Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul VIII
"Reformarea" căsătoriei

I. Mostre ale reformării căsătoriei
   A) "Căsătoria de probă"
   B) "Căsătorie de prietenie"

II. Biserica respinge căsătoria astfel "reformată"
   A) Argumentul lor, care se referă la "ura necruţătoare", este uşuratic şi injust
   B) O astfel de "reformare" ar însemna o catastrofă uriaşă

Iubiţi fraţi în Cristos!

Nu există om pe lume care să nu fi luat la cunoştinţă despre criza dureroasă în care a intrat viaţa de familie a omenirii de astăzi. Nu există om care să nu audă acele pocnete, acele trosnete ale încheieturilor societăţii care au început să cedeze deoarece s-a clătinat sub ele temelia vieţii sociale, viaţa familiei. Chiar dacă în ziare şi în cărţi nu s-ar scrie atât de mult despre "criza familiei", chiar dacă în adunări, în consfătuiri şi în întruniri prieteneşti nu s-ar pune mereu pe tapet această temă, chiar şi atunci ar trebui să cunoaştem această cutremurătoare criză din acele proiecte fanteziste de reformă cu care unii ar voi să rezolve arzătoarea problemă.

Creştinismul are şi pentru această boală aducătoare de moarte leacul său, despre care a fost vorba deja în predicile de până acum şi va mai fi vorba din abundenţă în cele ce urmează. Predica de astăzi vreau s-o dedic exclusiv examinării acestor proiecte fanteziste de reformă, nu pentru că ele ar deţine, într-adevăr, cheia rezolvării, ci mai curând pentru ca să vedem clar în ce prăpastie morală întunecată se poate prăbuşi omenirea şi în ce înfundătură fără speranţă poate pieri dacă, în căutarea drumului de ieşire, stinge lumina salvatoare a evangheliei.

Astăzi, aşadar, vreau să menţionez câteva mostre ale acestei propuse reformări a familiei, dar să arăt apoi pentru ce respinge Biserica acest fel de reforme ale căsătoriei.

I. Mostre ale reformării căsătoriei

Căsătoria creştină este legământul sfânt al unui bărbat cu o femeie, legământ făcut pe toată viaţa. Împotriva acestei forme se face propagandă, în zilele noastre, mai cu seamă în favoarea a două tentative de căsătorie de modă nouă: căsătoria de probă şi căsătoria de prietenie.

A) "Căsătoria de probă!" Oare nu observăm dezmăţul înfiorător care dă deja târcoale în spatele expresiei ca atare? Omul încearcă o locuinţă: o ia şi, dacă nu-i place, după câteva luni, o restituie. Omul probează o maşină; între timp însă apare un alt tip de maşină, o dă pe prima, plăteşte diferenţa şi primeşte una nouă. Poate oare să-şi schimbe şi soţia aşa cum şi-a schimbat locuinţa sau maşina de care s-a plictisit?

a) "Căsătorie de probă"! Ajunge să reflectăm doar un pic ca să ne dăm seama ce imposibilitate este aceasta, ce cerc pătrat, ce funie din nisip este! Căsătoria nu se poate încheia pe un an sau pe doi, pentru ca în acest timp "s-o probăm".

Pentru că ceea ce se probează în acest timp, aceea nu e căsătorie!

De esenţa căsătoriei ţine contopirea perfectă; iar aceasta cere în mod necondiţionat sentimentul permanenţei, al stabilităţii, al indisolubilităţii, cere excluderea fricii că în aceasta se mai poate schimba ceva. De esenţa căsătoriei ţine şi durabilitatea - veşnic! Dar cum îi probează durabilitatea aceia care nici nu s-au gândit măcar la ea, pentru că la ei totul este numai o "probă"?

Prin urmare este perfect clar că ceea ce numesc ei căsătorie de probă, aceea nu este probarea adevăratei căsătorii, ci gustarea egoistă, uşuratică a plăcerilor senzuale, fuga de obligaţie şi privarea totală de acele idei şi energii înălţătoare care izvorăsc din adevărata căsătorie.

b) Dar nu este prezumţie să ne obligăm prin jurământ la ceva ce nu putem şti dacă se poate respecta? - spun avocaţii căsătoriei de probă. Cum se poate jura cineva "că-ţi voi fi credincios în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca şi în timp de sănătate... în toate zilele vieţii mele", când încă n-a încercat cum va fi, de fapt, această viaţă cu soţia sa...?

