Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul V
Calităţile bunului partener de căsătorie

I. Tânărul să fie sobru şi să aibă simţul răspunderii
   A) Viaţa de căsnicie presupune o responsabilitate uriaşă
   B) Alte calităţi: plăcerea serioasă de muncă, simţul împlinirii datoriei şi cinstea

II. Fata să fie modestă şi să-i placă familia
   A) Logodnicul să se convingă dacă în posibila sa soţie există modestia necesară şi iubirea de familie
   B) Este de necrezut cu câtă superficialitate tratează unii această problemă vitală: căsătoria

III. Amândoi să fie religioşi
   A) Este de o importanţă capitală ca ambii soţi să fie religioşi
   B) Să se căsătorească cel credincios cu cel necredincios?
   C) Părinţii au sfânta datorie de a-şi creşte copii într-o religiozitate cât mai serioasă

Iubiţi fraţi!

Păgânii aveau o credinţă interesantă despre natura inimii umane. Ei credeau că zeii, când creează o inimă umană, o taie în două şi aşază fiecare jumătate în câte un trup uman. Aceste două jumătăţi de inimă îşi aparţin, din natura lor se doresc una pe alta şi, oriunde s-ar afla pe rotocolul pământului, în orice ţară, la orice popor, în orice situaţie, ele atâta se caută până se găsesc. Iar în momentul în care s-au găsit fericirea lor se împlineşte...

Câtă fineţe psihologică şi câtă experienţă de viaţă se ascunde în această cugetare simbolică! Alegerea partenerului de viaţă matrimonială este un rol uriaş şi un sfânt mister - acest lucru îl proclamă gândirea celor de demult; într-adevăr, aici, două inimi se caută reciproc, inima bărbatului caută inima acelei unice femei pe care providenţa divină a creat-o pentru el. Rolul duratei logodnei - aşa cum am amintit în predica anterioară - ar trebui să fie acesta: studiul şi convingerea că în cealaltă jumătate există calităţile fără de care căsătoria nu poate fi fericită, că în tânăr ca şi în tânără există cele cerute pentru un bun partener de căsătorie.

Aşadar, care sunt calităţile bunului partener de căsătorie? - pun întrebarea în predica de astăzi. Nu le voi înşira, fireşte, pe toate; pe de o parte nu ar fi nici timp, pe de altă parte există şi unele sfaturi bune, vechi, care sunt foarte cunoscute.

Nu voi vorbi deci despre acele norme de viaţă pe care omenirea le-a cules din experienţa îndelungată a secolelor şi care nu ar strica să fie ţinute şi azi. Cum este de exemplu evitarea căsătoriei între rude apropiate, diferenţa de vârstă dintre mire şi mireasă să fie suficientă, aşa cum se spune, ca numărul anilor miresei să fie cu şapte mai mult decât jumătatea anilor mirelui; ca bărbatul să fie mai şcolit decât soţia sa pentru ca, şi pentru acest motiv, femeia să privească la el cu admiraţie. Şi iarăşi, câteva sfaturi practice pentru fete: dacă tânărul se poartă faţă de mama sa atent, cu iubire sinceră, atunci tânăra se poate duce mai liniştită după el, căci în mod cert, aşa se va purta şi faţă de soţia sa etc. Sunt destule astfel de sfaturi bătrâneşti; merită să fie şi respectate.

Despre toate acestea însă astăzi nu voi vorbi, deşi şi eu, în predica de astăzi, tot sfaturi vreau să le dau tinerilor: trei sfaturi pe care însă nu prea le vor auzi din altă parte.

Care sunt, aşadar, aceste trei sfaturi, aceste trei cerinţe care trebuie să existe în bunul partener de căsătorie? Tânărul să fie sobru şi să aibă simţul responsabilităţii; Tânăra să fie modestă şi să-i placă familia; Amândoi să fie profund religioşi.

I. Tânărul să fie sobru şi să aibă simţul responsabilităţii!

A) Pe un paroh încărunţit în decenii lungi de muncă pastorală, l-a întrebat odată cineva care dintre toate activităţile sale preoţeşti l-a impresionat cel mai mult. Şi bravul preot paroh a răspuns: momentul când cununam o tânără pereche sau înmormântam o mamă; fiindcă niciodată nu vedeam cu atâta claritate uriaşa responsabilitate care marchează viaţa de familie în ceea ce priveşte destinul vremelnic şi veşnic a generaţii întregi.

