Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul IX
Căsătoria indisolubilă (I)

I. Căsătoria trebuie să fie indisolubilă din voinţa lui Dumnezeu
   A) Primul argument în sprijinul indisolubilităţii căsătoriei este voinţa lui Dumnezeu
   B) Nici încălcarea fidelităţii nu desface legământul propriu-zis al căsătoriei

II. Căsătoria trebuie să fie indisolubilă şi pentru esenţa sa

III. Căsătoria trebuie să fie indisolubilă şi pentru scopurile ei
   A) Primul scop al căsătoriei este susţinerea, demnă de om, a genului uman
   B) Ajutorul reciproc al soţilor şi contopirea lor deplină

Iubiţi fraţi în Cristos!

La 19 iunie 1934, în Camera Superioară a Legislaturii Maghiare s-a auzit un discurs de pe buzele de atunci ale răposatului grof Károly József, din care merită să citez câteva rânduri în introducerea predicii mele de astăzi.

"Statul maghiar a sacrificat milioane şi milioane pentru viitorul material, moral şi etic al generaţiei tinere de mâine - spune groful - însă trebuie să constat cu amărăciune că în societatea noastră, în viaţa de familie s-a strecurat o decadenţă şi o criză din ce în ce mai triste. Defectul se află la baza familiei, a societăţii, a statului; este tot mai mare numărul divorţurilor, este tot mai mare numărul copiilor crescuţi fără tată şi fără mamă. Ce folos de sacrificiul bănesc pe care l-a adus şi statul pentru generaţia viitoare; ce folos de educaţia morală pe care o primesc copiii şi în institut şi în şcoală, dacă acasă, în familie nu văd decât elemente de scandal, în multe locuri văd o viaţă care poate fi numită oricum, numai morală nu?! Potrivit istoriei, puritatea vieţii de familie, în toate ţările, este termometrul progresului sau al decăderii naţiunii.

Coloanele ziarelor noastre sunt pline cu acte de divorţ şi scandaluri de familie, cu delicte, iar în ultimii ani suntem nevoiţi să auzim, din păcate, despre delicte comise de minori, despre crime comise de ei, despre taţi şi mame ucise. Apreciez că acest lucru nu mai poate fi tolerat nici de către guvern, nici de către legislaţie. Puterea politică şi legislativă trebuie să intervină energic în această explozie revoltătoare a patimilor şi a iresponsabilităţii".

Aşa a vorbit groful cu inimă nobilă, îngrijorat de soarta patriei sale.

Când vedem însă, fraţilor, că şi legiuitorii laici privesc uluiţi la consecinţele dăunătoare care răsar ca buruienile din zdruncinarea vieţii de familie şi din divorţuri, ne putem da seama ce durere cuprinde inima Bisericii! Ea jeleşte în primul rând valorile incomensurabile îngropate sub dărâmăturile sanctuarelor familiilor destrămate.

Această îngrijorare mă face şi pe mine ca în seria predicilor mele tematice despre căsătoria creştină să dedic acum trei duminici acestei teze fundamentale a creştinismului şi să tratez indisolubilitatea căsătoriei. În primele două predici, astăzi şi duminica viitoare, voi releva marele ideal creştin: indisolubilitatea căsătoriei şi cauzele care fac ca sfânta noastră religie catolică să reziste şi azi în apărarea ei; în predica a treia vom trata tristele rătăciri şi catastrofele înspăimântătoare ale familiilor divorţate.

În zilele noastre numărul divorţurilor a îmbrăcat dimensiuni cutremurătoare. Se pare că omenirea aproape că începe să se întoarcă la poligamia de dinainte de Cristos, cu singura deosebire că atunci cineva putea să ţină simultan atâtea femei cât îl ţinea punga, iar astăzi poate ţine, una după alta, atâtea femei câte motive de divorţ poate inventa.

Iar Biserica, în pofida acestei groaznice epidemii şi a cutremurătoarei iresponsabilităţi morale, proclamă mai departe, cu curaj neclintit, apără şi cere indisolubilitatea căsătoriei.

Oare pe ce argumente se sprijină religia catolică, atunci când rezistă cu o consecvenţă atât de impunătoare şi indiscutabilă în apărarea indisolubilităţii căsătoriei? - este întrebarea pusă în predica de azi.