Aparent, acest argument este relevant, este plauzibil, dar este total superficial şi neştiinţific. Pedagogia terapeutică şi psihoterapia cea mai nouă dau dreptate formei creştine a căsătoriei. Aceste ramuri ştiinţifice au dovedit că hotărârea puternică, decisă, declarată şi propunerea bună au un efect benefic, purificator şi tonifiant asupra întregului univers al gândirii şi al voinţei, dinamizează în noi valorile care, altcumva, rămân inerte, mobilizează toate calităţile bune care dormitează în om împotriva dominării simţurilor şi a tentaţiei pe care le oferă ocaziile. Jurământul de fidelitate, depus solemn, ne însoţeşte toată viaţa ca un înger păzitor şi ne încurajează, ne întăreşte, ne obişnuieşte cu renunţarea, ne învaţă să iertăm, ne dispune la acomodare; am jurat, trebuie s-o fac, altă alternativă nu am!

c) În timp ce, în mod contrar, gândul care, din spate, mereu stă la pândă, potrivit căruia "se poate şi altfel, de ce să mă căznesc?", răpeşte într-o măsură uriaşă disponibilitatea de a se acomoda, de a depune efort, de a se autoeduca, de a ierta. Concepţia "îmi pot desface căsătoria" dă frâu liber capriciilor, aberaţiilor şi instinctelor, dorinţelor şi poftelor egoiste care zac în orice om.

În definiţia Conciliului Tridentin deci, potrivit căreia harul sacramental "încununează iubirea, întăreşte unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe soţi" (sess. 24⁵), se ascunde o profundă psihologie. Harul, într-adevăr, măreşte energiile firii astfel încât omul, întărit cu harul sacramentului Căsătoriei, devine capabil să respecte promisiunea fidelităţii veşnice, lucru de care, probabil, n-ar fi în stare firea umană lăsată singură.

d) Aşadar, nimeni nu poate spune, justificat, despre sine ceea ce - din păcate - atât de uşor spun unii spre a se scuza: "Vedeţi, de la mine nu se poate cere păstrarea fidelităţii conjugale, deoarece constituţia mea este poligamă"...

O, ce exprimare nevinovată pentru scuzarea unei vieţi lăsate în voia instinctelor!

Deci constituţia ta este poligamă? Dar ce ai zice şi ce ochi mari ai face dacă s-ar prezenta înaintea ta - patron de bancă, director de întreprindere, şef de serviciu, - casierul tău delapidator şi ţi-ar zice: "Domnule director, să nu vă şocheze prea mult deturnarea sumelor pe care am făcut-o, aşa este constituţia mea, egoistă!" Şi ce ai spune dacă mincinosul tău fiu s-ar justifica astfel: "Nu te enerva, tată, constituţia mea stă pe picior de război cu stările reale"...

Oare nu-i aşa, fraţilor? Nimeni nu are dreptul să se refere la "constituţia" sa când minte, când fură, dar nici când lezează fidelitatea conjugală. Ar trebui mai curând să recunoască faptul că-i este lene să lupte împotriva firii înclinate spre păcat, fire care există în fiecare om, nu numai în el. Cred că atât ajunge despre "căsătoria de probă".

B) Unii oameni recunosc chiar că ideea "căsătoriei de probă" este o contradicţie în sine, dar tot nu vor să accepte forma creştină a căsătoriei. În locul ei vin din nou cu un alt slogan: "căsătorie de prietenie". "Să nu fim soţi în sensul vechi al cuvântului, ci doar să trăim unul lângă altul ca nişte buni prieteni".

