Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul X
Căsătoria indisolubilă (II)

I. Interesul omenirii cere indisolubilitatea
   A) Divorţul este blestem şi pentru bărbat
   B) Divorţul este un blestem mult mai mare pentru femeie
   C) Divorţul este cel mai teribil blestem pentru copil
   D) Desfacerea căsătoriei este un blestem pentru omenirea însăşi

II. Obiecţii împotriva indisolubilităţii
   A) "Aceasta este ceva groaznic, este tiranie!"
   B) "Iad ne este viaţa, iad! Nici în cazul acesta nu există despărţire?"
   C) Biserica nu vede oare şi realitatea?
   D) Ce se întâmplă dacă este legământul căsătoriei este indisolubil şi ce se întâmplă dacă se legalizează divorţul?

Iubiţi fraţi în Cristos!

În predica de duminica trecută am tratat trei argumente în sprijinul indisolubilităţii căsătoriei: căsătoria nu se poate desface deoarece aşa cere voinţa lui Dumnezeu, aşa cere esenţa căsătoriei şi aşa cere scopul căsătoriei. Însuşi Dumnezeu creatorul şi-a manifestat această voinţă când lângă un bărbat a creat numai o femeie; dar şi Domnul Isus a manifestat-o atunci când a inserat între legile fundamentale ale creştinismului şi indisolubilitatea căsătoriei. Acelaşi lucru îl cer în continuare şi esenţa şi scopul căsătoriei, aşa cum am arătat aceasta, detaliat, rândul trecut.

Problema este însă atât de importantă, încât şi în predica de astăzi tot despre aceasta vreau să vorbesc. Pentru a întări cele spuse data trecută, în prima parte a predicii mele voi trata un nou argument: Indisolubilitatea căsătoriei o cere şi interesul omenirii, deoarece, prin desfacerea căsătoriilor, sunt ameninţate cu pieirea uriaşelor valori morale şi, astfel, desfacerea căsătoriilor este calea spre zdruncinarea societăţii. Aceste argumente sunt mai puternice, aceste interese sunt mai importante decât reproşurile care se aduc de obicei împotriva indisolubilităţii căsătoriei şi despre care vom trata în a doua parte a predicii de azi.

I. Interesul omenirii cere indisolubilitatea

Pentru ce nu este permis divorţul? - pun din nou întrebarea. Nu este permis pentru că divorţul este tragedie, catastrofă, blestem.

Este blestem pentru bărbat, mai mult încă pentru femeie, este blestem mai ales pentru copii. Divorţul, aşadar, este blestem, este duşmanul ordinii sociale înseşi, al binelui comun.

A) Divorţul este blestem şi pentru bărbat.

a) Unora tocmai acest lucru le este cel mai greu de recunoscut, că şi bărbatul pierde foarte mult prin divorţ.

"Cum? Doar va deveni liber ca pasărea! Ce poate pierde pasărea când scapă din colivie?" - pot gândi unii.

Ce gândire superficială! Cel care priveşte relaţia dintre bărbat şi femeie de pe înălţimile creştinismului, acela vede situaţia cu totul altfel. Acela vede prăpastia în care se aruncă, prin divorţ, şi sufletul bărbatului. Acela aude trosnetul care zguduie şi sufletul bărbatului prin divorţ.

Aş vrea să vorbesc clar, fraţilor. Căsătoria indisolubilă, monogamă este cerinţa indiscutabilă a creştinismului. Chiar dacă aceasta nu ar fi teză a credinţei creştine şi lege morală, chiar şi atunci ar cere acest lucru interesul bine perceput al bărbatului, căci orice altă rezolvare a relaţiei dintre bărbat şi femeie are un efect distructiv asupra valorilor morale ale sufletului.

b) Putere extraordinară şi vocaţie sublimă are acel sentiment pe care-l numim "eros" şi pe care Creatorul l-a aprins între sufletul bărbatului şi al femeii. Însă cu cât este mai mare rolul capacităţii sau al sentimentului uman, cu atât urmarea este mai catastrofală dacă deviază de pe linia corectă.

