Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul VI
Obstacole în calea căsătoriei

I. Impedimentele căsătoriei în general
   A) Impedimentele matrimoniale stipulate în Codul de drept bisericesc
   B) Biserica insistă pe deplina libertate de alegere a partenerului de viaţă

II. Recăsătorirea celor despărţiţi
   A) Ce cazuri nebuloase ne prezintă în sensul acesta lumea de azi, decăzută moral!
   B) Biserica consideră inviolabil legământul căsătoriei

III. Impedimentul căsătoriei mixte
   A) Este o temă grea şi delicată, dar n-o putem ocoli
   B) Biserica se manifestă deschis şi hotărât împotriva căsătoriilor mixte
   C) Ce motive au determinat Biserica să ia această poziţie severă?

Iubiţi fraţi în Cristos!

Sfânta noastră Biserică ştie foarte bine că oamenii, când se unesc între ei pentru toată viaţa în sacramentul Căsătoriei, cu aceasta fac un pas care are o consecinţă decisivă nu numai pentru fericirea lor pământească, ci şi pentru soarta vieţii lor veşnice. Dacă le va fi fericită căsătoria în cadrele vieţii pământeşti armonioase, îşi vor putea sluji în mai multă linişte şi interesele vieţii lor veşnice; în schimb, dacă acest pas a fost fără noroc, ruinele vieţii de familie nefericite vor îngropa cu uşurinţă sub ele şi cerinţele vieţii veşnice.

Pentru aceasta însoţeşte Biserica, plină de iubire grijulie, paşii fiilor ei care se îndreaptă spre căsătorie şi tot pentru aceasta pune în calea lor şi pomi opriţi: "piedici de căsătorie". Ce sunt acele piedici de căsătorie? Sunt indicatoare de avertizare preventivă înaintea acelor legi care - potrivit experienţei bimilenare a Bisericii - pot împinge în pericol barca vieţii de căsnicie.

La prima vedere cineva ar putea crede uşor că piedicile sunt, de fapt, nişte lucruri de prisos. Însă omul, cu cât ţine seama în viaţă de mai multă experienţă, cu cât are ocazia să vadă mai multe tragedii matrimoniale, cu atât constată mai bine justeţea prescrierilor Bisericii, raţiunea şi corectitudinea lor. Nu în zadar stă la baza stabilirii acestor piedici de căsătorie experienţa multiseculară a Bisericii; şi, de fapt, aşa şi este: chiar şi în spatele obstacolelor aparent nesemnificative se ascunde o concepţie profund înţeleaptă despre viaţă şi o iubire pe măsură. Fiecare obstacol în calea căsătoriei vrea să împiedice câte o parte de nefericire a căsătoriei. Şi tocmai de aceea, mai curând sau mai târziu, sub o formă sau alta, aceste piedici se răzbună, dacă oamenii trec peste ele cu prea multă uşurinţă, deoarece aceste piedici nu sunt altceva decât cristalizarea experienţei de secole a Bisericii.

Există piedici pe care orice om le consideră foarte fireşti. Pentru aceasta le voi aminti doar în treacăt, în prima parte a predicii de astăzi. Sunt însă alte piedici pe care omul de azi le critică şi rămâne nedumerit înaintea lor, cum sunt, de exemplu, recăsătorirea celor despărţiţi şi obstacolul căsătoriilor mixte. Asupra acestora mă voi opri mai pe larg în partea a doua, respectiv în partea a treia a predicii de azi.

I. Impedimentele căsătoriei în general

A) Biserica, în baza experienţelor sale de secole, a descoperit multe pericole care pot ameninţa liniştea căsătoriei şi pe acestea le-a inserat în articolele Codului de drept bisericesc sub numele de "impedimente matrimoniale". Unele dintre ele fac căsătoria invalidă - pe acestea le numim "impedimente dirimente". Altele interzic căsătoria care, dacă are totuşi loc în pofida acestei interdicţii, ele nu fac căsătoria invalidă - acestea sunt numite "impedimente impediente", adică prohibitive.

Astfel, de pildă, rudenia apropiată este impediment diriment, adică face căsătoria invalidă dacă ea s-ar încheia fără să se ţină cont de rudenia respectivă sau dacă cineva este ameninţat şi constrâns cu forţa să încheie căsătoria cu o persoană pe care nu o vrea nicicum.

