Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul III
Căsătoria după Cristos

I. Cum vede Biserica lui Cristos despre căsătorie?
   A) Biserica lui Cristos vede căsătoria foarte realist
   B) Biserica lui Cristos vede căsătoria într-un mod foarte idealist, de-a dreptul celesc
   C) Cine ştie acest lucru, numai acela înţelege esenţa căsătoriei creştine

II. Ce le dăruieşte Cristos soţilor?
   A) Cadoul de nuntă oferit de Cristos este harul sacramental
   B) Sacramentul primit în faţa altarului se menţine până la sfârşit
   C) Ce sunt acele "haruri sacramentale" de care sacramentul Căsătoriei îi face părtaşi pe soţi?

Iubiţi fraţi în Cristos!

Însuşi Creatorul a fondat căsătoria atunci când a creat bărbatul şi femeia, când i-a aşezat în paradisul pământesc şi le-a dat această poruncă: "Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul!" (Gen 1,28). Căsătoria, aşadar, este un lucru măreţ, este împlinirea voinţei lui Dumnezeu chiar şi înainte de Cristos, aşa cum am arătat în predica de duminica trecută.

A venit însă Isus Cristos şi, în lumea răscumpărată, a înzestrat cu o nouă demnitate această instituţie divină şi prin originea ei. Prin aceasta însă el a schimbat-o atât de mult, a îmbrăcat-o în atâtea trăsături esenţiale noi, încât pentru examinarea lor trebuie să consacrăm o nouă predică. După idealul căsătoriei de dinainte de Cristos - despre care am vorbit duminica trecută - să vedem, aşadar, modelul ideal al căsătoriei cristice.

Cred că vom putea zugrăvi cel mai bine modelul ideal al căsătoriei creştine dacă ne vom strădui să răspundem la aceste două întrebări: Cum vede Biserica lui Cristos căsătoria? şi Ce le dă Cristos soţilor?

I. Cum vede Biserica lui Cristos căsătoria?

La prima noastră întrebare trebuie să dăm un răspuns foarte precis.

Biserica Catolică priveşte căsătoria foarte natural (pământeşte), pe de o parte, iar pe de altă parte foarte supranatural (cereşte). Sau mai putem spune şi aşa: concepţia ei despre căsătorie este în parte realistă, în parte idealistă. Să analizăm mai îndeaproape cele două noţiuni.

A) Biserica lui Cristos vede căsătoria foarte realist

a) Faptul că Biserica încadrează căsătoria, acest lucru atât de spiritual şi sentimental în aparenţă, în canoane atât de stricte, cum scrie de exemplu în canonul 1081¹: "Căsătoria are loc în momentul în care două persoane, capabile în înţelesul dreptului, îşi declară în mod legal învoiala lor", nu dovedeşte altceva decât gândirea perfect reală a Bisericii referitoare la căsătorie. Ori cine ar cunoaşte numai atât din concepţia Bisericii, ar putea rămâne, pe drept, şocat! "Cum? Căsătoria nu este altceva decât un act al voinţei? Este legământul declarat a doi oameni cu minte limpede, consideraţi conştienţi, întregi la minte? Dar inima - inima nu e nimic? Dar sentimentul şi iubirea şi contopirea spirituală - toate acestea nu sunt nimic? Şi, în general, relaţia atât de intimă şi afectuoasă a două inimi mai trebuie încadrată şi în exteriorităţi, în canoane? La ce folosesc toate exteriorizările acelea care se derulează în timpul unei cununii?"

Totuşi este nevoie de toate acestea. Este nevoie deoarece căsătoria nu este o simplă tranzacţie sentimentală a doi oameni, ci de ea sunt legate o sumedenie de interese ale statului, ale societăţii şi ale Bisericii deopotrivă. Este necesar deci să asigurăm, pe cât posibil, acest important aşezământ împotriva instabilităţii şi capriciilor naturii umane şi să-i sporim autoritatea şi statornicia şi cu ajutorul încadrărilor externe. Tocmai acesta este rolul legilor matrimoniale ale Bisericii.

b) Însă la aceste forme legale trebuie să facem o distincţie precisă între esenţa dogmatică ce se fundamentează pe porunca divină şi părţile neesenţiale ce decurg din prescripţiile umane.