Cine nu a cunoscut oare tineri capabili, chemaţi la un mare viitor, cărora li se îmbia o carieră înaltă, dar care, cu aripile frânte, s-au prăbuşit şi s-au sfârşit fără valoare deoarece au ajuns în braţele erosului dezordonat?! Cu ce ochi ageri a privit Dante în adâncurile sufletului uman atunci când, în "Infernul", îi lasă pradă pe sclavii erosului unei vijelii care-i aruncă de ici-colo! Da, această vulgaritate, această nestatornicie şi aruncare este soarta acelor bărbaţi care au voit să evadeze de sub stabilitatea monogamiei! Şi pentru aceasta divorţul este un blestem şi pentru bărbat.

B) Este un blestem mult mai mare pentru femeie!

a) Soarta tristă a femeilor părăsite este mult mai cunoscută, aşa că nu trebuie să zăbovesc prea mult la această idee. Sărmana soţie părăsită care a dăruit bărbatului în căsătorie cea mai mare valoare a ei, cea mai mare comoară, iar acum, despuiată de tot ce avea, a ajuns în stradă! Părăsită în zdrobirea ei, de multe ori aruncată şi în braţele lipsurilor materiale, amărâtă, îşi trăieşte zilele lipsite de bucurie. Mare îi este norocul dacă mai are o credinţă vie care s-o ducă în biserică, la scaunul de Spovadă, la sfânta Împărtăşanie pentru ca de acolo să prindă putere şi mângâiere în anii îndureraţi ai încercării.

Iar aici nu pot rezista să nu citesc iarăşi câteva rânduri din discursul grofului Károly József ţinut în Camera Superioară, pe care l-am citat duminica trecută: "În straturile sănătoase ale poporului de la sate această molimă încă nu s-a răspândit prea mult. Tocmai pentru aceasta trebuie acţionat acum, fiindcă poporul ia exemplul rău de sus. Cum să privească poporul sătesc la acea curte sau la acel castel faţă de care avea tot respectul, reverenţa chiar, dacă astăzi, acolo, în foarte multe cazuri nu vede decât viaţă scandaloasă de familie sau poate nici atât, vede intrând în multe locuri a treia, a patra femeie. Iar cum sunt acele femei, despre aceasta să nu mai vorbim... Acum douăzeci de ani nu se putea întâmpla ceea ce am văzut cu ochii mei. Într-un salon am văzut o femeie discutând cu doi bărbaţi, foşti soţi ai ei, iar al treilea, actualul soţ, îi zâmbea cu multă graţie. Eu nici nu-mi puteam imagina că aşa ceva poate fi posibil. Şi ce să-i spun acelui scoutist care, vara trecută, se afla în tabără împreună cu colegii săi de scout în pădurea mea. L-am întrebat cine îi sunt părinţii? Pomenind numele mamei a spus - aceasta este de acum naivitate de copil de doisprezece ani - acum am al cincilea tătic. Îmi venea să plâng auzind vorbele acestui copil. Oare cum va fi lumea sentimentală a unui astfel de copil? Ce idealuri va avea această generaţie, ce va gândi ea despre fidelitate, despre maternitate, despre căsătorie, despre întemeierea unei familii când va creşte mare? Acest copil nu va avea nici un ideal. Ce-i foloseşte formarea caracterului în scout, dacă, ajungând mare, va discuta cu al cincilea tătic?"

C) Aici am ajuns la un nou argument care tună când e vorba de divorţ. Divorţul este un blestem şi pentru bărbat, este mai mare blestem pentru femeie, dar este cel mai teribil blestem pentru copil!

Chiar dacă cele spuse până aici nu ar exista, chiar dacă atât bărbatul, cât şi femeia nu ar avea decât de câştigat de pe urma divorţului - deşi vedem clar cât pierd - chiar şi atunci ar trebui să strigăm: nu! divorţului. Pentru ce nu!? Pentru că divorţul ar satisface uneori interesele bărbatului, alteori, eventual, pe ale femeii, dar niciodată pe ale copilului, deci nu slujeşte interesele nici ale societăţii, nici ale naţiunii.

a) Cât este de necesar, pentru educaţia copilului, ca părinţii să fie împreună şi ce pericol, cu urmări pe toată viaţa, este pentru sufletul copiilor despărţirea părinţilor, s-ar putea vorbi ore în şir.