Iar răspunsul la această întrebare va fi întreit: Căsătoria trebuie să fie indisolubilă - deoarece aceasta decurge din voinţa lui Dumnezeu, din esenţa căsătoriei şi din scopul căsătoriei. Mai avem încă un al patrulea argument de partea indisolubilităţii căsătoriei: interesul umanităţii. Dezvoltarea primelor trei răspunsuri însă cere atâta timp încât acest argument, ultimul, trebuie să-l las pentru următoarea predică.

I. Căsătoria trebuie să fie indisolubilă din voinţa lui Dumnezeu

A) Primul argument în sprijinul indisolubilităţii căsătoriei este, fireşte, voinţa lui Dumnezeu însuşi.

a) Dumnezeu, la început, a creat un bărbat şi o femeie, deci un cuplu, o pereche; cu aceasta Dumnezeu a arătat deja că legământul căsătoriei trebuie să aibă loc numai între un bărbat şi o femeie. Dar arată acest lucru şi cu acel fapt interesant, de neînţeles pentru mintea umană că în permanenţă numărul bărbaţilor şi al femeilor este mereu în echilibru, uniform. Cu o diferenţă neglijabilă, în permanenţă se nasc pe pământ tot atâţia băieţi cât şi fete. La rândul ei, această particularitate a naturii, neinfluenţabilă din partea omului, proclamă că stăpânul lumii şi creatorul ei, pentru fiecare femeie a hărăzit şi a creat numai un singur bărbat.

Iar evreii, când îi obiectează lui Isus că legea lui Moise le-a permis ca bărbatul, în anumite cazuri, să-şi poată lăsa femeia, Isus le răspunde tăios: "Moise din cauza împietririi inimii voastre v-a dat voie să vă lăsaţi soţiile, la început însă nu era aşa" (Mt 19,8).

Într-adevăr: la început nu era aşa. La creaţie legea pozitivă divină era unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei, iar Cristos a reaşezat-o în toată severitatea sa.

b) Cu care cuvinte a reaşezat-o? Cu cuvintele de veşnică amintire şi nouă tuturor bine cunoscute: "Omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va alipi de femeia sa, iar amândoi vor deveni un singur trup... Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă... Vă spun, aşadar, cine-şi va lăsa soţia, în afară de cazul de concubinaj, şi va lua alta, făptuieşte adulterul; iar cine ia în căsătorie una lăsată de bărbat, făptuieşte adulterul" (Mt 19,5.6.9). S-ar putea oare vorbi mai exact?

"Ceea ce Dumnezeu a unit..." Cum uneşte Dumnezeu pe oameni în căsătorie? Mai întâi de toate cu acea iubire înflăcărată pe care el o aprinde în cele două inimi tinere. Apoi îi uneşte cu puterea sacramentului. Îi uneşte apoi şi prin copiii pe care li-i dăruieşte atunci când iubirea conjugală se manifestă între ei în cea mai intimă contopire.

Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit împreună în mod astfel repetat, nu există om care să aibă dreptul să dezlege şi să despartă. O a treia persoană străină nu are dreptul să pângărească sanctuarul căsătoriei şi s-o arunce în aer; dar nu au dreptul nici înseşi părţile căsătoriei să o desfacă, nici prin hotărâre bilaterală, nici unilaterală.

Din cuvintele citate ale lui Isus se vede cât se poate de limpede cât de sever a voit el să strângă la loc concepţia slăbită a Vechiului Testament. Şi din aceste cuvinte citate mai sus, dar şi din alte învăţături ale Domnului Cristos (Mt 5,31-32) s-a format una dintre tezele fundamentale ale Bisericii, potrivit căreia niciodată nu se poate desface o căsătorie valid încheiată şi consumată.

B) "Se pare însă - cineva poate replica - că Domnul Isus parcă nu a voit totuşi să fie atât de aspru! Din cuvintele sale, amintite mai înainte, se întrevede că în cazul celui mai mare păcat al încălcării fidelităţii conjugale, chiar el ar admite despărţirea; lucru astfel şi interpretat de către facţiunile religioase, numai că Biserica Catolică nu cedează la concepţia sa severă".

Nu cedează, fraţilor, pentru că nu poate ceda. Este foarte sigur că Isus nici în acest caz nu a voit să admită recăsătorirea.

a) Mai întâi, acest lucru rezultă din alte cuvinte ale lui Cristos Domnul spuse cu altă ocazie. În evanghelia după sfântul Marcu, de pildă, Isus vorbeşte astfel: "Oricine îşi lasă soţia şi se căsătoreşte cu alta, comite adulter cu ea. Tot aşa, dacă femeia îşi lasă bărbatul şi se mărită cu altul, comite adulter" (Mc 10,11-12). Aici Domnul nu mai face nici o excepţie. Oricare ar fi cauza lăsării femeii - chiar pentru infidelitate - nici una ca aceasta nu poate fi luată, deoarece aici, în cuvintele lui Isus, nu este amintită o astfel de învoire.