Într-adevăr, iubiţi fraţi, cine nu recunoaşte câtă dreptate a avut acest preot bătrân?! Cine nu ştie ce urmări imprevizibile are o căsătorie reuşită sau nereuşită, nu numai pentru destinul pământesc şi veşnic al soţilor, ci şi pentru destinul urmaşilor lor? Şi tocmai pentru aceasta, cine nu simte ce importanţă capitală are asigurarea, pe cât se poate, a reuşitei căsătoriei?

"Asigurarea reuşitei căsătoriei - ripostează poate cineva. O, nu spuneţi, căsătoria este ca şi ciulamaua: omul ia la întâmplare o bucată, dar niciodată nu ştie ce a luat".

Cu astfel de filozofări ocolesc unii problema, deşi ea este mult prea importantă pentru a fi ocolită astfel.

B) Este adevărat că nimeni nu poate vedea cu certitudine în sufletul celuilalt. Există totuşi nişte semne după care se poate deduce cât de cât ce zace în sufletul omului.

Un astfel de semn, la un bărbat, este plăcerea serioasă de muncă, simţul împlinirii datoriei şi cinstea.

a) Dacă în mire există aceste calităţi, atunci putem privi mai liniştiţi la căsătoria ce se înfiripă. Dacă îi lipsesc aceste calităţi, atunci, fetelor, nu vă duceţi după el pentru nimic în lume!

"Vai, nu vorbiţi atât de prosteşte - cum a spus o dată o fată oarecare, văd cât este de uşuratic şi ce caracter superficial are logodnicul meu, totuşi merg după el pentru că sunt îndrăgostită nebuneşte". Această "nebunie" se va sfârşi curând; dar cât de groaznică este rapida trezire din ea!

Eu cred că voi nu gândiţi atât de sacrileg cum gândea o mamă. O prietenă o atenţiona: "Dragă, tânărul după care vrei să-ţi dai fata este un om teribil de uşuratic şi zvăpăiat". "Ai dreptate, dragă - a răspuns mama - şi eu ştiu că nu este un partener de dorit, dar, ca prim bărbat va fi bun".

b) Ce concepţie injurioasă! Căsătoria nu este încercare! Căsătoria este o responsabilitate uriaşă! Această idee ar trebui subliniată de mai multe ori şi scoasă în relief, căci mai cu seamă între oamenii de azi se răspândesc astfel de idei: Căsătoria este problema mea, nimeni n-are treabă cu ea! Căsătoria este o afacere temporară! Căsătoria este patria plăcerilor senzuale! etc. Numai despre responsabilitate nu vrea să audă omul de azi, despre responsabilitatea ce decurge din căsătorie pentru binele trupesc şi sufletesc atât al celeilalte jumătăţi, cât şi al generaţiilor viitoare.

Iar tânărul căruia îi lipseşte această concepţie sobră despre căsătorie, şi îi lipseşte şi simţul marii responsabilităţi, la câteva luni după căsătorie începe să le vorbească celor necăsătoriţi cu un umor sarcastic despre căsătorie: "Aveţi grijă, fiţi deştepţi, ajunge că am călcat eu pe bec! Nu m-am aşteptat la aşa ceva. Am crezut despre căsătorie că dă mult mai mult..." - şi face un gest de dispreţ cu mâna.

Fraţilor, ori de câte ori vedem acest gest de dezgust şi auzim acest ton de dezamăgire, ne putem da imediat seama că acestui tânăr i-a lipsit gândirea sobră despre căsătorie şi responsabilitatea legată de ea.

II. Tânăra să fie modestă şi să-i placă familia

A) Însă pe cât este de important ca logodnica să se convingă de faptul că în soţul ei potenţial există simţul acestei mari răspunderi, tot atât de important este ca logodnicul să se convingă de faptul că în posibila sa soţie există modestia necesară şi iubirea de familie.

În Vechiul Testament figurează un frumos cuplu: Tobia şi Sara. Nu se poate citi fără emoţie pasajul în care tânărul Tobia, înainte de căsătorie, îi spune miresei sale: "Scoală, Sara! Să ne rugăm lui Dumnezeu astăzi, mâine şi poimâine... Suntem doar copiii sfinţilor şi nu ne putem împreuna aşa cum fac păgânii care nu-l cunosc pe Dumnezeu" (Tob 8,4-5).