Tragedia începe deja la procesele de divorţ. Între părinţi începe o luptă la cuţite referitor la cine primeşte copilul, tata sau mama? Dar ce dezastru se întâmplă în sufletul copilului când trebuie el să aleagă pe cine să iubească: pe tata sau pe mama? E drept că nici hotărârea judecătorească nu este mai bună când îi desparte pe copii şi jumătate dintre ei merg cu tata, jumătate cu mama.

Ei bine, s-a terminat divorţul. Acum începe "educaţia" copiilor. Educaţie? Ce fel de educaţie? Partea care a obţinut copiii face tot posibilul ca să stingă în sufletul lor iubirea naturală faţă de cealaltă parte; tot ce ştie rău despre cealaltă parte, spune totul, aşterne totul înaintea copiilor. Partea cealaltă, în schimb, de la care au fost luaţi copiii, depune tot efortul posibil pentru a şi-i apropia şi, în acest scop, se pretează la mijloacele cele mai fantastice. Iar acestei hărţuieli nenorocite îi este victimă sufletul copiilor. O, sărmani puişori care ţipaţi disperaţi, aruncaţi afară din cuibul cald al familiei, o dată cu despărţirea părinţilor vi s-a prăbuşit irecuperabil un întreg paradis!

b) Faptul că acest lucru nu este pesimism, nu este sperietoare lipsită de temei, ci realitate cruntă, reiese dintr-o scrisoare pe care copilaşul unor părinţi divorţaţi a scris-o la Crăciun pruncuşorului Isus. Nu există acel Demostene care să poată pleda atât de cutremurător împotriva divorţului, nu există acel Cicero care să poată tuna şi fulgera cuvinte mai înfiorătoare împotriva divorţului, cum face scrisoarea acestui Ionel care, la Crăciun, cu hieroglife mari, i-a scris Pruncuşorului din cer următoarele: "Drăguţule Isus! Te rog, ia-mă şi pe mine în cer. Aş vrea să fiu un îngeraş. Şi-ţi promit că voi fi foarte cuminte şi că voi împlini tot ce-mi vei porunci. Aici însă mă simt tare rău. Tu ştii că tăticul a alungat-o pe mămica pentru că a luat o altă mămică. Pe mine m-a luat mămica, dar cu ea mă simt foarte rău. De atunci eu nu am mai primit nici o bomboană. De atunci aici este atât de rece. Mămica plânge tot timpul. Acum a venit şi la mămica un tătic nou, dar mămica plânge tot în hohote. Tăticul cel nou este beţiv. Mămica s-a plâns vecinelor că nu are ce face, altfel murim de foame. Eu i-am spus mamei mele că-l omor pe tăticul cel nou. Mămica însă mi-a spus că Isus se supără pentru aceasta. La ora de religie, la şcoală, am învăţat că îngerii o duc foarte bine şi că nu au de făcut altceva decât să asculte de Isus. Pentru aceasta aş vrea să fiu şi eu un înger, căci aici o duc tare greu. Te rog frumos, Pruncuşorule, trimite repede după mine. Îţi sărută mâinile, Ionel".

Fraţilor! Aceasta nu este o scrisoare inventată, acesta este un fapt întâmplat. Spuneţi-mi, vom avea oare dreptul să ne revoltăm şi să ne declarăm nemulţumiţi dacă aceşti copii odată vor creşte mari şi vor deveni nişte răufăcători nemiloşi, desfrânaţi, tâlhari, ucigaşi? Spuneţi-mi cine sunt mai vinovaţi: copiii descreieraţi sau acei părinţi al căror divorţ este cauza rătăcirii lor? Ia să urmărim anii copilăriei acestor delincvenţi: de câte ori dăm, în viaţa lor, peste urmele devastatoare ale vieţii de familie distrusă!