În esenţa dogmatică a căsătoriei, nimeni, niciodată nu poate opera schimbări; ea trebuie să rămână totdeauna aşa cum a prescris-o Dumnezeu: legământul indisolubil dintre un bărbat şi o femeie. Aceasta este esenţa.

Cum trebuie apoi încheiat acest legământ, înaintea cui şi în ce fel de cadru ritual, în acestea Biserica poate stabili schimbări potrivit vremurilor şi ale relaţiilor culturale.

Prin urmare, când Codul de drept bisericesc face menţiune despre căsătorie, el se dovedeşte a gândi realist, obiectiv, perfect sobru şi calm. Nu există un alt cod de legi civile care să poată vorbi atât de degajat despre relaţia cea mai intimă a două inimi umane!

B) Totuşi, fraţilor, nu ne putem scandaliza de aceasta - să-i zicem - "frigiditate juridică" a Bisericii, căci altădată ea priveşte căsătoria într-un mod foarte idealist, de-a dreptul celest.

a) În acelaşi Cod de drept bisericesc, în canonul 1012², Biserica spune că Domnul nostru Isus Cristos a ridicat la demnitatea de sacrament legământul matrimonial dintre cei botezaţi. De aceea, între cei botezaţi nu poate exista un legământ matrimonial valid, fără ca acesta să fie, în acelaşi timp, sacrament. Ei bine, este cu totul altceva! Ştiţi ce orizonturi uriaşe, ce piscuri cereşti ideale se deschid în spatele acestor cuvinte? Căsătoria creştină este sacrament!

b) Ori de câte ori, aşadar, o tânără pereche se prezintă înaintea altarului ca să-şi declare reciproc fidelitate veşnică, de fapt, un preot şi o preoteasă stau unul lângă altul şi-şi administrează reciproc un sacrament: sacramentul Căsătoriei. Acesta este unicul sacrament pe care nu-l administrează preotul, ci părţile înseşi! În clipa în care şi-au spus unul altuia cuvântul "da", sacramentul a şi luat fiinţă, ei s-au şi dăruit unul altuia şi s-au şi legat reciproc pentru totdeauna. Iar Dumnezeu, prin preotul său prezent înaintea lor, îşi dă şi binecuvântarea sa asupra acestui legământ, pentru ca, ajutaţi de harul lui Dumnezeu, să se sprijine reciproc, să se încurajeze şi, suportându-se şi corijându-se reciproc, să fie împreună până în ultima clipă a vieţii.

C) Cine ştie acest lucru, numai acela înţelege esenţa căsătoriei creştine.

Cei care nu ştiu lucrul acesta, aceia au obişnuit să spună cam aşa: "Eu nu înţeleg pentru ce ar fi atât de importantă căsătoria religioasă. Aceasta nu este decât o formă exterioară! Şi tot formă exterioară este şi faptul că închei căsătoria înaintea ofiţerului stării civile. Şi atunci pentru ce nu ar fi suficientă aceasta?"

Într-adevăr, nu este suficientă! Cine gândeşte astfel, acela habar nu are de esenţa căsătoriei creştine.

a) În căsătoria creştină doi creştini se dăruiesc total, fără reţineri, unul altuia. Dar suntem noi stăpâni pe viaţa noastră? Aşa cum nu ne-am dăruit singuri viaţa, tot aşa nu i-o putem dărui altuia - fără voinţa lui Dumnezeu!