Da, din cauza acestui păcat groaznic, partea vinovată poate fi îndepărtată, aceasta numim noi "separare de la pat şi masă", dar nici după această separare nu încetează să fie validă unirea matrimonială şi nu este permisă o nouă căsătorie! Încetează obligaţia convieţuirii, dar nu încetează validitatea căsătoriei. Şi tot ce spune Isus Domnul despre soţia vinovată, este valid, fireşte, şi pentru soţul vinovat.

b) Faptul că, într-adevăr, aşa trebuie înţelese cuvintele Domnului, o arată şi mirarea, indignarea ucenicilor. Ei au răspuns la cuvintele Domnului: "Dacă aceasta este starea omului faţă de femeie, nu face să te căsătoreşti" (Mt 19,10). Adică, infidelitatea este, într-adevăr, cauză de despărţire, dar dacă nici după o astfel de despărţire nu te poţi recăsători, atunci este mai bine nici să nu te apuci de acest lucru nesigur. Aşadar, este foarte limpede, apostolii au înţeles astfel cuvântul Domnului, că el nu admite recăsătorirea nici în cazul infidelităţii.

Dar aşa l-a înţeles şi sfântul Paul; el le scrie atât de hotărât credincioşilor din Corint: "Căsătoriţilor însă, nu eu le poruncesc, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat; dar dacă totuşi s-a despărţit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei" (1Cor 7,10-11). S-ar putea da oare o interpretare mai credibilă cuvintelor Domnului citate mai înainte? Ar avea cineva curajul să afirme despre sine că el a înţeles mai corect cuvintele Domnului decât sfântul Paul?

O nouă căsătorie, într-adevăr, nu este permisă chiar dacă s-a făcut separarea de la pat şi masă!

c) La această concluzie ajungem însă şi printr-o altă reflecţie.

Nimeni, într-adevăr, nu mai poate gândi că Fiul lui Dumnezeu a voit să răsplătească acest păcat îngrozitor de mare! Şi, de fapt, răsplătire a încălcării fidelităţii conjugale ar fi, într-adevăr, dacă pe acest motiv s-ar putea încheia o nouă căsătorie!

Să luăm viaţa aşa cum este ea. Cauza foarte multor divorţuri nu este numaidecât diferenţierea şi diversitatea de păreri dintre soţi, cât mai mult apariţia unei a treia persoane la orizont.

Va fi de-ajuns să aduc la aceasta un singur exemplu. Doi soţi au trăit împreună douăzeci şi patru de ani. Au trăit bine şi frumos. Ei bine, au existat şi între ei unele fricţiuni şi certuri - acestea se află în orice casă. Totuşi au trăit bine. Fiul lor de douăzeci şi trei de ani a terminat facultatea, fiica lor de douăzeci şi patru de ani este deja măritată... Iar acum vor să se despartă. Nu tânăra vrea să se despartă, ci bătrânii! După douăzeci şi patru de ani! Pentru ce? Pentru că în calea bărbatului a apărut o tânără. Bărbatul de 50 de ani e înnebunit după o tânără de 20 de ani...!

Acesta este numai un exemplu. Dar câte exemple de felul acesta nu s-ar putea da! Câţi nu au trăit ani şi decenii viaţa de căsătorie armonioasă, fericită, până când, deodată, a apărut în familie un bărbat sau o femeie fără suflet, care apoi, cu mâini sacrilege, a spulberat fericirea sanctuarului căsătoriei...

Însă, fraţilor, iată, vine interdicţia lui Cristos Domnul, Biserica spune veto! "Nu-ţi permit să te atingi de căsătoria aceea"! Oare nu simţiţi ce veşnică recunoştinţă îi datorează Bisericii fiecare cuplu cinstit pentru faptul că nu permite ca o a treia persoană fără suflet să poată încheia o căsătorie validă cu partea despărţită şi să rânjească triumfătoare spre ruinele vieţii acelei familii pe care ea a distrus-o?