D) Ei bine, după toate acestea nu mai trebuie să argumentez prea mult ultima afirmaţie: desfacerea căsătoriei este un blestem pentru omenirea însăşi şi divorţul este modul cel mai sigur al desfiinţării unei naţiuni!

a) Ştiu că se găsesc oameni care, atunci când aud aceste predici gândesc astfel în sinea lor: "Desigur! Preoţii aşa trebuie să vorbească! Dar acum nu ca preot să-mi răspunzi, ci ca un om înţelegător, compătimitor: Dacă n-ai fi preot, ai susţine şi atunci tot atât de implacabil că legământul căsătoriei nu se poate desface niciodată? Te rog, vorbeşte acum nu ca preot, ci ca un om care cunoşti inimile şi plângerile celor suferinzi..."

Ei bine, răspund! Şi vreau să răspund foarte sincer. Cu cât voi fi un preot mai în vârstă şi cu cât voi privi în mai multe inimi şi suflete umane care se plâng, cu atât constat mai mult, chiar şi numai cu simplă gândire umană, câtă dreptate are Biserica atunci când nu admite divorţul.

Pentru mine este din ce în ce mai limpede că marele război pornit împotriva căsătoriei nu este de fapt decât o părticică dintr-o şi mai mare agresiune, aceea pe care a declanşat-o păgânismul ateu modern împotriva orientării supranaturale a omenirii, împotriva religiozităţii. Scopul principal al adepţilor divorţului nu este, nici pe departe, acela de a potoli durerile căsătoriilor nereuşite, ci mai curând acela de a scoate omenirea de sub influenţa legilor lui Dumnezeu. Lupta împotriva căsătoriei este numai unul dintre punctele strategice generale; acela care-i recunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos, acela, din principiu, nu poate intra în tabăra adepţilor divorţului.

b) Pe de altă parte, nu aş fi de acord cu divorţul nici din punct de vedere exclusiv uman, deoarece şi numai posibilitatea divorţului are o influenţă demoralizatoare asupra omenirii, îi paralizează puterea de luptă, îi degradează educaţia morală.

Oricum am suci şi am învârti problema, fiecare trebuie să admită că, într-adevăr, divorţul nu este niciodată un eveniment pozitiv, edificator, ci este întotdeauna tragedie, dezamăgire, catastrofă. Este o catastrofă morală care influenţează demoralizant, paralizant, molipsitor şi familiile cu viaţă sănătoasă, armonioasă, aşa cum vestea că din centrul de greutate al luptei au dezertat în mod laş nişte trădători paralizează puterea de luptă şi elanul celor aflaţi în război.

Oamenii dacă ştiu că legământul căsătoriei este indisolubil, atunci se străduiesc să fie mai îngăduitori, să renunţe la capricii, să-şi învingă indispoziţiile, adică să se autoeduce. Însă dacă se flutură mereu înaintea lor posibilitatea divorţului, atunci pentru orice mică neplăcere apelează în mod laş la el şi se sperie de efortul fără de care progresul moral este inimaginabil.

II. Obiecţii împotriva indisolubilităţii

Chiar dacă aşa stau lucrurile şi Biserica nu permite să ne atingem de indisolubilitatea căsătoriei, aceasta nu înseamnă nici pe departe că Biserica n-ar cunoaşte şi obiecţiile împotriva indisolubilităţii şi că n-ar şti că din acest principiu sever nu ar decurge - din păcate - şi unele consecinţe foarte dureroase pentru individ.

Să ascultăm cele mai frecvente obiecţii.

A) "Aceasta este ceva groaznic, este tiranie!" - exclamă, ascultând predica, aceia al căror umăr este apăsat de câte o căsătorie nereuşită. Viaţa a mii şi mii de soţi să fie amărâtă pentru că aici există un principiu, principiul indisolubilităţii la care Biserica nu vrea să cedeze, iar noi suportăm consecinţele...!

a) Ce să le spunem acestor suferinzi amărâţi? Să punem la îndoială ceea ce ne spun? Nu! Pentru că ceea ce ei spun este adevărat - numai că necazul este că ei spun numai jumătate din adevăr.

