv pentru răspuns depinde de chemare; care în Isus este privire, este iubire, este cuvânt: "Isus, privindu-l, l-a îndrăgit şi i-a spus" (v. 21).

Dar în Mc 10 mai avem şi mărturia unei chemări cu un sfârşit pozitiv. Despre discuţia cu tânărul bogat îşi dau seama toţi ucenicii. Ucenicii îl întreabă: "Atunci, cine se poate mântui?" (v. 26). Şi dialogul cu ucenicii este deschis tot de o întrebare şi o privire.

Acum pe Petru nu-l interesează calea pentru a ajunge la viaţa veşnică, ci recompensa, sfârşitul unei vieţi jucate pe urmare, consumate pentru împărăţie: "Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat" (v. 28). Cu ce rămânem în buzunare? Cu ce ne alegem?

Petru în urmarea lui Isus nu vede decât lăsarea, renunţarea, preţul. Isus în schimb vede primirea, câştigul: nu e pierdere, ci e câştig!

Tot pariul urmării care îl are în vedere pe Isus stă în cuvintele: "pentru mine şi pentru evanghelie" (v. 29): de o sută de ori mai mult în "prezent", deşi în mijlocul persecuţiilor, ca anticipare a vieţii veşnice.

A lăsa pentru Cristos dă naştere la bucurie profundă, pacea unei fraternităţi însufleţite de iubire. Frenezia posesiei dă naştere la rivalităţi, gelozie, frică, nemulţumire.

9.4. Pedagogia "descendentă" a lui Isus

Există o prejudecată greşită în viaţa cotidiană a preotului: se face adesea o distincţie nepotrivită între problemele pastorale şi cele spirituale. Un capitol este tineretul, familiile, alt capitol este viaţa spirituală a preotului. În realitate tot ministerul pastoral cheamă în joc viaţa sa spirituală. Acolo unde este o dihotomie între viaţa spirituală şi ministerul pastoral, totul riscă să fie falsificat şi făcut steril, dincolo de aparenţe.

În mod particular, viaţa spirituală a preotului este chemată în cauză de ministerul său în slujba conştiinţelor şi a formării spirituale a persoanelor. Mai ales ministerul de ghid spiritual îl provoacă pe preot să fie un om spiritual.

Unul dintre aspectele fundamentale ale ministerului cotidian al preotului este, de exemplu, discernământul vocaţional care, paradoxal, nu priveşte atât un stil de slujire pastorală, cât mai ales un mod de viaţă spiritual.

Discernământul spiritual cere, înainte de toate, eliberarea de o prejudecată: să credem că chemarea lui Dumnezeu se exprimă într-un fel de dorinţă care se aprinde în inima unui tânăr. În realitate, în tânăr chemarea depinde de privirea, de iubirea, de cuvântul, de iniţiativa lui Isus, pentru că "nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi" (In 15,16).

Pedagogia vocaţională este descendentă: e un dar, o propunere care are loc prin viaţă şi cuvânt: înainte de a chema, Isus fascinează; el este numit "bun". Mai ales astăzi, propunerea vocaţională trece prin mărturia (provoacă admiraţie şi imitare) şi prin înţelepciunea propunerii (motivare, încurajare). Ambele sunt necesare. Iată de ce pastorala vocaţională atinge viaţa spirituală, convertirea, transparenţa imaginii înrădăcinate în frumuseţea spirituală a inimii. A trecut timpul când starea preotului era din punct de vedere social de dorit, apetisantă.

9.5. Discernământul vocaţional

Orice alegere vocaţională comportă o trecere precisă: de la "a face" multe lucruri la "a fi pentru", la "a trăi pentru". Acelaşi drum spiritual prevede trecerea de la întrebarea: "Doamne, ce vrei să fac?" (Mc 10,51) la întrebarea: "Doamne, ce vrei să fiu?". Aici este determinantă prezenţa directorului spiritual.

?ine de preot discernământul carismelor proprii şi ale altora (cf. PdV 31), îndeosebi ale copiilor şi ale tinerilor.

Preotul, tocmai în virtutea ministerului său, este solicitat să se facă tovarăş de călătorie ca şi necunoscutul pelerin de la Emaus, pentru a fi de ajutor în citirea semnelor viitorului, pentru a discerne planul lui Dumnezeu. "Glasul Domnului care cheamă nu trebuie aşteptat să ajungă la urechile viitorului preot pe vreo cale extraordinară. El trebuie mai degrabă înţeles şi recunoscut din semnele prin care voinţa lui Dumnezeu se face zilnic cunoscută creştinilor care ştiu să o discearnă: aceste semne trebuie studiate cu atenţie de către preoţi" (PO 11).

