Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul VII
Căsătoria monogamă

I. Conceptul căsătorie cere monogamia
   A) Monogamia decurge din însăşi voinţa Creatorului
   B) Monogamia este elementul component indispensabil al culturii umane superioare

II. Monogamia pretinde fidelitatea matrimonială
   A) Se poate oare păstra fidelitatea conjugală?
   B) Acela care vrea s-o păstreze trebuie să ocolească tot ceea ce îngreunează păstrarea fidelităţii
   C) El trebuie să facă tot ceea ce o facilitează

Iubiţi fraţi în Cristos!

Să nu se mire nimeni că-mi încep predica de astăzi cu o întâmplare din viaţa păgânilor care au trăit de mult, înainte de Cristos, cu un vechi mit grecesc. Din el însă emană o gândire înălţătoare, instructivă, care face pe mulţi creştini să se ruşineze; şi acest mit este intuirea şi simbolizarea unei atât de minunate gândiri creştine, încât ar merita, nu o dată, ci în repetate rânduri, să fie relatat...

Este vorba de exemplul inegalabil al fidelei soţii, Penelopa, a lui Ulise, eroul grec. Au trecut douăzeci de ani de când soţul ei, Ulise, lipsea de pe insula Itaca. A participat mai întâi la războiul troian, apoi a rătăcit calea spre casă şi acum cutreieră mările în neştire. Între timp, acasă, soţia sa este asaltată de pretendenţi care nu-i dau răgaz. În strâmtorarea sa, sărmana femeie promite în cele din urmă, că este dispusă să se mărite cu unul dintre doritori îndată ce-şi va termina munca manuală începută. Ziua, în văzul pretendenţilor ţesea de zor, iar noaptea desfăcea tot ce a ţesut ziua.

La un moment dat însă s-a zvonit că a sosit Ulise acasă. După douăzeci de ani i s-a întors soţul!

Şi, într-adevăr, Ulise apare în faţa ei. Femeia însă nu-şi poate crede ochilor: oare nu s-a pus la cale un şiretlic? Stă îndelung, mută, faţă în faţă cu soţul ei pe care nu l-a văzut de douăzeci de ani şi-l priveşte cu ochi scrutători. Şi nici nu crede până când Ulise, ca dovadă indubitabilă, nu-i spune un secret pe care nimeni nu putea să-l ştie decât soţul ei. Abia acum izbucneşte Penelopa în plâns, acum abia îl îmbrăţişează, îl sărută şi-i spune: "Nu te supăra pe mine, Ulise. Zeii nu au îngăduit să ne bucurăm împreună de frumoasa tinereţe şi să ne ajungem ţinta bătrâneţilor. Nu te supăra că în prima clipă a revederii noastre nu te-am salutat. Inima mea tremura în permanenţă la gândul că poate veni cineva care să mă înşele cu vorba sa...".

Minunată femeie! Merită, într-adevăr, lauda pe care a spus-o mai târziu despre ea Agamemnon în infern: "Ingeniosule Ulise, norocosul fiul al lui Laertes! Ai avut parte de o soţie bogată în virtuţi măreţe! O, cât de minunat s-a purtat fiica lui Icar, nobila Penelopa! Cum se gândea mereu la Ulise, soţul tinereţilor sale! Gloria fidelităţii ei nu se va stinge niciodată!"

Gloria fidelităţii ei nu se va stinge! Într-adevăr, de milenii deja viază nobila amintire a acestui model al fidelităţii conjugale. Povestirea, într-adevăr, nu este istorie, ci numai mit, dar este o extraordinară mărturie că omenirea a simţit chiar înainte de învăţătura Domnului nostru Isus Cristos, faptul că de forma măreaţă şi demnă de om ţine, în mod esenţial, fidelitatea până la mormânt, ţine sfântul legământ dintre un singur bărbat cu o sigură femeie.

Iar ceea ce omenirea presimţea deja înainte de Cristos, aceea a devenit foarte limpede de la Cristos încoace, aşa cum vreau să arăt în predica de astăzi, referindu-mă la conceptul potrivit căruia căsătoria cere, într-adevăr, monogamia, urmând ca apoi să mă refer la faptul că monogamia pretinde fidelitatea conjugală.

I. Conceptul: căsătorie cere monogamia

Prin urmare, prima teză de azi este: forma de căsătorie demnă de om nu poate fi decât monogamia, adică legământul indisolubil dintre un bărbat şi o femeie; aşadar, nu este admisă nici poligamia, nici poliandria.