Oricât de nevinovat şi romantic ar suna această expresie, trebuie să vedem clar că sloganul "căsătoriei de prietenie" nu este mai puţin primejdios decât "căsătorie de probă".

a) Ideea căsătoriei de prietenie, mai întâi de toate nu cunoaşte sau cunoaşte greşit caracterul femeii şi vrea de-a dreptul să revoluţioneze firea femeii. N-o să mă înţelegeţi greşit dacă afirm că trăsătura fundamentală a firii femeii, exaltarea de un anumit nivel este să privească admirativ la acela pe care-l iubeşte, pentru că acela este mai mare şi mai puternic decât ea şi astfel ea se poate simţi liniştită în iubirea lui protectoare. Aşadar, acesta nu este un capriciu uman, ci o experienţă de secole s-a cristalizat în astfel de preferinţe: bărbatul, pe cât posibil să fie cu ceva mai înalt decât soţia sa, iar în calificare, indiscutabil, să fie mai presus de ea.

Deja şi dorinţa aceasta firească a femeii de a privi în sus la soţul ei dovedeşte imposibilitatea ca relaţia spirituală dintre soţ şi soţie să constea numai în prietenie.

b) Dar chiar dacă luăm cuvântul în înţelesul cel bun şi spunem că, într-un anumit sens, bărbatul şi femeia, chiar în căsătoriile ideale îşi sunt buni prieteni care se ajută reciproc, se încurajează, se consolează, se înveselesc reciproc - chiar şi în acest caz ne dăm seama că în aşa-zisa "căsătorie de prietenie" nici vorbă nu poate fi despre toate acestea. Acolo femeia nu este parte egală valoric, ci este obiectul de joacă subordonat capriciilor bărbatului, pe care acesta o ţine lângă el atât timp cât vrea şi cât poate profita de ea.

Şi este foarte firesc ca dintr-o astfel de căsătorie de prietenie să nu se nască nici un copil. Ca atare, o astfel de femeie, din cauza poftelor egoiste ale bărbatului, trebuie să renunţe la cea mai firească dorinţă a ei care înseamnă, în final, fericirea ei pământească: maternitatea. Ei bine, spuneţi-mi, nu este o joacă neruşinată cu cuvintele atunci când cineva numeşte "prieten" o astfel de fiinţă atât de egoistă?

Iar pentru faptul că această "prietenie" nu-l satisface nici pe bărbat, viaţa ne oferă exemple înspăimântătoare. Se întâmplă de multe ori ca bărbatului să i se facă, în cele din urmă, scârbă de această nebunie libertină care este "căsătoria de prietenie" şi să vrea să încheie o căsătorie adevărată. Da, acest lucru se întâmplă des. Cât de rar se întâmplă însă ca s-o ia de soţie pe "prietena" aceea! Nu! Pe aceea a cunoscut-o prea mult! Despre aceea ştie prea bine că nu este demnă de adevărata căsătorie!

Prin urmare în aceste "căsnicii reformate", soarta femeii este, în mod inevitabil, cea a frunzei smulse de pe copac: vântul, un timp oarecare se joacă numai cu ea, o trage, o învârteşte, o saltă, dar în final... o aruncă fără milă şi fără scăpare în noroiul drumului.

c) "Dar oare Biserica nu vrea să ţină seama că evoluţia omenirii tinde mereu spre libertate tot mai mare? - obiectează adepţii căsătoriei de prietenie. - Cadrul înţepenit al vechii vieţi de căsătorie nu poate face faţă, în nici un caz, acestei intense dorinţe de libertate!"

Cât de greşită şi de superficială este această filozofare! Căci semnul distinctiv al culturii spirituale, în toate domeniile, este tocmai acela că scurtează tot mai mult frâul năzuinţelor dezordonate care sălăşluiesc în om. Oare numai în acest singur caz, în căsătorie, ar trebui să facem excepţie? Priviţi ce cod complicat de maniere, câte prescrieri, câte reguli de bună-cuviinţă şi alte forme sociale îi limitează părţii noastre materiale, trupului, dorinţele, poftele care cochetează cu instinctul şi cu patima! Omul a creat toate regulile şi prescripţiile acestea pe parcursul evoluţiei intense, culturale, când a observat, una după alta, că aceste reguli şi prescrieri sunt condiţiile de existenţă socială ale sale.