Este însă de-a dreptul uimitoare învăţătura pe care o primeşte Sara de la tatăl ei. După încheierea căsătoriei, ambii tineri îşi iau rămas bun de la părinţii femeii pentru a se întoarce la bătrânul Tobit. Atunci tatăl Sarei le vorbeşte astfel: "Sănătate bună, copilul meu, şi călătorie bună! Domnul cerului să vă fie în ajutor, ţie şi femeii tale, Sara! Nădăjduiesc să văd pe copiii voştri înainte de a muri. Apoi a zis către Sara, fiica sa: să cinsteşti pe socrul şi pe soacra ta! De acum ei îţi sunt părinţii! Doresc să aud lucruri bune despre tine! Şi a sărutat-o îndemnând-o să-şi iubească soţul, să chivernisească treburile familiei, să poarte grijă de casă şi să-şi trăiască ireproşabil viaţa" (Tob 10,11-12).

S-ar putea rezuma mai bine ceea ce trebuie să facă o soţie bună, decât cum a făcut-o tatăl soţiei lui Tobia?

Voi, viitoare mirese! Analizaţi acest lucru: există în voi această gândire, această modestie şi spirit gospodăresc?

B) Căci este de necrezut cu câtă superficialitate tratează unii această problemă vitală: căsătoria.

a) Atât fetele, cât şi băieţii dau dovadă de o egală superficialitate!

Întreb o astfel de fată:
- Te rog, spune-mi, pentru ce vrei să te măriţi cu acel băiat?
- Dar ştiţi ce maşină are? Lancia cu şase cilindri!
- Da? Adică tu vrei să te măriţi cu o maşină, nu cu un băiat!

Întreb şi un astfel de tânăr:
- Spune-mi, te rog, pentru ce vrei să o iei pe fata aceea?
- Pentru că este putred de bogată!
- Da? Adică tu vrei să te căsătoreşti cu un sac cu bani, nu cu o fată!

Dar aceia care se lasă conduşi de astfel de criterii în pregătirea căsătoriei se mai pot mira oare dacă, după câteva săptămâni, căsnicia lor devine un infern? Da, pentru că se adevereşte despre ei cuvântul Scripturii: "Duhul rău are putere asupra acelora care pornesc în căsătorie excluzând din ei şi din sufletul lor pe Dumnezeu şi se dedau plăcerii ca şi calul sau catârul care nu are minte" (Tob 6,17).

Această expresie sună, eventual, cam dur, dar, regretabil, în foarte multe cazuri este actuală şi astăzi!

Dacă omul nu ar auzi cu urechile proprii, nu i-ar veni să creadă câte lucruri se întâmplă: o fată se mărită cu un băiat pentru că "băiatul este foarte elegant", iar băiatul o ia pe fată "pentru că ştie să danseze atât de frumos". Ce cinism nemaiauzit, ce gândire prostească relativ la cel mai sfânt pas al vieţii, faţă de cea mai mare importanţă pentru întreaga viaţă.

b) Cu totul altfel gândeşte despre aceasta Sfânta Carte. Într-adevăr, înţelept ar fi dacă, înainte de căsătorie, fiecare tânăr ar cerceta dacă logodnica sa corespunde minunatelor cerinţe pe care sfântul Petru le-a prescris pentru femei. El ştia foarte bine că nu frumuseţea exterioară determină valoarea lor şi pentru aceasta a scris: "Podoaba voastră să nu fie cea exterioară: păr împletit, giuvaiere de aur, haine elegante, ci firea lăuntrică a inimii, cu podoaba netrecătoare a unui suflet blând şi paşnic, care este de mare preţ în ochii lui Dumnezeu" (1Pt 3,3-4).

Iar dacă cineva ar dori o învăţătură mai nouă, să asculte ce concepţie de viaţă nobilă, corectă reflectă cuvintele lui Peer Gynt, care înainte de căsătoria sa o întreabă pe fată:

"Ai tu carte de rugăciune?
Ştii tu oare a roşi? Ştii tu oare a plânge?
Ştii, ruşinată, să-ţi pleci ochii?
Să fii mereu cu mama, ştii?
Cel ce te priveşte, curat va fi?"

III. Amândoi să fie religioşi

Cu această cugetare iată-ne ajunşi la cel de-al treilea lucru care se cere de la soţi. De fapt acesta ar putea fi plasat chiar pe primul loc, deoarece, mai mult sau mai puţin, el le conţine şi pe primele două. Băiatul să aibă simţul responsabilităţii, iar fata să fie gospodină, iubitoare de casă, şi amândoi să fie sinceri, profund religioşi!