Sunt conştient că trebuie să argumentez temeinic această teză, deoarece aproape că nu există adevăr de credinţă pe lume împotriva căruia să fi scris atât de mulţi şi atât de superficial ca împotriva acestui adevăr. Toţi aceia care ştiu să citească şi să scrie, toţi se simt îndreptăţiţi să lanseze în văzduh cele mai năstruşnice proiecte de reformă privind căsătoria.

"Monogamia astăzi este ceva învechit - zic ei - şi nici nu poate fi forma definitivă a căsătoriei. Acesta este produsul vechii orânduiri economice a omenirii, este deci o formă de tranziţie a evoluţiei culturii. Întrucât astăzi orânduirea economică a omenirii este alta, trebuie să adaptăm la ea şi forma căsătoriei...".

Aceasta este, cu aproximaţie, esenţa proiectelor de reformare a căsătoriei răspândite în lung şi-n lat, care - din păcate - sunt capabile să ameţească şi oameni cu sentimente mai nobile.

Însă e de-ajuns să examinăm puţin mai profund problema şi vom vedea imediat că monogamia nu este nici pe departe o invenţie umană arbitrară, care poate fi înlocuită sau la care se poate renunţa. O, nu! La monogamie nu se poate renunţa nici pentru faptul că monogamia este şi un element component indispensabil al culturii umane superioare.

A) Nu mai constituie nici o îndoială faptul că legământul matrimonial dintre o femeie şi un bărbat este cea mai veche formă de căsătorie şi că ea decurge din însăşi voinţa Creatorului, pentru acela care cunoaşte Sfânta Scriptură, (Gen 2,24; Mt 19,5; Mc 10,8; 1Cor 6,16; Ef 5,31).

Potrivit mărturiei Sfintei Scripturi, Dumnezeu a creat un bărbat şi o femeie şi între ei a adus în existenţă căsătoria; deci, la origine, căsătoria a fost instituită între un bărbat şi o femeie, adică a fost monogamă.

Această învăţătură a Sfintei Scripturi o confirmă în toată extinderea lor şi cercetările etnologice care au stabilit că familiile tuturor popoarelor, din cele mai vechi timpuri, au trăit în monogamie.

Cândva s-au străduit să demonstreze contrariul din punct de vedere ştiinţific. Recunoaştem - ziceau ei - că monogamia este forma superioară a căsătoriei, dar nu este totuşi cea originară; monogamia nu este decât rezultatul îndelungatei evoluţii culturale. Acest lucru îl afirmau unii. Astăzi însă s-a dovedit cu certitudine că tocmai contrariul acestei afirmaţii este adevărat, adică, cea mai veche formă de căsătorie, la toate popoarele, a fost monogamia şi că tocmai poligamia şi poliandria au fost devieri ulterioare. Justificat şi inventiv consemnează Wundt Vilhelm, filozof de renume mondial: "Nu cultura a creat monogamia, ci, din contra, monogamia a fost fundamentul şi condiţia prealabilă a culturii".

Prin urmare, la monogamie nu se poate renunţa, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu.

B) Nu se poate renunţa însă nici pentru faptul că monogamia este totodată elementul component, indispensabil al culturii umane superioare.

a) Convieţuirea socială a oamenilor este irealizabilă fără anumite forţe şi valori morale, cum sunt de pildă simţul responsabilităţii, stăpânirea de sine, îngăduinţa faţă de alţii, limitarea voinţei noastre egoiste, înfrângerea capriciilor etc. Acestea sunt valori culturale care rămân totdeauna indispensabile pentru societatea umană oricum s-ar schimba orânduirea socială a omenirii. Pentru aceasta, aşadar, acea formă de căsătorie va fi totdeauna cea corespunzătoare, cea care asigură cel mai bine întărirea acestor valori culturale şi a factorilor sociali.

Nici o clipă însă nu putem pune la îndoială că tocmai căsătoria monogamă asigură acest lucru. Această căsătorie, tocmai prin faptul că ţine în ordine pornirile individului, devine fundamentul şi simbolul extraordinar şi al ordinii sociale disciplinate. Viaţa ordonată de familie este sprijinul cel mai puternic şi al vieţii politice şi este şi garanta evoluţiei normale a culturii umane.

b) Şi la acest punct, problema păstrării monogamiei sau a renunţării la ea îmbracă o dimensiune de-a dreptul uriaşă. Astăzi un om cu gândire mai adâncă nu mai pune la îndoială faptul că propaganda virulentă ce se face în zilele noastre împotriva formei creştine a căsătoriei nu este decât o parte, numai una, dintre formele de manifestare ale acelei bătălii decisive pe care duşmanii societăţii o duc, de fapt, împotriva oricărei ordini sociale. Fanaticii propovăduitori ai divorţului poate nu sunt nici ei conştienţi întotdeauna că pretenţia lor este numai o parte a acelui bolşevism spiritual care, cu tendinţa sa de dezorganizare, vizează în final aruncarea în aer a oricărei ordini sociale şi a convieţuirii umane armonioase.