"Forma creştină a căsătoriei nu corespunde dorinţei de libertate a omului?" Fraţilor! Omul devine liber numai în măsura în care pune în lanţuri animalul din sine! Nu este oare interesant faptul că cele mai multe prescrieri sociale, cele mai multe ceremonii şi convenţii se găsesc şi astăzi tocmai la acel popor care este în acelaşi timp şi cel mai liber: la englezi? Aşadar, forma exterioară şi libertatea interioară nu sunt nicidecum incompatibile! Dimpotrivă: puterea obligativităţii formei exterioare este sprijinul întăritor şi pentru partea mai nobilă, mai valoroasă a eului nostru.

II. Biserica respinge căsătoria astfel "reformată"

După toate acestea însă, eu cred că nu va fi greu de recunoscut pentru ce respinge Biserica aceste "reformări ale căsătoriei".

Le respinge pentru că argumentele lor nu rezistă; le respinge însă şi pentru faptul că din ele decurg consecinţe catastrofale.

A) Trebuie să admitem faptul că unele dintre argumentele lor sunt atât de elegante, atât de cuceritoare, încât în prima clipă îl pot înşela uşor pe om. Dacă examinăm însă lucrurile mai profund, ne dăm seama totuşi cât sunt de şubrede acele argumente.

Una dintre filozofiile lor înşelătoare este, de pildă, aceasta: "Este adevărat că ne-am cununat până la moarte; dar abia atunci a reieşit că nu suntem potriviţi unul pentru altul când am ajuns să fim împreună. Ani în şir ne-am străduit să ne acomodăm, dar situaţia este din ce în ce mai rea. Astăzi ura de nedomolit dintre noi este atât de acută încât viaţa împreună este o veşnică minciună, o continuă ceartă. Nu este mai cinstit în acest caz să ne despărţim, decât să amăgim în continuare lumea arătându-i acea fidelitate, acea iubire care nu există...?"

a) Înainte de toate trebuie să admitem că acest caz prezentat, din păcate, este posibil. "Ura de nedomolit!" Ce cutremurător cuvânt pe nişte buze de creştini! Unde se instalează această ură nebună după căsătorie? Acolo unde a fost nebună iubirea înainte de căsătorie. La aceştia se întâmplă ca atracţia, entuziasmul şi exaltarea care s-a fondat exclusiv pe temelii exterioare, senzuale, după căsătorie să dispară şi să se transforme chiar în ură. Şi aceasta, pentru că tot ce se clădeşte exclusiv pe fizicul schimbător se şi schimbă o dată cu el. Acest fel de iubire şi înţelegere scad în măsura în care scade frumuseţea, sănătatea, tinereţea, eventual averea, faima, succesul soţilor.

Aşadar, dacă cineva îşi clădeşte căsătoria numai pe un sol atât de mişcător, să nu se mire dacă, cu trecerea anilor, toate acestea dispar şi se instalează "antipatia invincibilă" de care am amintit. Este adevărat că printr-o purtare înţeleaptă şi controlată poate fi învinsă şi această antipatie, dar cuvântul "autocontrol", la cei care se căsătoresc astfel, este un cuvânt şters de mult din vocabular.

b) Trebuie să întreb însă în continuare: Din faptul că în căsătoria clădită numai pe exteriorităţi şi pe baze senzuale poate apărea, într-adevăr, "antipatia matrimonială", denotă oare că aceasta ne permite să facem o breşă în marele ideal al indisolubilităţii căsătoriei?

Pentru nimic în lume nu!

Din aceasta urmează învăţătura pe care Biserica nu a încetat niciodată să o proclame: la alegerea partenerului de viaţă în căsătorie, factorul determinant să nu fie nici frumuseţea exterioară, nici farmecul, nici cariera şi nici avuţia, căci numai armonia şi iubirea care se clădeşte pe valori spirituale, nu dispare împreună cu frumuseţea şi tinereţea. Această iubire se înteţeşte o dată cu trecerea anilor, se venerează, se spiritualizează tot mai mult, căci nu vizează exteriorul celuilalt, exterior care se schimbă şi îmbătrâneşte, ci substanţa sa interioară, spiritualitatea sa, sufletul său care nu se schimbă, nu se gârboveşte, ci devine din ce în ce mai frumos.