"Iată, avem principiul indisolubilităţii şi din cauza aceasta viaţa a mii şi mii de soţi este amară" - acest lucru este adevărat. Adevărată este însă şi continuarea. Avem principiul indisolubilităţii şi datorită lui milioane şi milioane de căsătorii rezistă, se păstrează, se întăresc şi contribuie la binele omenirii. Oamenii, de regulă, nu observă decât lucrurile anormale, numai cele senzaţionale, numai scandalurile, numai tragediile. Ei nu văd şi partea pozitivă, nu văd că, urmare a indisolubilităţii căsătoriei, atâţia soţi, care de multă vreme s-ar fi despărţit dacă n-ar fi fost această poruncă severă, au rămas împreună şi se străduiesc să se acomodeze, să se îngăduie şi să se ierte reciproc. Într-o viaţă de căsnicie pot apărea mii şi mii de tulburări, dar toate se pot depăşi dacă există absoluta convingere că divorţ nu există, că divorţul este imposibil! E drept că trebuie să înghit multe... e drept că trebuie să îndur multe... dar ne-am jurat unul altuia fidelitate veşnică şi în aceasta nu se mai poate schimba nimic. În cazul acesta mă străduiesc mai curând să mă obişnuiesc şi să mă autoeduc.

b) "În cazul acesta căsătoria, chiar şi cea bună, este un veşnic sacrificiu!"

E adevărat, este un veşnic sacrificiu! Şi pentru ca acest sacrificiu să devină posibil, Cristos Domnul oferă un izvor special de haruri: sacramentul Căsătoriei. De multe ori chiar oamenii mai religioşi gândesc superficial despre cununie, deşi ea nu este o senzaţie sentimentală, nu este paradă, nu este o înregistrare festivă în matricola celor căsătoriţi - ea este un sacrament. Un sacrament care asigură haruri pe parcursul întregii vieţi pentru zilele grele în care va fi pusă la încercare fidelitatea reciprocă a celor căsătoriţi, statornicia lor, iubirea şi îngăduinţa dintre ei.

B) "O, toate acestea eu le ştiu - poate spune vreunul dintre soţii necăjiţi. Eu am încercat toate acestea, dar nu merge, nu merge nici aşa! Nici aşa nu ne putem suporta unul pe altul! În final trebuie să înţelegem că nu suntem potriviţi unul pentru altul! Iad ne este viaţa, iad! Nici în cazul acesta nu există despărţire?"

a) Ba da, în cazul acesta există despărţire, dar... dar nu există recăsătorire! În momentul în care Biserica vede că viaţa împreună a devenit imposibilă, este insuportabilă, atunci îngăduie ca părţile să se despartă, să desfacă vieţuirea împreună - cu aceasta însă nu se desface nicidecum legământul căsătoriei! El rămâne în continuare până la moartea uneia dintre părţi. Aşadar, de recăsătorire, atât timp cât trăieşte partea cealaltă, nu poate fi vorba, nu este permis.

Nu este permis? Pentru ce nu este permis? Pentru că Domnul nostru Isus Cristos interzice clar acest lucru, aşa cum am văzut în predica trecută. Aici nu este vorba de o lege bisericească, nu este vorba de o dispoziţie dată de cutare sau cutare papă. Ceea ce prescrie un papă, un alt papă poate retrage; ceea ce a prescris însă Dumnezeu - a prescris şi cu lege inoculată în firea noastră, dar şi cu lege pozitivă - nimănui din lumea aceasta nu-i este permis să schimbe.

b) Dar nu este permis încă dintr-un alt motiv relevat de către o scriitoare cu sufletul ei delicat. Nu prea se găseşte în zilele noastre o scriitoare al cărei nume să fi prins aripi ca numele premiantei Nobel din Norvegia, Sigrid Undset. Ea nu s-a născut catolică, dar a devenit, şi cel mai mult a cucerit-o tocmai concepţia ideală a Bisericii Catolice despre Căsătorie.

Această scriitoare expune o idee nouă, foarte interesantă şi cu totul originală, împotriva recăsătoririi. Părţile despărţite - scrie ea - trebuie să rămână necăsătorite şi pentru faptul că această primă căsătorie a lor rămâne în vigoare şi după despărţire şi, prin urmare, ele trebuie să se roage şi să ispăşească unul pentru altul, pentru ca partea cealaltă să se convertească şi să revină; iar pe sine trebuie să se păstreze într-o aşa stare - stare liberă - ca să nu existe nici o piedică în calea împăcării, dacă partea cealaltă vrea să se reîntoarcă.