Familia nu poate fi decât în formă monogamă, ceea ce trebuie să fie: celula vieţii sociale ordonate. O astfel de viaţă de familie dezvoltă în om virtuţile sociale: responsabilitatea, compasiunea, stăpânirea de sine şi îngăduinţa reciprocă. Însă maturitatea spirituală şi aprofundarea afectivă, necesare pentru aceasta, cer stabilitatea căsătoriei şi imutabilitatea ei.

Omul are tendinţa de a-şi evalua toată viaţa pământească, îndatoririle şi obligaţiile, numai din unghiul egoist al plăcerilor sale. Are dreptate Goethe: "Geniessen macht gemein" (Plăcerea te face ordinar). Ordinar, comun îl face pe om faptul de a nu vedea în viaţa de familie, în uniunea cea mai sfântă şi mai profundă decât o asociere temporară realizată în vederea obţinerii de plăceri reciproce.

Aşadar, atunci când Domnul Isus, prin cuvinte precise, fără echivoc, a restabilit monogamia (Mt 19,4-6) şi a promulgat legea privind căsătoria creştină, el a săvârşit totodată şi un act cultural uriaş.

c) În plus, aceasta a fost şi fundamentarea propriu-zisă a demnităţii femeii. Egalitatea în demnitate a femeii şi preţuirea ei rezistă sau se prăbuşeşte împreună cu căsătoria monogamă. Poligamia pune capăt demnităţii genului feminin. Ar trebui să reflecteze bine acest lucru şi acele femei care, cu sloganuri facile, agită cu uşurătate spiritele în favoarea divorţului şi a recăsătoririi, adică a poligamiei. Fiindcă şi această despărţire şi recăsătorire este, de fapt, poligamie propriu-zisă, nu simultană, ci o poligamie exercitată în mod succesiv.

Idealul cristic este un bărbat şi o femeie! Pentru că numai în acest caz pot purta ambele părţi în căsătoria lor iubirea deplină, neîmpărţită, viaţa şi ambiţia toată. Dăruirea de sine în căsătorie trebuie să fie atât de nobilă şi intimă, atât de generoasă, fără reţinere şi liniştită, încât ea nici nu poate fi practicată faţă de două persoane deosebite: această dăruire o poate oferi numai un suflet şi numai unul o poate primi.

II. Monogamia pretinde fidelitatea conjugală

Cu această cugetare am şi ajuns la teza a doua a predicii noastre. Căsătoria trebuie să fie monogamă, iar din monogamie creşte cea mai frumoasă floare a vieţii de căsătorie: fidelitatea conjugală.

Faptul că fidelitatea perfectă, până la mormânt, a soţilor este, pe de o parte, poruncă precisă a lui Cristos, pe de altă parte, este garanţia iubirii celei mai gingaşe şi a disponibilităţii de sacrificiu, precum şi cea mai sfântă prosperare a vieţii de căsnicie, este un lucru atât de cunoscut, un adevăr atât de firesc, încât despre aceasta nici nu mai trebuie să vorbesc.

A) Din păcate însă trebuie, cu atât mai mult, să insist asupra unui alt aspect al problemei, asupra aceluia despre care auzim din ce în ce mai frecvent în zilele noastre vorbe ca acestea: "E frumos, e frumos! Este un lucru plăcut şi naiv totodată, de a predica şi astăzi fidelitatea până la mormânt... Dar, pur şi simplu, se poate păstra oare această fidelitate conjugală?"

a) Astfel se pune întrebarea şi imediat se şi răspunde la întrebarea pusă: "Omul de astăzi nu poate ţine fidelitatea, monogamia perfectă. Unii o recunosc, alţii n-o recunosc, dar abia dacă există om care să o păstreze..."