B) Doresc să atrag atenţia într-un mod deosebit asupra acestui caz din urmă şi să rog pe ascultătorii mei maturi: Părinţi! Voi permiteţi-le doar copiilor voştri să se căsătorească, dar nu-i căsătoriţi voi!

Când un bărbat şi o femeie se contopesc în căsătorie pentru totdeauna, acesta este evenimentul cel mai important din toată viaţa lor. Este o obligaţie uriaşă şi o responsabilitate de asemeni uriaşă, găsirea acelei perechi pentru viaţă pe care Dumnezeu ţi-a rezervat-o ţie. Această alegere trebuie să se facă în deplină libertate, după voinţa exclusivă a celor doi şi în aceasta nimeni altul nu are cuvânt hotărâtor. Da, părinţii să-i ajute pe copiii lor să adopte soluţia corectă, să-i ajute cu sfaturile lor pline de iubire, dar ultimul cuvânt - cât priveşte decizia - este al tinerilor în cauză.

Trebuie să relevăm aici cu sfântă mândrie marele merit al creştinismului care a accentuat atât de mult libertatea alegerii partenerului de căsătorie, aducând-o până la acest stadiu. Ştim ce rătăciri dureroase au existat înainte: părinţii sau rudele vindeau de-a dreptul pe fată aceluia care promitea mai mult şi, din interese materiale, căsătoreau între ei tineri care nici nu voiau să ştie unul de altul. Creştinismul a condamnat totdeauna acest lucru şi îl condamnă şi astăzi. Îl condamnă în aşa măsură, încât nu recunoaşte ca validă acea căsătorie care nu s-a făcut cu deplina libertate de alegere a ambelor părţi.

Această luare de poziţie este consecinţa logică a învăţăturii Bisericii potrivit căreia, sacramentul Căsătoriei nu este administrat de către preot, - el este numai asistent oficial; părţile înseşi îşi administrează căsătoria una alteia în clipa în care, înaintea altarului, rostesc acel "da": "Da, eu vreau să-ţi fiu soţ, respectiv soţie!"

Dacă acest cuvânt "da" numai una dintre părţi nu îl rosteşte liber, ci sub imperiul ameninţării şi al constrângerii, aceasta nu mai este căsătorie. Şi, chiar dacă trăiesc împreună ani sau decenii în şir, nici atunci din această convieţuire nu se va face căsătorie decât în momentul în care partea care s-a împotrivit îşi dă liber consimţământul.

Acestea sunt impedimente pe care oamenii le înţeleg uşor şi asupra cărora nu mai trebuie să insist.

Există însă impedimente pe care omul, răcit în credinţa sa, nu mai vrea să le accepte. Aşa este impedimentul recăsătoririi celor despărţiţi.

II. Recăsătorirea celor despărţiţi

Pe vremea profetului Malahia, poporul ales a suferit multe şi grele nenorociri. Plângeau, strigau către Domnul, dar Domnul nu i-a ascultat. Iar profetul le spune deschis pentru ce.

Domnul spune: "Voi spălaţi cu lacrimi jertfelnicul Domnului, cu plânsete şi gemete, pentru că el nu mai caută la prinosuri şi nu mai binevoieşte să le primească din mâinile voastre. Şi de ziceţi: pentru ce? Din pricină că Domnul a fost martor între tine şi femeia tinereţilor tale faţă de care tu ai fost viclean, deşi ea era tovarăşa ta şi femeia legământului tău" (Mal 2,13-14).

Prin urmare Domnul a pedepsit poporul pentru că printre evrei s-au găsit unii care şi-au părăsit soţia legitimă şi şi-au luat femei păgâne. Şi să nu pedepsească oare omenirea de astăzi, unde nu se găsesc numai unii, ci cu sutele, cu miile, cu zecile de mii care-şi părăsesc, îşi leapădă partenera de căsnicie legitimă şi vor să încheie o nouă căsătorie cu alta?