Acela care se botează, potrivit învăţăturii creştine, scapă nu numai de păcatele de până atunci, nu dobândeşte numai har divin, ci prin creştinism devine totodată părtaş la trupul mistic al lui Cristos, deci îi devine rudă de sânge, îi devine frate, devine mădular al lui Cristos. Prin urmare, acela care este botezat devine părtaş şi al sublimităţii lui Cristos şi, ca atare, trebuie să trăiască în Cristos, pentru Cristos şi să i se consacre lui Cristos. Sfântul Paul învaţă foarte clar: "Nici unul dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nici unul nu moare pentru sine; aşadar, fie că trăim, pentru Domnul trăim, fie că murim, pentru Domnul murim" (Rom 14,7-8).

Aşadar, când nişte persoane botezate vor să se căsătorească şi să se dăruiască una alteia, ele nu pot face acest lucru fără Cristos, deoarece prin creştinism nici una, nici cealaltă nu dispun de ei înşişi, ci, prin creştinism, ambele au devenit proprietatea lui Cristos. Aşadar, căsătoria lor va fi validă numai dacă şi Cristos va fi de acord cu ea, adică dacă ea este încheiată înaintea altarului lui Cristos.

Pentru aceasta este necesară căsătoria religioasă!

b) Dar, dincolo de toate acestea, ea este necesară pentru încă un motiv: căsătoria civilă, într-adevăr, este numai o formă exterioară a legământului matrimonial; în schimb, căsătoria religioasă nu este doar o ceremonie externă, ci un sacrament! Sacrament pe care Domnul l-a orânduit pentru ca soţii să poată face faţă obligaţiilor dificile ale vieţii de căsnicie şi să-şi poată păstra promisiunea de fidelitate până la moarte. Pentru aceasta, în atmosfera schimbătoare a deceniilor, nu ar fi suficientă nici promisiunea izvorâtă din cele mai nobile hotărâri - va fi suficientă însă puterea harurilor sacramentale.

Iar aici am ajuns deja la a doua întrebare a predicii de astăzi.

II. Ce le dă Cristos soţilor?

A) Se obişnuieşte ca noilor căsătoriţi rudele şi prietenii să le ofere cadouri. Care va fi oare cadoul de nuntă oferit de Dumnezeu? Nu poate fi considerată expresie forţată dacă numim sacramentul Căsătoriei şi harurile ce izvorăsc din el "cadoul de nuntă" oferit de Dumnezeu soţilor.

a) O, măcar de ar privi cu ochi pătrunzători mirii care stau înaintea altarului acel minunat dar pe care-l primesc de la Dumnezeu în momentul cununiei lor!

Este regretabil însă că multor cupluri care se pregătesc pentru cununie, nici nu le vine în minte acest lucru! Toate gândurile lor sunt îndreptate spre cei care vor participa la nuntă, cum trebuie să fie îmbrăcat fiecare, cu ce fel de flori să fie împodobit altarul, cine să cânte solo în cor, dacă miresei îi stă bine rochia etc., dar la atât de puţini le vine în minte că toate podoabele acestea şi fastul nu sunt decât exteriorităţi, numai simboluri; ele sunt simbolul marii comori pe care Cristos Domnul vrea să-l dea sufletelor noastre în sacramentul Căsătoriei.

b) Din păcate aici nici nu trebuie să ne gândim la nu ştiu ce fel de necredincioşi. Astăzi chiar şi oamenii cu simţăminte mai bune se lasă uşor molipsiţi de concepţia de a vedea în căsătorie un contract exclusiv pământesc, un lucru doar trupesc; şi, fiindcă îi uneşte numai frumuseţea trupească sau interesul material, după ce acestea trec, altceva nu-i mai ţine împreună, se despart.

Este dureros! Aşa ceva se întâmplă şi cu aceia care se consideră religioşi şi care nici prin vis nu ar accepta să se mulţumească numai cu o căsătorie civilă.