B) Să reflectăm însă şi la marea catastrofă pe care ar produce-o asupra întregii societăţi umane "căsătoria de probă" şi "căsătoria de prietenie", dacă s-ar generaliza.

a) Aceia care propun cu atâta înflăcărare "reformarea" căsătoriei şi "aşezarea ei pe temelii noi" ar trebui să vadă cu claritate ce contribuţie idioată este aceasta la acţiunea de răsturnare a celor mai sfinte valori.

Este groaznic până şi gândul la ce ar putea însemna prăbuşirea morală pentru omenire dacă odată s-ar şi adeveri acele sloganuri deşănţate pe care mulţi le propovăduiesc astăzi cu atâta impertinenţă, pe care însă - ce noroc - nici ei nu au curajul să le urmeze! Dacă astăzi mai există încă în oameni moralitate şi cinste - atâta cât există, - şi dacă în viaţa de căsnicie de azi mai găsim armonie, pace, bucurie şi înţelegere, izvorul tuturor acestora este acel respect religios cu care străbunii noştri au fortificat căsătoria.

Dar ce va fi de noi dacă s-ar reuşi laicizarea totală a căsătoriei cu ajutorul acestor sloganuri deşănţate, smulgerea ei din rădăcina sa religioasă şi coborârea, într-adevăr, a celei mai sfinte uniri a celor doi oameni la nivel de căsătorie de probă sau căsătorie de prietenie?

Nu mai trebuie să vorbesc despre confuzia existentă deja pe acest plan, nici de desfrâul ce ar depăşi păgânismul! O damă de societate trăieşte deja cu al patrulea soţ, dar şi cu primii trei se mai întâlneşte la câte o cafea şi-şi vorbesc foarte lejer - căci doar totul nu a fost decât "căsătorie de probă!" Celălalt "domn" a avut deja trei soţii şi cu toate trei se află în continuare în relaţii foarte bune, căci - doar totul a fost "numai căsătorie de prietenie...!"

b) Să nu credeţi, fraţilor, că acum vorbeşte numai preotul din mine, preotul care deplânge în acest desfrâu călcarea în picioare a legilor lui Dumnezeu! Nu! La aceleaşi concluzii ar trebui să ajung şi în cazul în care ar vorbi din mine teama exclusivă pentru omenire, dacă ar vorbi din mine numai iubirea îngrijorată faţă de viitorul poporului meu.

Fundamentul, pilastrul, celula componentă a societăţii umane este viaţa ordonată de familie. Răvăşiţi familia şi se va răsturna toată societatea. Răvăşiţi viaţa de familie şi popoarele vor deveni desfrânate. Destrăbălaţi un popor şi revoluţia este inevitabilă.

Aruncarea în aer a căsătoriei este interzisă categoric de către legile cristice, însă în urechea omului de azi, pseudofilozofiile trâmbiţează mereu că aceasta este o concepţie deja învechită, că sistemul nervos agitat al omului de azi nu poate suporta fidelitatea până la mormânt: încercaţi deci faceţi "probe" şi "împrieteniri", indiferent de legea religioasă.

Iar oamenii renunţă la mintea lor sănătoasă, elogiază sloganurile mieroase, seducătoare şi astfel creşte în lumea largă numărul familiilor torpilate...

Straniu, ce vedem? Oare de acum este mai fericită omenirea? Faptul că femeile părăsite după "probă" se înmulţesc precum ciuA faţă de cum era atunci când încă nu cunoşteam aceste groaznice cuvinte noi?

O, de unde! Dimpotrivă, printre ruinele sanctuarelor familiei ruinate cresc bălăriile, mătrăguna şi ciumăfaia unor atât de cutremurătoare perversităţi, cum înaintaşii noştri nici nu îndrăzneau să viseze!