A) Ce cazuri nebuloase ne prezintă în sensul acesta lumea de azi, decăzută moral!

a) Se prezintă la parohie o pereche în vederea căsătoriei. Parohul cu tristeţe le spune: "Scuzaţi-mă, nu vă puteţi cununa căci femeii îi trăieşte soţul!"
- Da, însă suntem divorţaţi civil în mod legitim!
- În zadar! Această căsătorie rămâne validă. Nu este posibilă o altă căsătorie!
- Cum, nu ne putem căsători? - intervin furioşi amândoi de data aceasta. Eu sunt un funcţionar public distins, eu trebuie să mă cunun. Apoi, noi suntem oameni credincioşi, noi nu vrem să convieţuim fără cununie religioasă. Iar dacă religia catolică nu ne primeşte, noi mergem la altă Biserică...!
Astfel vorbesc, foarte nemulţumiţi, şi se duc să se cunune într-o Biserică de altă religie.
Şi cu aceasta se liniştesc!

Se liniştesc? Dar aceasta nu este o autoamăgire? Îşi tăgăduiesc religia proprie, dar spre exterior prezintă sacrul, deoarece aşa cere concepţia publică! Ei fac un pas pentru care Biserica îi exclude din rândul membrilor ei, de aici înainte nu se mai pot spovedi, nu se mai pot împărtăşi, dar ei sunt totuşi "religioşi", căci "s-au cununat în biserică!"

b) Vine un alt caz. Se prezintă un cuplu tânăr pentru cununie. Începe mireasa:
- Părinte, eu sunt catolică, logodnicul meu, într-adevăr, nu este catolic, dar este dispus să accepte toate condiţiile pentru căsătoria mixtă, deci nu există probleme. Cu toate acestea... nu ştiu dacă nu există chiar nici o problemă; logodnicul meu... vedeţi... a mai fost căsătorit. Prima soţie însă era de aceeaşi religie cu el şi religia lor le-a aprobat divorţul... Aşa că nu e nici o problemă, nu-i aşa? - îşi încheie fata expunerea, cu teamă.
Iar acum, speriată, aude că, într-adevăr, este o problemă şi că nu se pot căsători.
- Nu se poate? Dar de ce nu? - explodează fata autoritar.
- Nu se poate, deoarece religia catolică recunoaşte ca sacră şi acea căsătorie în altă religie şi o consideră intangibilă. O consideră mai sfântă decât o cred ei înşişi! Şi acea primă căsătorie este validă şi astăzi...

Spuneţi-mi: nu este aceasta principialitate consecventă? Dacă doi creştini, necatolici, se căsătoresc, noi ţinem această căsătorie validă. O respectăm mai bine decât însăşi religia lor! Şi chiar dacă religia lor le desface căsătoria, noi nu o considerăm desfăcută.

Dacă un evreu şi un necatolic se căsătoresc, noi ţinem ca validă şi această căsătorie. Şi chiar dacă religia lor îi desparte, nici atunci nu pot lua în căsătorie o parte catolică, deoarece noi considerăm validă şi căsătoria lor, mai mult chiar decât o consideră ei înşişi!

B) Iată cât de inviolabil consideră Biserica acest legământ al căsătoriei!

a) "Nu înţeleg însă de ce - ar putea spune cineva - auzim mereu: cununaţi-vă în Biserica Catolică numai, căci numai aceea este cununie validă, care se face în Biserica Catolică! Şi acuma, iată, nu este primită la cununie această fată, deşi logodnicul ei nu a făcut cununia în biserica catolică!"

Lucrurile sunt cât se poate de clare. Biserica Catolică, în mod firesc, nu le poate porunci decât credincioşilor proprii. Şi pe aceştia îi şi obligă legea: căsătoria lor nu este validă dacă nu a fost încheiată în biserica catolică³. Ea însă tratează căsătoria celorlalţi oameni, de alte religii, potrivit religiei lor şi o acceptă ca atare. Aşadar, dacă două persoane necatolice încheie căsătoria după religia lor, Biserica o consideră validă şi pe aceasta. În faţa noastră este validă căsătoria pe care o încheie între ei doi evrei, doi budişti sau doi japonezi. Iar dacă unul dintre aceştia doi ar voi să ia în căsătorie, din nou, pe un catolic, atâta timp cât cealaltă parte este încă în viaţă, Biserica nu ar îngădui acest lucru, deoarece ea consideră prima căsătorie încă a fi în vigoare. Şi aceasta chiar şi atunci când religia respectivului a aprobat desfacerea acestei căsătorii.

b) Cred că mulţi dintre ascultătorii mei au fost surprinşi de ceea ce au auzit acum, şi anume că Biserica Catolică respectă cununia celor de alte religii şi o respectă mai mult decât chiar ei înşişi şi că o consideră validă şi atunci când religia lor le declară căsătoria desfăcută. Iar acest respect şi cucernicie cu care Biserica Catolică tratează şi căsătoria celor de alte religii izvorăsc în mod firesc din concepţia nesfârşit de sobră pe care ea o are faţă de căsătorie în general.