Gândire într-adevăr creştinească, delicată! De câte ori se întâmplă că tocmai acea parte, din cauza căreia s-a destrămat căsătoria, după despărţire îşi vine în fire, recunoaşte cât a pierdut, cât a greşit! Şi dacă mai este încercat şi de o boală, de un necaz, ar fi gata să se întoarcă în genunchi. Ei bine, în cazul aceasta nu este o adevărată binecuvântare faptul că severitatea concepţiei catolice nu permite recăsătorirea şi ţine deschisă calea spre reîntoarcere?

C) "Frumos, frumos! Biserica proclamă idealuri extraordinare, dar nu vede oare şi realitatea? Nu vede cât de departe rămâne omenirea de aceste idealuri? Indisolubilitate, căsătorie monogamă, fidelitate conjugală, fidelitate unul faţă de altul şi faţă de copii... toate sunt idealuri măreţe. Dar nu vede Biserica oare cât de mulţi sunt aceia care nu le urmează? Pentru ce nu cedează un pic? Căci dacă ar ceda un pic nu ar pierde nici acele mii şi mii de credincioşi care, cu fruntea sus, părăsesc religia străbunilor lor pentru că ea nu le permite recăsătorirea. Pentru ce nu îngăduie Biserica?"...

Pentru ce? Pentru că acesta ar fi falimentul omenirii! O, da, vede, sfânta noastră Biserică vede cu inimă îndurerată cât de departe rămân mulţi de drapelul ei ridicat la cote atât de înalte - cu toate acestea nu-şi coboară pretenţiile. Nu coboară nici pentru faptul că ea nu poate face nimic împotriva interdicţiei date de Dumnezeu; dar nici pentru faptul că, în cazul acesta, nu numai că i-ar confirma pe cei slabi şi decăzuţi în concepţia lor deşănţată, dar i-ar frustra şi pe cei tari, pe cei care luptă cu seriozitate pentru energia încurajatoare care să-i poarte spre înălţimea idealurilor sfinte. Ar fi permisă oare coborârea idealurilor la nivelul celor slabi şi decadenţi? Oare ar fi permis să afumăm soarele strălucitor numai pentru faptul că există ochi umani bolnavi care nu suportă lumina strălucitoare a soarelui?

D) Să punem una lângă alta cele două idei şi să evaluăm: ce se întâmplă dacă legământul căsătoriei este indisolubil şi ce se întâmplă dacă se legalizează divorţul?

Indisolubilitatea înseamnă cinstirea autentică a femeii, demnitatea ei, egalitatea ei în rang; divorţul înseamnă înjosirea femeii, exploatarea ei după bunul plac.

Indisolubilitatea înseamnă iubirea şi educarea copilului; divorţul înseamnă frica de copii, iar, dacă există totuşi, atunci înseamnă falimentul educării lor, tragedia lor dureroasă.

Indisolubilitatea înseamnă sentiment de siguranţă; orice s-ar întâmpla, noi suntem legaţi pe veci unul de altul! Divorţul înseamnă veşnică frică, teamă şi suspiciune; oare nu mă va lăsa acum, în boala mea, la bătrâneţile mele, în neputinţa mea?

Indisolubilitatea înseamnă autocontrol, autodisciplină; noi trebuie să rezistăm unul lângă celălalt, să ne străduim, aşadar, să ne adaptăm unul după celălalt, să fim largi la inimă şi iertători! Divorţul înseamnă acutizarea şi mai mult a contradicţiilor căci mereu văd în faţă perspectiva: pentru ce să facem efort? Dacă nu ne vom potrivi, ne vom despărţi!

Indisolubilitate înseamnă fidelitate conjugală; Am întărit cu jurământ că-i voi fi fidel până la moarte! Gândul divorţului însă dă cale liberă tuturor ispitelor de infidelitate: "De ce să lupt împotriva ei, doar şi aceasta poate fi făcută legal"!