"Pentru nimic în lume nu! Cununia o vom face la biserică...!"
Şi-i întreb: "Pentru ce? Pentru ce ţineţi la cununia religioasă?"
"Pentru ce? Pentru că aceasta este de o sută de ori mai frumoasă decât anosta căsătorie civilă. Este atât de feeric când mireasa, îmbrăcată toată în alb, intră în biserică şi începe să cânte orga, când altarul este împodobit numai cu flori albe care emană un parfum îmbătător şi când biserica geme de lume, de cunoscuţi şi prieteni. O, acesta este un moment sublim, nu l-aş pierde pentru nimic în lume!"

Câţi spun sau gândesc aşa! Şi cât de puţini trăiesc sentimentul că ceea ce se întâmplă la cununie în biserică, în afară de această atmosferă festivă de moment, este de sute de ori mai mult: este depunerea jurământului sfânt, definitiv, de fidelitate reciprocă şi iubire gata de sacrificiu. Şi este chiar mai mult decât aceasta, este de sute de ori mai mult: este primirea sacramentului, deschiderea izvorului divin, un izvor din a cărui putere dătătoare de viaţă se va revărsa apoi tot timpul vieţii belşug de haruri sacramentale ajutătoare.

Cât de puţini se gândesc la aceasta!

B) Deşi, fraţilor, cununa de mirt se îngălbeneşte repede, buchetul de flori al miresei se ofileşte repede, nuntaşii se retrag, amintirile fastului cununiei se şterg şi ele, dar nu seacă, ci durează până la moarte sacramentul primit la altar.

a) Legământul Căsătoriei este, într-adevăr, un sacrament statornic, care rămâne.

Atât de ilustrativ scrie sfântul cardinal Bellarmin: "Sacramentul Căsătoriei poate fi privit sub două aspecte: ceea ce va fi şi ceea ce este după ce a luat fiinţă. De asemenea acest sacrament este ca şi Euharistia, în sensul că Euharistia este sacrament nu numai în timpul prefacerii, ci şi în continuare rămâne sacrament cât timp există sfintele specii. Fiindcă atât timp cât trăiesc soţii, comuniunea lor este şi semnul tainic al harului lui Cristos şi al Bisericii".

Sfântul Augustin scoate în evidenţă o responsabilitate şi mai înaltă spunând că sacramentul Căsătoriei are un efect asemănător sacramentului Preoţiei, în sensul că soţului şi soţiei le conferă o putere sacră aparte, pe care nimeni nu le-o poate lua. Pentru aceasta putem spune, în sens alegoric, că prin căsătorie soţul şi soţia devin preoţi de la care Domnul aşteaptă împlinirea unor sarcini uriaşe.

b) Este adevărat că le dă şi un mare ajutor pentru a-şi putea împlini aceste obligaţii, numai să existe în soţi disponibilitatea de a colabora cu harul ajutător al sacramentului. Dumnezeu aşază întotdeauna acest preţios cadou de nuntă în sufletul soţilor în momentul cununiei şi de ei depinde dacă fructifică această comoară, dacă o cultivă şi o fac să aducă dobândă.

Din păcate chiar şi soţii creştini trec cu uşurinţă peste faptul că, dacă legământul căsătoriei este "sacrament", atunci el conferă şi haruri.

De asemenea, sacramentele (cum sunt Botezul şi Pocăinţa) ori îi conferă sufletului nostru harul sfinţitor, ori îl sporesc (aşa cum fac celelalte sacramente). Prin urmare, în momentul în care soţii pronunţă înaintea altarului declaraţia matrimonială şi prin aceasta îşi conferă reciproc sacramentul Căsătoriei, sporesc în ei înşişi harul sfinţitor pe care Cristos l-a asemănat cu haina de nuntă. Aproape am putea spune că sufletul lor, în momentul încheierii căsătoriei, primeşte o nouă ornamentare, noi salbe de perle.

Dar în afara sporirii harului sfinţitor ei primesc şi alte haruri speciale; primesc titlu de drept la ajutorul lui Dumnezeu pentru a-şi putea îndeplini îndatoririle matrimoniale.