Însă chiar dacă oamenii de bunăvoinţă înţeleg această poziţie fermă a Bisericii faţă de cei despărţiţi, ea mai are încă o lege pe care şi cei de bunăvoinţă o privesc neînţelegători şi o şi critică adesea cu uşurinţă. Aceasta este poziţia Bisericii în privinţa căsătoriilor mixte.

III. Impedimentul căsătoriei mixte⁴

Ştiu că ating o temă grea şi delicată acum când vreau să expun accepţia Bisericii referitoare la căsătoria mixtă.

A) Simt că problema este delicată şi eu însumi aş fi mai bucuros să nu trebuiască să mă ocup de ea. Ei bine, ar fi oare corect şi logic să tăcem? Din păcate, la noi sunt prezente căsătoriile mixte. Şi am spus: din păcate, deoarece ele constituie divizarea religioasă a ţării noastre. Şi ce rană teribilă este pentru o ţară divizarea ei religioasă, câte fricţiuni pornesc de aici şi câtă energie se risipeşte prin aceasta, cred că nu mai trebuie să o spun.

Căsătoriile mixte, prin urmare, sunt prezente - indiferent dacă vorbesc despre ele sau nu. Nimeni nu trebuie să ia în nume de rău faptul că tratăm deschis învăţătura religiei catolice privind această problemă.

Simt însă că, înainte de a spune pentru ce Biserica Catolică nu priveşte cu bucurie căsătoria mixtă, trebuie să fac o precizare. Aş vrea să subliniez că, fireşte, nu vreau să nemulţumesc pe nimeni şi departe de mine gândul de a voi să-i jignesc pe acei ascultători care, eventual, sunt acum prezenţi şi care, cu aprobarea Bisericii, au încheiat căsătorii mixte valide.

Biserica urmăreşte cu grijă, de la leagăn începând, dezvoltarea sufletească a fiecăruia dintre credincioşii ei; şi, chiar dacă principial dezaprobă căsătoria mixtă din cauza pericolelor pe care aceasta le ascunde în sine şi despre care tocmai vreau să vorbesc, în unele cazuri este totuşi mărinimoasă şi îngăduitoare până la limita admisă de principiul după care se conduce. Pentru aceasta, chiar dacă, în principiu, ea nu este de acord cu căsătoria mixtă, în cazurile concrete date, chiar dacă nu cu plăcere, le aprobă totuşi, dacă se garantează eliminarea inconvenientelor.

Iar dacă Biserica i-a acordat cuiva învoire pentru căsătorie mixtă, atunci, fireşte, nici un preot nu are dreptul să-i reproşeze cuiva faptul că trăieşte în căsătorie mixtă. Am considerat necesar să precizez în prealabil acest lucru. Sper că ascultătorii mei, care trăiesc în astfel de căsătorii mixte valide, nu vor lua drept jigniri reflecţiile ce vor urma, ci le vor primi chiar cu bucurie, pentru ca ajutaţi de ele să reuşească efectiv să înlăture pericolele la care poate expune căsătoria mixtă.

B) Să vedem, aşadar, ce învaţă Biserica despre căsătoria mixtă. Este lucru cunoscut că Biserica se manifestă deschis şi hotărât împotriva ei, şi că ar dori ca băieţii catolici să ia în căsătorie numai fete catolice, şi fetele catolice să se mărite numai cu băieţi catolici.

a) Aceasta este gândirea ideală a Bisericii. Însă dacă tinerii, dintre care unul este catolic, iar celălalt nu, ţin mult unul la altul şi aduc motive serioase în sprijinul căsătoriei, Biserica - deşi cu inima strânsă - îşi dă acordul şi pentru căsătoria mixtă, dar numai cu condiţia ca toţi copiii ce urmează să se nască în căsătoria respectivă să fie botezaţi catolic. Dacă părţile nu garantează acest lucru, nu pot obţine încuviinţarea recerută.

b) Aceasta este poziţia publică a Bisericii şi pentru aceasta trebuie să suporte ea o mulţime de reproşuri şi învinuiri: "Că aceasta este dispreţuirea celor de altă religie, că este minimalizarea, desconsiderarea, umilirea celorlalţi... etc."