În schimb, nu este oare un afront îngrozitor din partea legilor civile faţă de această atitudine de granit a Bisericii, când rostesc divorţul pentru cazurile de infidelitate conjugală. Adică îl avantajează pe cel care comite culpa! Deoarece acela căruia i s-a urât de soţ sau de soţie poate scăpa de el foarte simplu: îi devine infidel şi cu aceasta a şi primit dreptul de a cere desfacerea căsătoriei. Nu este aceasta o adevărată răsplată pentru uriaşul său păcat?

II. Căsătoria trebuie să fie indisolubilă şi pentru esenţa sa

Din însăşi esenţa căsătoriei derivă şi poziţia consecventă, unică a Bisericii, concepţia ei indiscutabilă faţă de indisolubilitate. În sprijinul indisolubilităţii căsătoriei vin şi argumente morale, pedagogice şi sociale, aşa cum le vom aminti la timpul lor. Toate acestea însă au o însemnătate secundară faţă de argumentul pe care-l scoatem din esenţa căsătoriei şi potrivit căruia desfacerea căsătoriei creştine este, pur şi simplu, imposibilă deoarece indisolubilitatea ţine de esenţa ei. Ceea ce nu este compus din părţi, nu se poate desface în părţi - este limpede. Iar soţii căsătoriei creştine, după căsătorie, nu mai constituie părţi de sine stătătoare, deoarece căsătoria creştină este copia unităţii tainice dintre Cristos şi Biserica sa. Această sfântă unire dintre Cristos şi Biserica sa este veşnică şi indisolubilă; ea va persista atâta timp cât va exista Biserica, deci cât vor trăi oameni pe pământ. În cazul acesta şi unirea sfântă dintre soţ şi soţie, care este copia unirii dintre Cristos şi Biserica sa, trebuie să persiste până când va fi posibil legământul de căsătorie dintre un bărbat şi femeie: deci până la moartea uneia dintre părţi.

Acesta este un adevăr atât de clar şi un fapt atât de imutabil încât nici Biserica nu poate schimba nimic în el. Aşadar, este total lipsită de fundament şi fără perspectivă, bazată numai pe necunoaşterea esenţei căsătoriei, speranţa acelora care aşteaptă ca Biserica, cu timpul, să-şi schimbe totuşi această poziţie severă şi să aducă o înlesnire oarecare în problema legământului matrimonial. Biserica nu aduce, pentru că nu poate aduce! Esenţa însăşi a căsătoriei se opune divorţului. Regula în aritmetică este că "unu plus unu fac doi". La căsătorie însă Dumnezeu a statornicit o nouă regulă: aici "unu plus unu fac unu", adică, bărbatul şi femeia prin căsătorie se unesc într-un organism nou, tainic, unul devine părtaş al trupului celuilalt. Acest lucru îl spune însuşi sfântul Paul când scrie despre iubirea soţului: "Bărbaţii să-şi iubească femeile ca pe înşişi corpurile lor" (Ef 5,28).

Prin urmare în căsătoria creştină soţul şi soţia se unesc şi devin un nou organism mistic, aşa cum între Cristos şi Biserica sa este o unitate tainică. Ceea ce însă, în esenţă este un tot, nu se poate împărţi în două. Cristos nu poate fi despărţit de Biserica sa, dar atunci nici bărbatul de soţia sa!

III. Căsătoria trebuie să fie indisolubilă şi pentru scopurile sale

Căsătoria însă trebuie să fie indisolubilă şi pentru că numai aşa îşi poate îndeplini misiunea sa minunată, numai aşa îşi poate atinge scopul.

Care este scopul căsătoriei?

A) Primul scop al căsătoriei este susţinerea, demnă de om, a genului uman.

a) Copii pot fi aduşi în viaţă şi fără căsătorie, dar nu pot fi crescuţi decât în cadrul liniştit al vieţii de familie!

La acele fiinţe vii la care noii născuţi sunt capabili imediat de viaţă găsindu-şi siguri posibilităţile de viaţă, la acelea nu este nevoie de viaţă de familie durabilă. Dar să privim la sugarul născut astăzi: există oare pe pământul acesta o fiinţă vie mai neajutorată, mai neputincioasă decât el? Puişorul de găină îşi caută hrana în aceeaşi zi în care iese din ou; copilul însă, până la vârsta de 14-16 ani, ba chiar până la 20-24 de ani are nevoie de grija părinţilor săi.