A) "O - exclamă unii obiectând - dar este chiar atât de important ca soţul meu, respectiv soţia mea, să fie religioasă? Important este să fie frumoasă, să fie sănătoasă, să aibă un serviciu bun şi un salariu mare! Astăzi oamenii sunt civilizaţi chiar dacă ei nu sunt prea religioşi, respectă convingerea religioasă a celuilalt. În acest caz, nu văd ce aş pierde eu dacă viitoarea mea soţie, respectiv soţ, nu este religios!"

Câţi nu filozofează atât de superficial înainte de cununie! Şi câţi nu se trezesc grabnic după cununie şi văd ce au pierdut cu faptul că partenerul lor de viaţă nu este religios!

a) Eu nu neg: cu măiestrie şi cu mare abilitate se poate crea, şi între concepţii atât de diferite, aparenţa externă a unei vieţi de căsnicie liniştite şi armonioase, care îi şi poate deruta pe cei din afară. În realitate însă - cu toată bunăvoinţa şi în pofida tuturor aparenţelor - un element esenţial va lipsi totdeauna; aşa cum, manual, se pot face nişte trandafiri artificiali atât de perfecţi de parcă ar fi naturali, dar ceva le lipseşte totuşi: parfumul plăcut al trandafirului viu.

Vrei să ştii pentru ce este important ca soţul, respectiv soţia ta, să fie religioasă? Pentru că în căsătorie cei doi trebuie să fie una. Atât de mult "una", cum un alt exemplu de contopire nu există pe lume. Deoarece omul nu poate fi perfect "una" decât cu Dumnezeu, tu cu perechea ta numai atunci când vă întâlniţi în Dumnezeu şi vă uniţi în Dumnezeu puteţi atinge perfecţiunea contopirii dorite.

b) Dacă perechea ta este, într-adevăr, un om atât de civilizat, nu va deranja, probabil, convingerea ta religioasă. Dar ţie îţi este suficient numai atât, numai acest aspect negativ, să nu...? Religia ar trebui doar să fie acea energie pozitivă, acel liant mai puternic decât orice, a cărui forţă să vă ajute să depăşiţi miile de conflicte ale vieţii de comunitate! Iar acum tocmai acest lucru vă va lipsi.

E adevărat, civilizaţia şi iubirea pot depăşi multe diferenţe; şi mai este posibil ca nici să nu observaţi deosebirile de concepţii şi să savuraţi împreună multe bucurii senine. Numai... numai dacă nu ar fi niciodată şi nori în viaţă! Deoarece, când vin zilele încercării - şi cine este omul care să le poată ocoli? - atunci se va arăta că totuşi nu s-a putut depăşi totul, iar acum nu puteţi, împreună, să faceţi faţă necazului, nu puteţi găsi o putere comună, nu vă puteţi ridica împreună - căci nu ştiţi să vă rugaţi împreună!

Şi ce se va întâmpla atunci când soţul tău - care este şi cult, şi bogat, şi frumos, numai că este nereligios - îţi va cere ceva în viaţa de căsătorie, de care sufletul tău religios se cutremură, ceva ce nici el nu ţi-ar pretinde dacă ar fi şi el religios? Ce se va întâmpla atunci? Ce groaznic va fi atunci ca să alegi? Ori îi vei ceda - şi cu aceasta ţi se prăbuşeşte toată viaţa spirituală, ori i te vei împotrivi - şi atunci, nemulţumit şi revoltat, se va duce la alta. Şi, spune-mi atunci la ce-ţi foloseşte, în cazul acesta, că soţul tău este cult, elegant şi are o situaţie bună?

B) După toate acestea nu este greu de răspuns la dilema: Să se căsătorească cel credincios cu cel necredincios? Mulţi tineri ajung să-şi pună această întrebare.

a) Să punem mai întâi cazul că fata este religioasă, iar băiatul nu. Dacă acel tânăr este duşman direct al religiei, o insultă sau o atacă, atunci - cred că oricine înţelege - răspunsul nu poate fi decât negativ, deoarece sărmana femeie va trăi un continuu martiriu.

Şi nimeni să nu se încânte cu ceea ce, din păcate, multe se amăgesc: "Logodnicul meu este, într-adevăr, nereligios şi agresiv faţă de orice idee religioasă, însă îl voi converti!"

Nu-ţi va reuşi aceasta chiar atât de uşor, sau nu-ţi va reuşi deloc! Căsătoria nu este şcoală de corecţie în care, din oameni crescuţi fundamental rău, se pot forma sfinţi.