Adică, indisolubilitatea matrimonială înseamnă temelia Bisericii, a statului, a societăţii, a vieţii de cultură; divorţul însă subminează temeliile vieţii umane, duce la brutalizare morală şi la dispariţia popoarelor.

Să privim statistica divorţurilor: într-un singur an 29.000 de oameni au rupt fidelitatea "până la moarte" întărită cu jurământ.

Cel puţin tot atâţia copii, dar, probabil mult mai mulţi, 40, poate 50 de mii de copii maghiari au devenit astfel orfani, au ajuns pe drumuri sau pe mâini adoptive. Oare acesta poate fi interesul naţiunii?

Să privim statistica sinucigaşilor: numărul sinucigaşilor divorţaţi este mult mai mare ca al celorlalţi. Poate fi acesta interesul naţiunii?

Să privim statistica delincvenţilor tineri: 60% dintre ei sunt copii din familii divorţate, 20% din naşteri ilegitime. Poate fi acesta interesul naţiunii?

Să privim elementele răzvrătite, revoluţionare: cea mai mare parte dintre ei nu trăiesc viaţă normală, viaţă ordonată de familie. Poate fi acesta interesul naţiunii?

Dacă familia este bolnavă, este bolnav tot poporul; dacă se strică familia, se strică poporul - şi nu există acel nivel de trai material, nu există acea legislaţie, acea armată sau politică ce ar putea opri alunecarea pe povârniş!

* * *

Iubiţi fraţi! Janus, zeul apărător al porţilor, a fost vestitul idol al romanilor. Pe sub bolţile sale treceau legiunile când plecau la război sau se întorceau de acolo şi de aici acel obicei că, dacă în împărăţie era pace, poarta principală a bolţilor-Janus era închisă.

În zilele noastre Biserica Catolică este aceea care îşi asumă obligaţia supraumană să ducă lupta pe viaţă şi pe moarte pentru a închide iarăşi acea mare poartă pe care omenirea ruptă de Dumnezeu a deschis-o cu uşurinţă şi prin care, de atunci, se revarsă asupra noastră un pericol mai nimicitor decât orice război. Să fim foarte clari că numai dacă va reuşi Biserica să închidă din nou marea poartă a desfacerii căsătoriei, numai dacă-i va reuşi să convingă omenirea că divorţ nu există, pentru că nu poate exista, numai atunci va gusta omenirea din nou binecuvântarea păcii.

Cât de recunoscători trebuie să-i fim sfintei noastre Biserici pentru faptul că, în pofida concepţiei contrare a lumii uşuratice, are curajul neclintit ca să proclame: Voi, oameni buni, fraţilor, şi voi, cei căsătoriţi, chiar dacă trebuie să înduraţi mult, chiar dacă trebuie să vă treceţi unul altuia multe lucruri cu vederea şi să vă iertaţi, faceţi-o! De dragul cerului faceţi-o...! Divorţ însă... divorţ... aşa ceva nu există!

Nu există divorţ deoarece nu ne putem tocmi cu poruncile clare ale lui Dumnezeu!

Nu există divorţ deoarece nu putem arunca în braţele corupţiei morale copiii rămaşi fără tată, fără mamă!

Nu există divorţ fiindcă nu mai avem bani pentru a construi închisori şi orfelinate!

Nu există divorţ deoarece nu ne putem împinge poporul în braţele catastrofei!

Nu există divorţ căci nu vrem să introducem viermele ce roade în trunchiul societăţii şi nu vrem să acoperim cu mocirlă străbunele izvoare de viaţă umană!

Prin urmare, cine respectă voinţa sfântă a lui Dumnezeu, se opune divorţului. Cine iubeşte generaţia celor tineri, se opune divorţului. Cine se preocupă de viaţa ordonată, umană, se opune divorţului. Cine iubeşte patria şi o iubeşte nu cu vorba şi cu sloganuri, ci cu viaţa sa, acela se împotriveşte divorţului.

Fie-ţi milă, Doamne, de credincioşii tăi. Îndură-te de ei şi fă ca toţi soţii să recunoască, şi fiecare familie ajutată de tine să respecte voinţa ta sfântă, marea ta poruncă: Nu există divorţ! Nu există divorţ! Amin.