Şi în timp ce părinţii trudesc la îngrijirea primului lor copil, vin următorii copii şi iarăşi, dificila şi sfânta datorie începe de la început. Oare nu este acesta şi cuvântul clar al naturii: căsătoria nu poate fi încheiată pe un termen delimitat, ea trebuie să dureze până la mormânt?

b) Problema însă poate fi pusă şi invers: copiii dacă au dreptul ca fragilitatea lor să găsească sprijin în viaţa puternică, ordonată a familiei, atunci şi unicul sprijin firesc al părinţilor îmbătrâniţi este de a putea conta, în anii slăbiciunii bătrâneţilor lor, pe ajutorul copiilor lor maturi.

Indisolubilitatea căsătoriei, aşadar, nu este un calcul despotic, artificial, uman, nu este o constrângere exterioară care, eventual, se va schimba cu trecerea timpului, ci este exprimarea stării interioare umane în care nu se pot opera mutaţii atâta timp cât nu putem face schimbări în firea şi esenţa omului - deci niciodată!

Aţi văzut, nu-i aşa, cum oamenii împrejmuiesc izvorul ce năvăleşte spre suprafaţă în liniştea pădurii cu pietre dure, îi construiesc un mic bazin pentru ca nu cumva apele sale dătătoare de viaţă să prindă gust de nămol. Ei bine, aşa a strâns omenirea şi izvoarele sfinte ale vieţii în cadrele dure ale căsătoriei, ca nu cumva izvorul vieţii umane să prindă gust de mocirlă!

B) Al doilea scop al căsătoriei este ajutorul reciproc al soţilor şi contopirea lor deplină. Nici acest scop nu se poate realiza decât în căsătoria indisolubilă.

a) Altul este universul gândirii bărbatului şi altul acela al femeii, altele le sunt dorinţele, capacităţile, înclinaţiile - iar cele două sexe au nevoie de întregirea reciprocă a capacităţilor lor specifice. Iar această întregire spirituală reciprocă nu se poate realiza decât în condiţia legământului indisolubil. Fără aceasta, atât în bărbat, cât şi în femeie rămân anumite sechele.

Bărbatul, de pildă, nu-şi poate valorifica nicăieri, ca în căminul familiei, capacitatea ascunsă în firea sa de a conduce şi de a porunci - în sensul cel mai bun al cuvântului. Nici înţelegere mai caldă pentru toate problemele sale interioare, pentru dezamăgirile sale, pentru truda sa nu găseşte nicăieri ca în amabilitatea gingaşei sale soţii, care îi netezeşte toate ridurile produse de griji. Dar şi în sufletul femeii fără familie rămân nedezvoltate multe calităţi, mai cu seamă iubirea generoasă, de a se dărui pe sine.

b) Să ne gândim numai la acea contopire spirituală totală fără de care nici nu se poate imagina unitatea perfectă a soţilor şi care, fără indisolubilitate, devine imposibilă.

Nici nu-i vine a crede omului ce energii preţioase produce, atât în sufletul bărbatului, cât şi al femeii, această contopire spirituală perfectă a soţilor. Numeroşi bărbaţi au ajuns la plinătatea capacităţii de muncă şi de energie abia atunci când au găsit fiecare câte o soţie înţelegătoare, care i-a sprijinit cu căldura iubirii ei, care s-a încrezut fără rezerve în soţul ei, i-a înţeles năzuinţele, l-a încurajat pe cale, l-a mângâiat pe frunte când era obosit, s-a bucurat împreună cu el în succese! Pe câţi bărbaţi nu-i laudă istoria pentru faptele lor; însă dacă vrem să fim drepţi, ar trebui să amintim cât merit au în aceasta şi soţiile lor!

Această teză este validă şi invers: cât nu-i datorează sufletul mai fricos, mai lipsit de curaj al femeii, sufletului puternic al bărbatului! Cu cât mai uşor ajunge la desfăşurarea sa deplină, dacă se sprijină pe iubirea puternică a soţului ei înţelegător!

Aşadar, are dreptate acel scriitor francez care a pus pe buzele protagonistului său următoarele cuvinte: "Dacă în momentul acela ar fi fost lângă mine o femeie care să mă fi iubit, unde nu aş fi ajuns! Dar eu singur nu mi-am putut păstra încrederea pusă în mine. Este necesar ca puterea noastră să aibă un martor care să ne noteze loviturile ce le dăm, să numere punctele, care să ne pună cununa pe frunte - aşa cum, odinioară, pe vremea când la şcoală se împărţeau premiile, cu braţele pline cu cărţi căutam prin mulţime privirile mamei..." (Mauriac, "Cuibul de viperă").