Fraţilor! Oare nu trebuie să roşim când auzim aşa ceva? Nu ne ruşinăm pentru faptul că se aud astfel de exprimări decadente şi de pe buzele unor oameni "cinstiţi", ale unor "gentlemani", ale unor bărbaţi "come il faut"? Se aud din partea unor oameni care, într-o altă conjunctură, nu ar spune pentru nimic în lume: "Adevărul perfect, cinstea absolută în afaceri, mâna curată în timp ce lucrezi cu banul nu se pot păstra. Unii o recunosc, alţii n-o recunosc, dar abia dacă există om care să le păstreze..."

b) Dacă cineva ar risca să propage o astfel de idee ar întâmpina destulă împotrivire! Căci a te atinge de banul altuia - nu e permis! A minţi şi a-ţi călca în picioare cuvântul - nu e permis! Dar a o minţi pe soţia ta, a-ţi călca fidelitatea ce i-ai jurat-o şi a jefui fericirea altei familii - aceasta e permis? "Ce bine ar fi - îmi scrie o femeie înşelată şi păcălită, al cărei soţ, după o căsnicie fericită, a fost luat de către secretara sa de la serviciu - ce bine ar fi dacă le-aţi explica acestor gangsteri matrimoniali că a fura soţia altuia este un păcat mai mare, este o mojicie mai vrednică de dispreţ decât furtul de bani".

Are perfectă dreptate sărmana femeie! Oare nu vedem ce inconsecvenţă fatală este între a condamna minciuna şi furtul drept ceva cu totul firesc şi, în acelaşi timp, a încerca scoaterea problemelor sexuale de sub incidenţa legii morale!?

Porunca a VI-a nu este nimic altceva decât aplicarea, pe plan sexual, a modului cinstit de a gândi, a cărei justeţe o vede oricine atât de naturală şi de la sine înţeles în problema proprietăţii particulare din porunca a VII-a, în problema mărturisirii adevărului din porunca a VIII-a etc.

Să vedem, aşadar, care ne este răspunsul la întrebarea pusă. Se mai poate păstra fidelitatea conjugală aşa cum a prescris-o Dumnezeu?

Da, fidelitatea conjugală până la mormânt se poate păstra; însă cine vrea s-o păstreze, acela să ocolească tot ceea ce îngreunează păstrarea fidelităţii şi să facă tot ceea ce o facilitează.

B) Acela care vrea să păstreze fidelitatea conjugală, trebuie să ocolească tot ceea ce îngreunează păstrarea ei.

a) Comportamentul uşuratic, joaca cu tentaţia, imaginaţia lăsată liberă îngreunează păstrarea fidelităţii conjugale . "Principiis obsta!" (Împotriveşte-te începuturilor), împotriveşte-te în prima clipă şi adu-ţi aminte de avertismentul lui Isus din predica de pe munte: "Oricine se va uita la o femeie spre a o pofti, a şi făptuit adulterul cu ea în inima sa" (Mt 5,28).

Cineva ar putea obiecta la aceasta spunând: aceasta este o concepţie prea aspră, ca păcatul săvârşit numai în gând să fie la fel de grav ca şi când ar fi fost săvârşit în faptă...

Totuşi trebuie să recunoaştem profunzimea psihologiei cu care lucrează Isus. Esenţa păcatului este totdeauna decizia volitivă şi nu săvârşirea faptei externe. Acela care de bunăvoie se gândeşte la lucruri necurate, acela care stă de vorbă cu astfel de dorinţe şi senzaţii, a păşit deja pe acel povârniş pe care nu mai există oprire.

Pentru ce nu există oprire? Pentru că în acest caz, cursul fiziologic va decurge în continuare în mod natural, imaginaţia excitată conştient va stârni sistemul nervos, iar sistemul nervos surexcitat va pretinde păcatul.

b) Se poate păstra fidelitatea conjugală? Da - numai să nu îngreuneze nimeni această lege prin cutezanţa sa, prin uşurătatea sau frivolitatea sa! Se poate păstra, numai să nu uite nimeni avertismentul dat de sfântul Petru: "Fiţi cumpătaţi, vegheaţi! Diavolul, potrivnicul vostru, ca un leu ce rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită" (1Pt 5,8). Ce avertisment frumos luat din viaţa practică! Şi cu cât ar fi mai mic numărul vetrelor familiale destrămate, cu cât s-ar păcătui mai puţin împotriva fidelităţii conjugale, dacă aceste cuvinte ale apostolului ar răsuna măcar în urechile acelora pe care nu frivolitatea îi pune în faţa tentaţiei, ci sarcinile de serviciu, obligaţiile, munca zilnică; dacă ar răsuna în urechile directorilor, ale şefilor de serviciu, ale redactorilor, ale bărbaţilor din conducere, în biroul cărora, în spaţiul cărora lucrează ani de zile domnişoara secretară, dactilografă, casieriţă...