C) Să analizăm mai îndeaproape acest ajutor divin: Ce sunt acele "haruri sacramentale" de care sacramentul Căsătoriei îi face părtaşi pe soţi?

a) Înainte de toate este acea contopire sufletească supranaturală care înnobilează raportul natural dintre cele două sexe, singura capabilă să statornicească fericirea căsătoriei.

Numai această contopire sufletească garantează armonia căsătoriei şi pentru acele vremuri, când, pe parcursul convieţuirii, ies la iveală, de ambele părţi, tot mai multe defecte; când frumuseţea trupească exterioară, prospeţimea şi sănătatea încep să pălească, să se ofilească şi, încetişor, dispar.

Fraţilor, înţelegeţi bine despre ce este vorba aici. Acum nu le vorbesc tinerilor mei ascultători care se află încă înainte de căsătorie, ci mai mult celor mai în vârstă care trăiesc deja în căsătorie. Voi, taţi, mame, când vă întoarceţi acasă obosiţi, abătuţi, trişti, pentru că vă apasă din greu grijile vieţii, în acele momente imploraţi harul sacramental: "Doamne, acum ajută-ne!" Când vreunul dintre voi simte că-i dă târcoale ispita infidelităţii sau simte că cealaltă parte începe să se răcească, în acele momente cereţi harul sacramental: "Doamne, acum fii cu noi!" Când abstinenţa temporară de la trăirea căsătoriei pe care trebuie s-o adoptaţi, fie din motive de sănătate, fie din motive economice, vă costă înfrânare severă, voinţă dârză şi renunţare eroică asumată din iubire faţă de Cristos, în acele momente cereţi harul: "Doamne, noi vrem să trăim după poruncile tale, acum, ajută-ne!" Când copiii vă cauzează griji mari şi necazuri, atunci spuneţi: "Doamne, acum este momentul să ne ajuţi în a le da educaţie!" Iar când vreo nenorocire sau un caz de moarte vă vizitează familia, rugaţi-vă cu fruntea plecată: "Doamne, acum este momentul ca tu să ne consolezi!"

Iată cât de multe şi valoroase sunt darurile ajutătoare ale harului sacramental al Căsătoriei!

b) La toate acestea cineva care, de ani de zile îşi trăieşte fericit şi bucuros căsătoria, poate spune: "Ce lucruri bizare auzim aici! Eu de când mă ştiu nu am auzit de aşa ceva; în căsnicia mea eu încă nu am simţit niciodată darul lui Dumnezeu.

Cum să nu fi simţit!

Dar când, în pofida celei mai sincere iubiri reciproce, au apărut, pe alocuri, diferite divergenţe, pe care voi, cu largheţe, le-aţi rezolvat - iată, darul de nuntă al lui Dumnezeu a adus împăcarea între voi.

Când soţul tău, uneori, venea acasă atât de abătut şi obosit după o zi de muncă sufocantă, dar se înviora imediat văzându-te atât de atentă - iată, şi atunci, darul de nuntă al lui Dumnezeu v-a luminat încăperea.

Când te-ai trezit într-o dimineaţă cu cămara goală şi copiii plângeau de foame, dar tu, cu suflet neabătut, ţi-ai început lucrul - şi acum tot darul de nuntă al lui Dumnezeu ţi-a dat curaj. Când ispita infidelităţii îţi dădea târcoale, dar tu ai ştiut cu promptitudine să întorci spatele ispitei - darul lui Dumnezeu ţi-a dat puterea aceasta. Iar când anii au zburat peste capetele voastre, iar voi, şi cu capul cărunt, şi cu obrajii brăzdaţi de riduri, încă tot cu vechea iubire, chiar cu o iubire şi mai profundă, şi mai contopitoare vă trataţi unul pe altul de parcă nici dintele de fier al timpului nu ar avea ce să vă facă - şi aceasta i-o datoraţi tot darului de nuntă al lui Dumnezeu...

Spuneţi-mi, nu ar fi mult mai multe familii fericite, armonioase, binecuvântate pe pământ, dacă ar gândi astfel fiecare pereche de miri când păşeşte înaintea altarului pentru a primi cadoul de nuntă din mâna lui Dumnezeu?