Din cele spuse mai înainte reiese că aceste reproşuri nu sunt justificate. Am auzit ceva mai înainte că, potrivit învăţăturii Bisericii, dacă necatolicii se căsătoresc între ei, pentru noi şi această căsătorie este sacrament, presupunând faptul că nu subzistă un impediment diriment. Biserica, aşadar, nu dispreţuieşte căsătoria celor de altă religie, nu o minimalizează, nu o consideră de mai mică importanţă decât căsătoria catolicilor.

Prin urmare, dacă în privinţa căsătoriei mixte ea pune totuşi condiţii severe, motivaţia lor nu este nicidecum minimalizarea părţii celeilalte, ci teama şi garantarea vieţii religioase a propriilor ei credincioşi.

C) Să ne gândim în continuare, cu calm, ce motive au determinat Biserica să ia această poziţie severă.

a) Biserica se împotriveşte căsătoriei mixte, în primul rând pentru că în aceasta este greu realizabilă acea contopire sufletească perfectă pe care o cere căsătoria armonioasă.

Rădăcinile cele mai adânci ale vieţii armonioase şi fericite de familie se hrănesc exact din comuniunea sufletească. Dacă această comuniune sufletească nu pătrunde întregul univers al gândirii sentimentale, dacă această "logodnă, încredinţare sufletească" nu are loc, atunci fericirea nu poate însoţi nici "logodna, încredinţarea trupească".

De altfel este imposibil să nu se observe cât de greoaie devine, în căsătoria mixtă, această "logodnă sufletească", dacă nu cumva este chiar imposibilă. Căci, din principiu, este exclus ca soţii să fie una tocmai în acel domeniu care este cel mai important şi cel mai sfânt în viaţa omului: domeniul vieţii sufleteşti. Iar în acest caz nu este suficient chiar dacă în celelalte ar fi una! Soţul şi soţia merg împreună în vizită, împreună la plimbare, împreună la un spectacol, împreună pretutindeni - numai în casa lui Dumnezeu nu pot merge împreună, numai acolo li se despart drumurile. (Şi chiar dacă se mai duc şi acolo, de formă, împreună, nu se pot aşeza la aceeaşi masă euharistică, şi aceasta doare, în aceasta stă dezbinarea care se ţine ascunsă, dar... doare - n.t.). Şi câtă durere produce acest lucru părţii catolice, despre aceasta aş putea vorbi mult. Acest zid despărţitor îl vor simţi amândoi toată viaţa lor, chiar dacă vor să se autoamăgească spunându-şi că între ei, de fapt, el nu există.

b) Soţii trebuie, în continuare, să se educe şi să se influenţeze reciproc.

Nu vă miraţi că vorbesc despre educarea în continuare a bărbatului matur şi a femeii mature - aceasta aşa este: soţii exercită o influenţă educativă unul asupra celuilalt. Aceia care decenii de-a rândul trăiesc în căsătorie paşnică şi fericită, spre bătrâneţe le vor fi asemănătoare nu numai calităţile spirituale, ci, de multe ori, chiar trăsăturile feţei vor fi concordante. Însă prima condiţie a acestei educaţii sufleteşti reciproce este ca sufletele umane să fie una în elementele lor primordiale: în adevărurile credinţei şi în preceptele vieţii religioase. Soţii ar trebui să se îndemne unul pe altul şi în practicarea religiei. Dar cum să îndemne la Spovadă, la Împărtăşanie, la post, la participarea duminicală la sfânta Liturghie, la primirea sacramentului bolnavilor, acela care nu face toate acestea şi le consideră chiar de prisos?

c) Chiar dacă reuşesc soţii să respecte ceea se obişnuieşte să-şi promită înainte de căsătorie - "între noi nu va putea fi vorba de conflicte deoarece ne-am înţeles ca în materie de religie să nu fie niciodată discuţie între noi - zic, chiar dacă reuşesc să respecte acest lucru, din această respectare izvorăsc iarăşi noi consecinţe triste.

Concepţia religioasă nu este un accident, un adaos la sufletul uman care să poată fi marginalizat fără consecinţe triste. "Noi decuplăm total problemele religioase din viaţa noastră". Da? Îmi decuplez total folosirea picioarelor... după câteva luni de zile voi fi complet olog! Îmi decuplez total folosirea mâinilor... după câţiva ani mă sfârşesc cu totul. Exact la fel, dacă-mi decuplez problemele religioase, urmează, în mod absolut, indiferenţa religioasă şi nepăsarea!