Fraţilor! Munca v-a închis în incinte comune; fiţi însă atenţi: niciodată nu vă aflaţi în doi, al treilea se ascunde mereu în colţ - este diavolul care "ca un leu caută pe cine să înghită".

C) Însă pentru ca să se poată păstra fidelitatea conjugală, este necesar nu numai elementul negativ expus până acum, ca omul să ocolească tot ceea ce ar putea îngreuna păstrarea fidelităţii; este necesar şi elementul pozitiv: Trebuie săvârşit tot ceea ce facilitează păstrarea fidelităţii conjugale.

a) Încă nu au trecut trei ani de când conducătorul Bisericii noastre, papa Pius al XI-lea, a introdus o nouă audienţă în aula papală: audienţa papală a noilor căsătoriţi. Oricând ar sosi aceştia, oricât ar fi de obosit papa, pe noii căsătoriţi îi primeşte întotdeauna. În vara acestui an i-a primit şi la Castel Gandolfo, unde bătrânul papă, în vârstă de 77 de ani, se retrăsese pentru câteva săptămâni din arşiţa Romei. Astfel, de la sfârşitul lui iulie 1932 şi până acum s-au prezentat înaintea papei peste 60.000 de cupluri tinere pentru a cere căpeteniei creştinismului să binecuvânteze jurământul de fidelitate ce l-au depus înaintea altarului şi ca să-şi poată aşeza vatra micului lor cămin familial, nou statornicit, pe stânca sfintei noastre Biserici, casa părintească a noastră a tuturor. Iar eu sunt convins că pentru aceştia nu va fi o problemă păstrarea fidelităţii conjugale; nu va fi o problemă pentru nimeni dintre cei ce vor ţine cont de mijloacele fortifiante ale vieţii religioase: rugăciunea, sfânta Spovadă, sfânta Împărtăşanie - şi nu în ultimul rând stăpânirea de sine.

b) Da, stăpânirea de sine! Nu ne este permis să ne speriem de acest cuvânt! Nu se poate tăinui faptul că păstrarea fidelităţii conjugale presupune o deosebită stăpânire de sine.

Stăpânire de sine presupune şi spunerea adevărului! De asemenea şi cinstea în cele materiale! Iar omul nu se poate eschiva de la această luptă, de la această stăpânire de sine. Dar atunci cu ce drept vrea omul să fugă de stăpânirea de sine la care trebuie să se supună pentru a putea păstra fidelitatea conjugală? Da, pentru ca fidelitatea conjugală să poată fi păstrată întotdeauna, în toate circumstanţele este necesară stăpânirea de sine, înfrânarea şi adesea şi renunţarea.

"Dar tocmai acest lucru este imposibil - poate obiecta cineva. Nu m-am căsătorit ca să trăiesc viaţă abstinentă şi cu aceasta şi prin aceasta să ajung şi bolnav psihic...!"

E adevărat, frate, drag, nu te-ai căsătorit ca să trăieşti viaţă abstinentă. Unul dintre scopurile căsătoriei este şi acela ca, în cadre legitime, să facă posibilă şi viaţa neabstinentă, ba s-o înnobileze şi chiar s-o sfinţească. Însă dacă cineva, dintr-un motiv oarecare - soţie bolnavă, frica venirii imediate a unui alt copil - nu poate practica drepturile matrimoniale, atunci trebuie, într-adevăr, să practice abstinenţa. Aceasta este unica modalitate creştină şi nu apelul laş la seducătoarele smârcuri ale infidelităţii conjugale!

"Doar n-o să mă îmbolnăvesc făcând abstinenţă...!"
O frate drag, dar tu încă mai trăieşti în nebulozitatea lozincii de dinainte de potop, cu care oameni fără conştiinţă sau pur şi simplu uşuratici, făceau dificilă respectarea poruncii a VI-a?
Căci aceasta înseamnă a fi om: a şti să porunceşti instinctelor!
A fi om înseamnă a şti să ţii în frâu dorinţele oarbe ale instinctelor!