Discernământul este, aşadar, o privire în adânc, la fel ca privirea lui Isus în adâncul inimii tânărului bogat; este capacitatea de a citi în tineri semnele obiective pentru o propunere ulterioară, radicală şi decisivă.

Orice vocaţie este sinteza armonică între semnele obiective şi intenţia subiectivă.

În tânărul bogat semnele obiective sunt evidente, nu lipsesc: observarea poruncilor, simpatia pentru figura lui Isus. Semnul subiectiv este dorinţa vieţii veşnice, care însă cedează în faţa bogăţiilor.

Astăzi semnele obiective pot fi: simpatia faţă de slujire sau pentru rugăciune, spiritul de sacrificiu şi de dăruire, generozitatea, iubirea faţă de comunitate, o senină relaţie afectivă heterosexuală.

Componenta subiectivă se exprimă adesea ca o simpatie faţă de un mărturisitor, ca admiraţie pentru o experienţă de viaţă, ca dorinţă după idealuri înalte, ca intuiţie adesea învăluită de dubii şi convieţuitoare cu simpatia faţă de alte perspective de viaţă.

Discernământul este capacitatea de a recunoaşte semnele obiective, care devine propunere a unui drum spiritual; pentru a face să crească aceste semne, pentru a întări dorinţa pentru o alegere de viaţă şi pentru a motiva până la urmă curajul deciziei.

9.6. A educa în vederea întrebărilor adevărate

În întâlnirea lui Isus cu tânărul bogat, întrebarea care apare spontan, clară, impetuoasă, adevărată, punctată este: "Învăţătorule bun, ce trebuie să fac să moştenesc viaţa veşnică?" (v. 17).

Astăzi capacitatea de a pune întrebări adevărate nu este uşoară; trăim în cultura răspunsurilor la nevoile imediate, gratificatoare, pentru care conştiinţa devine mereu incertă şi obtuză. De multe ori problemele sunt confuze; atunci se amână sau se pierd.

Contextul cultural de astăzi nu favorizează deciziile, mai ales cele definitive. Tinerilor le place mai degrabă libertatea păsării din pădure decât să-şi orienteze zborul într-o singură direcţie, uitând că numai Isus le poate astâmpăra setea lor infinită de libertate. De aceea multe vocaţii pentru o dăruire totală lui Dumnezeu se pierd din lipsa unei direcţiuni spirituale.

Arta educativă a preotului trebuie să fie capabilă de a trezi întrebări adevărate despre viaţă şi despre deciziile care au gustul veşniciei.

9.7. Educaţie în vederea alegerii lui Isus

Pedagogia alegerii cere educarea la "riscul" credinţei. E nevoie de mari motivaţii pentru a orienta libertatea spre curajul urmării.

"Urmează-mă" (v. 21) are la bază evanghelia şi persoana lui Isus (v. 29); este încurajat de perspectiva unei vieţi trăite în plinătate, cu adevărat realizată. Isus este în centrul unei alegeri vocaţionale, cu tot ceea ce comportă el: bucuria de a-l urma nu e lipsită de cruce, dar este o experienţă care face viaţa frumoasă, atât cea prezentă cât şi cea viitoare.

Alegerea lui Isus nu se improvizează şi prevede un rodaj serios prin intermediul ascezei renunţării la ceva. Tânărul bogat a crezut că poate pune la un loc pe Dumnezeu şi mamona, pe Isus şi bogăţiile.

Dar pedagogia punerii la un loc nu este evanghelică; este necesară pedagogia alegerii: cine mă ajută să o fac? Isus, cauza evangheliei. El este izvorul bucuriei "însutite".

Trebuie însă să ţinem cont mereu de disponibilitatea la falimentul educativ.

În Mc 10 avem două chemări la urmare: prima a falimentat, cea a tânărului bogat; a doua a reuşit, a lui Petru şi a celorlalţi ucenici.

Trebuie să educăm libertatea persoanei, să eliberăm libertatea într-un context cultural care propune nu ceea ce e adevărat, ci ceea ce e mai comod; nu ceea ce ne realizează, ci ceea ce ne gratifică.

Să eliberăm libertatea: aceasta este marea aventură a urmării, care-l cheamă pe ucenic nu să asculte de o lege, ci să intre în relaţie cu o persoană, nu umană, ci cu Dumnezeu. Acest lucru cere o calitate de viaţă spirituală diferită a preotului.

Traducere de pr. Cristinel Fodor

lecturi: 28.