* * *

Iubiţi fraţi! S-ar putea să fie printre ascultătorii predicii mele de astăzi unii care să califice prea idealist, prea optimist, prea visător tot ceea ce am spus.

Astăzi, când - putem spune - toată societatea gândeşte altfel despre această problemă, când indisolubilitatea căsătoriei aproape că a fost măturată de avalanşa vieţii moderne, când, şi în anturajele cele mai selecte, vestea că unul a divorţat a treia oară este primită drept ceva foarte normal, iar cutare s-a măritat a patra oară nu impresionează pe nimeni, este oare un lucru raţional şi înţelept, este oare o muncă dătătoare de speranţă începerea reclădirii casei măturate de avalanşă?

Într-adevăr, fraţilor, când o avalanşă uriaşă se rostogoleşte, catastrofa ce o produce este dureroasă şi privirea ei te paralizează. Aceasta însă pentru moment numai! În clipa următoare, echipa de salvare este deja prezentă cu târnăcopul şi ciocanul pentru a salva ceea ce mai poate fi salvat.

Avalanşa concepţiei uşuratice despre viaţă s-a rostogolit peste sanctuarele puternicelor familii de altădată şi le-a strivit. Şi sfânta noastră Biserică Catolică se înfioară văzând tragedia, dar nu-şi încrucişează neputincioasă braţele, ci pune la lucru echipa de salvare.

Pentru aceasta Biserica le strigă astăzi oamenilor, strigă cu putere sporită: Oameni buni, fraţilor, treziţi-vă!

Căsătoria nu este doar un lucru lumesc. Nu, de o mie de ori nu! Căsătoria este sacrament! Aşa cum vorbim despre sfânta Spovadă şi sfânta Împărtăşanie, tot aşa ar trebuie să vorbim şi despre sfânta Căsătorie. Păcat că nu s-a răspândit în limbajul uzual această expresie: "sfânta Căsătorie"! Astfel tuturor le-ar fi mai clar că rădăcina, izvorul şi energia ei vitală, deopotrivă, se află dincolo de cadrele naturale.

Pentru aceasta Biserica noastră îi strigă lumii neîncetat şi va striga până când omenirea va auzi din nou: Căsătoria este unul dintre cele şapte izvoare care revarsă asupra noastră harul mântuirii. Căsătoria este una dintre cel şapte fântâni sacre din care izvorăsc apele vieţii suprafireşti. Căsătoria este una dintre cele şapte potire sfinte, pline până la revărsare cu sângele lui Cristos. Căsătoria este una dintre cele şapte mese pe care Cristos serveşte harul fortifiant al vieţii spirituale. Căsătoria este unul dintre cele şapte clopote al căror sunet de argint îi întăreşte pe cei ce peregrinează pe calea mântuirii...

Să-i fim recunoscători sfintei noastre religii catolice că are curajul să vestească aceste realităţi şi astăzi - şi că şi în timpul coborârii groaznicei avalanşe ea apără cu un curaj neclintit temelia de stâncă a edificiului societăţii umane: sacramentul Căsătoriei! Amin.

Note
¹ Cf. Can. 1057 § 1 din noul Cod de drept bisericesc aprobat de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea la 25 ianuarie 1983: "Matrimonium facit partium consensus inter personas iure habiles legitime manifestatus, qui nulla humana potestate suppleri valet" - n.t.
² Cf. Can. 1055, § 1 şi 2 din noul Cod de drept bisericesc aprobat la 25 ianuarie 1983: § 1: Matrimoniale foedus, quo vir et mulier inter se totius vitae consortium constituunt, indole sua naturali ad bonum coniugum atque ad prolis generationem et educationem ordinatum, a Christo Domino ad sacramenti dignitatem inter baptizatos evectum est. Şi § 2: Quare inter baptizatos nequit matrimlonialis contractus validus consistere, quin sit eo ipso sacramentum" - n.t.