Crede-mă sau mai bine încearcă şi vei vedea ce energie nobilă sălăşluieşte în sufletul uman şi cum se poate potoli cu aceasta marea agitată a tuturor instinctelor; încearcă şi vei experimenta ce vorbărie goală este tot potopul acela lansat în lume referitor la nocivitatea vieţii abstinente! Încearcă numai acest comportament controlat, încearcă acest mod de a-ţi porunci ţie însuţi şi vei vedea că şi firea cea mai neînfrânată ascultă de legea morală recunoscută a fi voinţa lui Dumnezeu şi colaborează cu harul ajutător al lui Dumnezeu.

c) Sfântul Paul are o vorbă care, din stările tulburi ale familiilor noastre de azi, primeşte o luminozitate cu totul deosebită: "Dacă trăiţi potrivit trupului, veţi muri" (Rom 8,13), le scrie celor din Roma. Observăm cu stupoare cât sunt de valide aceste cuvinte pentru viaţa familiei de astăzi. Omul a încercat să rupă rădăcinile familiei de legile veşnice, divine, dar acum, înspăimântat, este nevoit să constate că viaţa de căsătorie, sprijinită numai pe poftele trupului, este târâtă irezistibil spre pierzare.

Acest lucru l-a intuit extraordinar de bine titanul artist Michelangelo când a pictat, în Capela Sixtină, crearea primei femei. Priviţi numai cum ridică Eva, în tablou, mâna rugătoare spre Dumnezeu în prima clipă a trezirii ei la viaţă, de parcă, instinctual, ar presimţi că va muri, va muri fără scăpare, dacă nu va ridica relaţia dintre bărbat şi femeie de la nivelul instinctual, natural, la înălţimea legilor divine şi nu o va pune sub ocrotirea lor.

Penelopa, nobila femeie a antichităţii, a intuit faptul că unica formă de căsătorie, demnă de om, este unirea dintre un bărbat şi o femeie, durabilă până la mormânt, precum şi fidelitatea conjugală ce izvorăşte din ea.. Dar numai creştinul este capabil să înţeleagă perfect această fidelitate absolută, indiscutabilă, numai acel creştin care ştie că prin Botez a devenit mădular al trupului mistic al lui Cristos şi astfel iubirea pur naturală a celor două părţi care alcătuiesc căsătoria creştină, prin sacramentul Căsătoriei, se transformă în iubire supranaturală a uniunii cu Cristos.

Atâta timp cât doi oameni se iubesc reciproc numai prin atracţia naturală, nu se poate conta nici pe corectitudinea acestei iubiri, nici pe durabilitatea ei. Dar acolo unde doi oameni se întâlnesc în iubire ca părţi ale aceluiaşi trup mistic al lui Cristos, acolo nu există teamă de eşuarea iubirii, acolo o parte nu o va "adora" pe cealaltă, acolo iubirea nu pretinde lucruri nepermise şi nu devine brutală.

Aceasta va fi temelia definitivă, instrumentul ajutător cel mai eficace şi cea mai puternică garanţie a păstrării fidelităţii conjugale. Deoarece şi cea mai nobilă şi curată iubire, dacă este numai umană, trece, dar nu trece acea iubire a cărei temelie, întărire şi cheie de legătură este Dumnezeu!

* * *

Iubiţi fraţi! Omul ajunge de mai multe ori în viaţă la momente când trebuie să ia hotărâri încărcate de responsabilitate, dar întreaga sa viaţă nu are o clipă mai importantă care să fie atât de decisivă, să aibă atâta pondere, atâtea consecinţe, ca acea clipă în care un tânăr îmbrăcat festiv în negru îngenunchează în faţa altarului împreună cu mireasa sa îmbrăcată toată în alb, cu mâna tremurândă pe cruce, pronunţă cuvintele jurământului de fidelitate conjugală: "Eu N. te iau pe tine N. de soţie. Făgăduiesc şi jur să-ţi fiu credincios în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele".

Fraţilor! La sfârşitul uneia dintre predicile trecute ne-am rugat pentru acele tinere suflete care se află în pragul căsătoriei; ne-am rugat ca să se găsească unul pe altul. Acuma să ne rugăm pentru aceia care au făcut deja acest jurământ al căsătoriei, să ne rugăm pentru soţii creştini pentru ca, ajutaţi de harul bunului nostru Părinte ceresc, să poată păstra totdeauna toată viaţa lor acea fidelitate pe care şi-au promis-o cu jurământ: "în toate zilele vieţii mele"; mai mult, după viaţa lor de căsnicie armonioasă şi fericită, să-l poată adora tot împreună şi în ceruri pe Domnul, de data aceasta nu "în toate zilele vieţii", ci în vecii vecilor! Amin.