O dată cu decuplarea problemelor religioase, de fapt trebuie să-şi decupleze şi toate problemele vieţii spirituale, deoarece mare parte dintre ele sunt legate direct de religie. Iar dacă soţii le decuplează şi pe acestea, atunci mai rămâne oare ceva care să-i mai lege împreună, în afară de simpla viaţă senzuală? Faptul că numai pe aceasta nu se poate clădi fericire de familie constantă, armonioasă, cred că nici nu mai trebuie insistat.

Apoi, chiar dacă cei doi oameni maturi, printr-un efort uriaş, vor putea respecta promisiunile de a nu-şi spune niciodată nici un cuvânt privitor la religia celuilalt, nu vor putea respecta copiii! Ei sunt totdeauna mai intransigenţi, mai vorbăreţi, mai îndrăzneţi şi-şi apără convingerile până la muchie de cuţit. Ce se va întâmpla atunci când băieţii vor veni acasă de la altă oră de religie decât fetele şi se declanşează războiul religios între fraţi?

Să nu gândească nimeni că tot ceea ce am spus aici nu este decât pesimism, un pericol doar inventat. Iată, ascultaţi ce mi-a scris, nu demult, o femeie. Cred că este suficient să vă citesc din îndurerata ei scrisoare numai următoarele câteva rânduri:

"Un suflet nespus de îndurerat de femeie vă scrie, Preacucernice părinte! Sunt măritată de paisprezece ani, soţul meu este de religie reformată, dar este necredincios şi-i urăşte foarte mult pe catolici... Dacă merg la biserică, aceasta îl supără atât de mult, încât se şi îmbolnăveşte; nici de rugat nu mă pot ruga înaintea lui căci se supără foarte tare şi pentru aceasta. Nu-mi permite să merg nicăieri, nu am nici o cunoştinţă căci şi societatea îl scârbeşte; şi rugăciunile mi le fac pe ascuns, în cămară sau în timpul lucrului. De multe ori iau în mână o carte, dar în loc să citesc, îmi spun rozariul în taină. Nu i-ar părea rău să citesc o carte oricât de frivolă, dar despre lucrurile religioase nici nu vrea să audă. Publicaţia "Inima" o citesc în ascuns şi imediat o pun pe foc, sau o dau cuiva. Prea cucernice Părinte! Faceţi-vă milă şi spuneţi-mi ce să fac? De dragul păcii să abandonez mersul la biserică, singura mea mângâiere, singura bucurie şi întărire în această viaţă grea sau ce să fac...?"

Iată, aşa spune scrisoarea; ea spune mai mult referitor la această problemă, decât ar spune oricare predicator.

d) Şi încă nici nu am amintit totul. Sfânta noastră Biserică se împotriveşte căsătoriei mixte şi în interesul corectei educaţii a copiilor. E drept că, dacă se garantează creşterea catolică a copiilor de ambele sexe ce se vor naşte, atunci se poate obţine acordul Bisericii şi pentru căsătoria mixtă. Însă Biserica nu dă cu bucurie acest acord, ci cu strângere de inimă; ea ştie că şi în acest caz va lipsi din educaţia copiilor un factor educativ de o deosebită valoare: va lipsi pilda religioasă a unuia dintre părinţi. Cine nu vede ce datorie dificilă apasă şi aşa asupra educatorilor de azi, când o mulţime de influenţe rele distrug în sufletul copiilor efectul educaţiei! Cât de necesar este, aşadar, ca exemplul religios comun al ambilor părinţi să sprijine formarea convingerii religioase puternice a copiilor!

Iar în căsătoriile mixte şi acest pericol se poate infiltra uşor, căci, chiar dacă partea necatolică a fost de acord ca toţi copiii săi să fie educaţi în religia catolică şi se şi ocupă de aceasta, nu face nimic împotriva educaţiei catolice a copiilor - fac bunicii! Aceştia aproape întotdeauna se străduiesc - şi nu chiar pe ascuns - să-şi readucă nepoţeii la religia lor. Nu rare sunt cazurile când partea catolică moare devreme, iar, după lege, copiii catolici rămân să fie crescuţi de părintele necatolic...