Ceva se mai poate spera în cazul în care respectivul nu este direct necredincios, ci numai rece în credinţă. Dar şi în cazul acesta, câtă renunţare, câte sacrificii, câte eforturi de ani şi ani de zile o vor costa pe femeie până să ajungă la reuşită! Şi dacă nu ajunge? Atunci rămâne pentru totdeauna marea dezbinare şi zidul despărţitor: femeia este religioasă, aşa vrea să-i crească şi pe copii, soţul ei însă nu poate trece cu vederea şi, când îi vine bine, ciupeşte comportamentul "bigot" al soţiei sale şi se străduieşte să smulgă şi din sufletul copiilor florile cristice sădite de soţia sa.

Nu pot, într-adevăr, să spun altceva decât că fata religioasă să nu se ducă după băiatul necredincios.

b) Din păcate însă se pune, în zilele noastre, din ce în ce mai des şi cealaltă alternativă: Să ia în căsătorie un băiat religios o fată necredincioasă?

Fată necredincioasă! Dar este posibil aşa ceva? Există şi astfel de specimene?

Din păcate, viaţa modernă a produs şi astfel de fete; aşa cum - mulţumim lui Dumnezeu - creşte din ce în ce numărul acelor tineri şcoliţi, băieţi simpatici, care trăiesc o viaţă serioasă profund religioasă. Astfel de băieţi să ia în căsătorie fete nereligioase?

Cu câtă îngrijorare obişnuiesc să spună părinţii: vai, numai să nu cumva să facă bietul nostru băiat o mezalianţă! Au dreptate; se pot teme părinţii, în mod obiectiv şi atunci când diferenţa dintre cei doi tineri este prea mare în ceea ce priveşte starea materială, condiţia socială şi culturală. Dar ştiţi, fraţilor, care este cea mai periculoasă mezalianţă? Mezalianţa spirituală! Aceasta face ca între cei doi să se deschidă o prăpastie nicicum surmontabilă.

Dacă, mai înainte, am spus ca o fată religioasă să nu se ducă după un băiat nereligios, acum, cu îndoită hotărâre trebuie s-o spun: Băiatul religios pentru nimic în lume să nu ia în căsătorie o fată nereligioasă! Căci dacă un suflet de bărbat îşi pierde credinţa, acel bărbat, în cel mai rău caz, va fi aprig şi materialist; însă dacă un suflet de femeie îşi pierde credinţa, acea femeie devine de-a dreptul diabolică. Ştiţi de la cine am auzit, cu urechile mele, această afirmaţie? De la mândria medicinei maghiare de odinioară, profesorul doctor curant Bársony János, care, la sfârşitul unei vieţi pline de experimente, a spus: "Este trist şi la un bărbat dacă nu are credinţă, dar când o femeie îşi pierde credinţa, devine diavol!" Pentru aceasta este mult mai uşor de convertit un bărbat necredincios decât o femeie necredincioasă!

C) Şi dacă aşa stau lucrurile, iubiţi fraţi, dacă gândirea religioasă a tinerilor este atât de indispensabilă pentru armonia vieţii de familie de mai târziu, atunci n-ar trebui să simtă fiecare părinte de familie sfânta datorie de a-şi creşte copiii într-o religiozitate cât mai serioasă?

Căci - dacă-mi este permis să mă exprim atât de mercantil - ar trebui să recunoască părinţii cât de scump se va plăti în viitor concepţia religioasă a copiilor lor, cum va deveni ea fundamentul fericirii sau al nefericirii căsniciei lor!

a) Este dureros să spunem că există părinţi care habar nu au de toate acestea! Există părinţi care se tem de-a dreptul ca nu cumva copiii lor să fie prea religioşi! Există părinţi care preferă să-şi afle copiii oriunde în altă parte, numai în biserică nu! La cinema? - nu contează. Pe stradă? - nu contează. Între prieteni dubioşi? - nu-i spun nimic. Există părinţi care preferă să găsească orice în mâna copiilor lor... Romane imorale? - nu-i nimic. Reviste porno? - nu-i nimic. Dar dacă găsesc o carte de rugăciuni sau, şi mai rău, rozariul; dacă bietul copil ar vrea să se spovedească şi să se împărtăşească mai des, reproşul este pregătit: "Da, desigur, tu vrei să fii bigot! Nici noi nu suntem păgâni! Dar ceea ce faci tu...!"