Da! Pentru că Dumnezeu ştie să-i vorbească omului în diferite moduri. Îi vorbeşte şi prin poruncile sale atât timp cât omul ascultă de mintea sa sănătoasă. Dacă îşi leapădă însă mintea sănătoasă şi, dând cu piciorul în poruncile lui Dumnezeu, aleargă orbeşte spre pierzare, atunci Dumnezeu îngăduie ca, la trăsnetul potopului moral pustiitor şi la lumina infernală a desfrâului încremenitor, pe propria noastră piele să experimentăm că totuşi nu ne este permis să călcăm multă vreme în picioare poruncile sale fără să fim pedepsiţi.

c) Şi abia acum înţelegem, de fapt, pentru ce interzice Biserica astfel de "reforme" ale căsătoriei. Le interzice deoarece defectul central, păcatul primordial al acestor reforme este faptul că ele lezează tezele fundamentale ale indisolubilităţii căsătoriei. Or - aşa cum vom vedea în predica următoare - acest lucru ţine atât de mult de esenţa religiei creştine, încât niciodată, sub nici un pretext, ea nu este permis să fie atinsă fără culpă. Căsătoria nu este un week-end amoros în doi, ci este plecarea responsabilă în doi în călătoria vieţii ce duce spre veşnicie.

Faptul că Biserica a apărat în toate timpurile, neclintită, indisolubilitatea căsătoriei, fie împotriva terorii potentaţilor lumii, fie împotriva filozofiilor ademenitoare ale pseudofilozofilor, fie împotriva sloganurilor fascinante aruncate în mijlocul maselor de oameni, face parte dintre meritele imprescriptibile ale Bisericii şi pentru aceasta şi societatea umană îi poate fi recunoscătoare.

De câte calomnii, batjocură şi învinuiri ar fi fost scutită Biserica, câte pierderi dureroase ar fi evitat, dacă, măcar din când în când, în cazurile cele mai grave, ar fi închis un pic ochii în privinţa aceasta! Din cauza declanşării Reformei a pierdut jumătate din Germania. Ne putem da seama ce rană dureroasă a însemnat această pierdere pentru ea. Urmează însă îndată divorţul regelui Henric al VIII-lea al Angliei! Şi Biserica Catolică nu ar fi trebuit să spună decât un singur cuvânt! Numai atât: "aprob" desfacerea căsătoriei lui Henric al VIII-lea; numai un cuvânt trebuia să pronunţe şi nu ar fi pierdut o jumătate din Germania, şi Anglia întreagă. Biserica însă nu a pronunţat acest cuvânt. A pierdut Anglia, dar a salvat căsătoria!

* * *

Iubiţi fraţi! Dacă în organismul omului a pătruns o infecţie sau lipseşte din alimentaţia lui un element esenţial, organismul reacţionează cu simptome dureroase: se înroşeşte sau păleşte, face febră, spasme, slăbeşte, devine incapabil de muncă. Faptul că astăzi şi societatea, acest mare organism uman, manifestă spasme, slăbeşte şi se zvârcoleşte din cauza febrei, principala cauză a acestor tulburări este aceea că în organismul ei a pătruns infecţia concepţiei deşănţate despre căsătorie şi că-i lipseşte energia fortifiantă a familiei creştine.

Noi, catolicii, nu putem permite infecţia şi desfrâul nicăieri - nici în căsătorie! Noi, catolicii, nu vrem anarhie - nici în căsătorie! Noi vrem să vedem şi acolo ordine. Ordine clădită pe experienţa ce rezistă de secole, pe legile naturale şi pe legile lui Dumnezeu.

Noi vrem ca, în mic, viaţa de familie să fie ca un stat bine guvernat - cu munca repartizată, cu autoritate şi supunere, cu cinste şi împlinirea datoriei. Vrem să vedem în familie un cuplu atât de bine legat încât să nu-l poată desface nimeni altul decât mâna irezistibilă a morţii. Noi vrem să izvorască belşug, armonie şi dor de muncă din acea instituţie, care este chemată să fie patul cald al acestor exigenţe, din care însă astăzi izvorăşte mult blestem, certuri şi amărăciune.

Recunoaştem şi noi că viaţa familiei de azi trebuie reformată: dar nu prin căsătorie de probă, nu prin căsătorie de prietenie, care, de fapt, nu sunt altceva decât rampa de gunoi stropită cu parfumul libertinajului şi al expresiilor alese ale literaturii, ci să fie reformată cu fidelitate, cinste, disciplină, să fie reformată prin aceea că repunem căsătoria pe acel piedestal moral pe care a ridicat-o unicul şi adevăratul Reformator al omenirii, Răscumpărătorul lumii, Domnul nostru Isus Cristos! Amin.

Note
⁵ DENZINGER, Enchiridion, nr. 969.