Acela care reflectă cu calm şi obiectivitate la toate acestea, este imposibil să nu recunoască justeţea dorinţei Bisericii: partea catolică să se căsătorească cu parte tot catolică!

În căsătoria mixtă, în pofida celei mai bune intenţii, pericole serioase ameninţă religiozitatea părţii catolice care are nevoie de o putere sufletească uriaşă, de disponibilitatea de a-şi mărturisi credinţa şi de o neclintită convingere religioasă, dacă vrea să îndepărteze aceste pericole. Şi, este dureros de spus, dar în prea multe cazuri se justifică îngrijorarea Bisericii care este conştientă că în căsătoria mixtă numai partea catolică pierde: îşi pierde adesea nu numai zelul catolic, ci chiar şi religia.

* * *

Iubiţi fraţi! Iată, aceasta ar fi învăţătura, de atâtea ori criticată, a Bisericii relativ la căsătoria mixtă.

Nu există în religia noastră o altă lege bisericească din cauza căreia Biserica să trebuiască să suporte atâtea reproşuri, suspiciuni, agresiuni şi calomnii, ca în problema căsătoriilor mixte şi mai ales a poziţiei severe a Bisericii în ceea ce priveşte promisiunile de care este condiţionată dispensa. "Aceasta este brutalitate din partea Bisericii...", "abuz de autoritate...", "siluirea conştiinţelor...", "dorinţă de expansiune..." şi aşa mai departe, o sumedenie de critici născute din prejudecăţi şi părtinire!

Nici nu poate înţelege această condiţionare nimeni dintre cei aflaţi în afara Bisericii, care nu simt bătăile inimii sale de mamă îngrijorată, care nu cunosc universul sfintei sale gândiri. În schimb, acela care simte, care cunoaşte acestea, acela înţelege totul. Biserica Catolică, de asemenea, ştie şi mărturiseşte despre sine că Domnul nostru Isus Cristos i-a încredinţat plinătatea nealterată a mântuirii, i-a încredinţat sufletele răscumpărate cu moartea sa şi că ea răspunde în conştiinţă de fiecare suflet în parte, ca nici unul dintre copiii credincioşilor săi să nu se despartă de această turmă cristică, nici unul să nu se rătăcească de Biserica lui Cristos.

Iată, aceasta este cheia înţelegerii întregii probleme, a condiţiilor severe pe care Biserica le pune atunci când este vorba de a acorda permisiunea încheierii unei căsătorii mixte. Nu există aici nici un fel de dorinţă de expansiune, nu este nici abuz de autoritate sau brutalitate, ci este problema unei cauze spirituale sfinte, o responsabilitate sfântă, o datorie sfântă! Dacă Biserica Catolică este convinsă că numai ea deţine depozitul nealterat al întregii credinţe cristice şi al instrumentelor de har, atunci, în mod logic, din aceasta decurge că ea nu poate permite nici unui copil al nici unui credincios al ei să se rupă de Biserica lui Cristos.

Şi nu aş putea rezuma gândul final al întregii predici de astăzi mai potrivit şi mai scurt decât cu declaraţia unui bărbat catolic. Aş dori ca în urechile tuturor tinerilor mei ascultători - care se află încă înainte de căsătorie - să răsune experienţa înţeleaptă de o viaţă a acestui bărbat.

Acest bărbat catolic a trăit decenii lungi şi fericite împreună cu soţia sa necatolică. Aceasta era o femeie de o fineţe sufletească inegalabilă, cu care soţul trăia foarte bine şi era fericit. Şi totuşi odată, la bătrâneţe, când a venit vorba despre căsătorie, acest soţ a spus: "Dacă eu ar trebui să mă căsătoresc astăzi, nu i-aş cere lui Dumnezeu o soţie mai bună. Şi astăzi aş alege-o pe această bună, scumpă femeie cu suflet binecuvântat - aş dori însă ca ea să fie catolică!"

Note
³ Noul Cod de drept bisericesc adoptat la 25 ianuarie 1983 are alte reglementări în privinţa aceasta, aplicabile numai cu ştirea şi aprobarea expresă a episcopului Bisericii locale - n.t.
⁴ Deşi în noul Cod de drept bisericesc acest obstacol nu mai constituie un impediment propriu-zis, o căsătorie mixtă nu se poate contracta totuşi fără încuviinţarea prealabilă a episcopului Bisericii locale - n.t.