N-am putut privi niciodată, fără să mă cutremur, cât trebuie să lupte câte un copil pentru viaţa sa religioasă - chiar cu părinţii săi!

b) Mi-ar plăcea dacă părinţii, care neglijează educaţia religioasă a copiilor lor, ar citi descrierea făcută de unul dintre cei mai sărbătoriţi scriitori maghiari (Herczeg F.):

Se surpă mina şi, după cutremurătoarea catastrofă, în faţa morţii ce se apropie, în groaza sufocantă a apei din mină care creşte mereu, doi oameni închişi în mormântul subteran, un inginer şi un muncitor, vorbesc între ei.
- Ştii să te rogi? - întreabă muncitorul pe inginer.
- Nu. Omul învaţă să se roage de la mama. Şi dacă de la ea nu a învăţat, niciodată nu mai poate învăţa.

Vai, fraţilor, acesta este un teribil avertisment, o înspăimântătoare responsabilitate. Simţiţi greutatea de tone a acestei afirmaţii? Există plante care dacă, dintr-un motiv oarecare, primăvara nu pot înflori, nu mai înfloresc niciodată! Aşa va fi şi cu sufletul omenesc dacă în primăvara vieţii nu a putut înflori în el rugăciunea, viaţa trăită în profundă religiozitate.

Părinţi! Vreţi să vă creşteţi copiii pentru o căsătorie fericită? Atunci obişnuiţi-i, de mici începând, să ducă o viaţă profund religioasă!

Iubiţi fraţi! O fată se afla în pragul căsătoriei. Şi în timp ce cu multă seriozitate se gândea la marea responsabilitate şi la obligaţiile care o aşteptă în viaţa de căsnicie, cu îngrijorare şi-a pus întrebarea: "Cum va putea afla oare un adevărat catolic căsătoria fericită?"

Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât acesta: Un om catolic nu o va afla. Doi însă, da! Doi oameni cu adevărat religioşi care, cu fidelitate, cu perseverenţă şi cu iubire sacrificală colaborează cu lucrarea harurilor sacramentale ajutătoare al căror izvor l-au deschis înaintea altarului cununiei lor.

Rezolvarea fericită a vieţii fericite de familie, în cele din urmă, depinde de lucrarea tainică a sfintei voinţe a lui Dumnezeu. "Die Gott nicht eint, die falle auseinander" - spune un alt scriitor german... "Aceia pe care nu-i uneşte Dumnezeu, aceia se dezbină".

Unicul cunoscător perfect al inimii umane este Dumnezeu. Aşadar, a lega o căsătorie fără de Dumnezeu este prezumţie, prostie, tragedie sigură! Iar la sfârşitul vieţii nenumăratelor căsnicii nereuşite şi al celor destrămate, sărmanii soţi pot spune într-adevăr: "Am făcut o singură greşeală: nu l-am introdus în căsnicia noastră pe Dumnezeu ca a treia persoană".

"Drum prüfe, wer sich ewig bindet,
Ob sich das Herz Zum Herzen findet"
scrie Schiller în veşnic preţuita sa poezie: "Das Lied von der Glocke".

Şi câtă dreptate are! Aceia care vor să se lege pe viaţă, să analizeze mai întâi dacă într-adevăr se potrivesc unul cu altul precum cele două părţi ale inimii tăiate în două!

Există în bărbat simţul uriaşei responsabilităţi? Există în femeie modestia şi iubirea gospodăriei? Şi, mai presus de toate, trăieşte iubirea caldă a lui Dumnezeu în amândoi?

Fraţilor! Milioane şi milioane de inimi tinere bat pe tot rotocolul acestui bătrân pământ. Inimi tinere roşii ca sângele, inimi de băieţi şi de fete. Pentru fiecare inimă de băiat, Dumnezeu a creat o inimă de fată, iar fericirea personală, ca şi interesele binelui comun, ca şi bunul mers al societăţii, ca şi viaţa umană ordonată, destinul valorilor pământeşti ca şi al celor veşnice depind de faptul ca fiecare inimă să o găsească pe cealaltă pe care Dumnezeu a creat-o pentru ea.

Oare aş putea încheia mai frumos predica de astăzi decât invitându-i pe toţi ascultătorii mei din cele patru unghiuri ale pământului care m-au auzit, ca împreună să oferim acest "Bucură-te, Marie" cu care se încheie predica pentru fraţii noştri tineri, pentru toate acele "jumătăţi de inimă" aflate în pragul căsătoriei - ca să se găsească una pe alta, să se contopească, să-i slujească pe pământ împreună lui Dumnezeu, iar după această viaţă pământească să-l laude veşnic pe Dumnezeu. Amin