Fraţilor, mai este oare cineva care nici acum nu înţelege pentru ce trebuie să fie căsătoria indisolubilă?

c) Mai sunt şi alte argumente: cei doi soţi să nu aibă nici un secret unul faţă de altul. Pentru ca să-şi aştearnă unul înaintea celuilalt durerile aşa cum n-o pot face înaintea nici unui alt om - şi aceasta ţine de esenţa căsătoriei. De aceasta însă numai atunci vor fi capabili când vor şti că încrederea şi destăinuirea durează veşnic. În clipa în care ar apărea doar o umbră de teamă că s-ar putea să fie şi altfel, această încredere ar lua sfârşit imediat. Este posibil ca acela în care acum ai încredere deplină să-ţi devină cândva nespus de străin sau chiar mai rău decât un străin, căci va abuza cu cruzime de mărturisirile pe care i le-ai făcut în momentele cele mai intime, făcându-le publice.

Este exagerare ceea ce am spus acum? Cine crede că da, să citească - dacă-i suportă stomacul - acele greţoase mărturisiri pe care le fac părţile unul despre altul în procesul de divorţ. Cât pot fi oamenii de cruzi, de grosolani, de sacrilegi!

d) Şi să mai dau glas unei idei: să nu lăsăm în afara atenţiei nici valoarea pedagogică a indisolubilităţii căsătoriei! Conştiinţa indisolubilităţii ajută reţinerea capriciilor şi corectarea defectelor, pe când perspectiva divorţului sporeşte doar numărul căsătoriilor nefericite şi al certurilor. Conştiinţa că sunt legaţi pe veci unul de altul dă imbold soţilor să fie îngăduitori şi iertători, să facă ordine imediat în neînţelegerile inevitabile, mai mari sau mai mici, să atenueze divergenţele şi să facă aşa cum scrie sfântul Paul: "Soarele să nu apună peste mânia voastră" (Ef 4,26).

Omul trebuie cunoscut împreună cu firea sa înclinată spre rău. Însă dacă oamenii sunt conştienţi că pot divorţa, dacă pentru divorţ este suficient motivul că "nu se pot suporta reciproc", atunci cât de uşor apare la orizont o a treia persoană cu care se încurcă şi constată că "nu mai pot suporta pe fostul soţ sau pe fosta soţie". Contrar acesteia, imposibilitatea divorţului este cel mai bun împăciuitor. Cât este de uşor de învins ispita ce stă să se strecoare, dacă-i putem răspunde: În zadar e totul, de despărţit şi aşa nu ne mai putem despărţi! Şi dacă nu ne putem despărţi, atunci ne putem obişnui!

*

Iubiţi fraţi! Familia este celula societăţii. Şi aceasta nu în înţeles juridic şi economic, ci privind şi marea sa forţă educativă. Aici cresc virtuţile care fac posibilă viaţa comunitară a societăţii: responsabilitatea, înţelegerea, stăpânirea de sine. Fără aceste energii morale se poate concepe oare viaţă umană comunitară? Dar pentru ca aceste virtuţi să poată izvorî din solul vieţii de familie, ea trebuie să fie de durată, stabilă, netulburată: indisolubilă! "Gute Dinge brauchen Zeit" (Lucrurile bune necesită timp) - trebuie timp pentru maturizarea a tot ceea ce este bun, îndeosebi pentru dezvoltarea acestor virtuţi.

Pentru aceasta nu exagerăm când afirmăm că legământul indisolubil al căsătoriei este liantul vieţii umane comunitare: sistează indisolubilitatea şi tot edificiul societăţii umane se dezintegrează.

Băncile dau dobânzi foarte mici pentru depunerile care se pot retrage oricând. Din contra, cu cât asigurăm banca de fidelitatea noastră mai îndelungată, cu cât perioada depunerii este de durată mai lungă, cu atât dobânda ce o primim este mai mare. Ei bine, nici depunerea fidelităţii conjugale nu poate fi retrasă oricând, perioada ei trebuie să dureze până la mormânt pentru ca să poată produce o dobândă cât mai mare: dobândă şi pentru părţi, dar şi pentru societatea umană.

O, de ar înţelege omenirea din nou acest lucru! De-ar recunoaşte cel puţin din experienţele amarnice de azi pe ce povârniş alunecos a păşit atunci când, certându-se cu interdicţia lui Dumnezeu, s-a atins de indisolubilitatea căsătoriei! Noi nu-i putem dori omenirii ceva mai bun decât ca deasupra intrării fiecărui sanctuar al familiei să ardă cu litere de foc porunca lui Cristos: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". Amin.