Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul II
Căsătoria înainte de Cristos

I. Căsătoria a orânduit-o Dumnezeu
   A) Acest lucru îl învaţă capitolul întâi al Genezei unde este vorba despre crearea bărbatului şi a femeii
   B) În capitolul al doilea din Geneză găsim informaţi detaliat despre ctitorirea căsătoriei

II. Ce este căsătoria după voinţa lui Dumnezeu?
   A) Nu este numai un simplu contract
   B) Nu este numai o chestiune personală
   C) Este unirea sfântă, până la moarte, dintre un bărbat şi o femeie
   D) Este o binecuvântare şi o sursă indispensabilă de energie şi pentru societate

III. Cine trebuie să se căsătorească şi cine nu?
   A) Viaţa castă este mai preţioasă înaintea lui Dumnezeu decât viaţa de căsătorie, dar rezolvarea corectă pentru cea mai mare parte dintre oameni este totuşi numai căsătoria
   B) Cine să nu se căsătorească?

Iubiţi fraţi în Cristos!

Sfântul Paul, când vorbeşte despre căsătorie în Scrisoarea către credincioşii din Efes, foloseşte următoarea expresie cu o semnificaţie profundă: "Acesta este un mare mister" ("magnum mysterium") (Ef 9,32).

Noi, cei care în noua noastră serie de predici tematice voim să zugrăvim imaginea vieţii familiei creştine, avem obligaţia, în primul rând, de a pătrunde în adâncul acestui "mare mister" pomenit de către sfântul Paul şi de a-i căuta esenţa. Care este esenţa căsătoriei? Care este gândirea profundă pe care Creatorul a voit s-o înfăptuiască în momentul în care a orânduit căsătoria? Într-adevăr, el a rânduit-o? Nu a croit oare numai bunul plac al omului sau poate a adus cu sine dezvoltarea culturii? Cum arată de fapt căsătoria ideală după gândirea lui Dumnezeu? De aceste întrebări ne vom ocupa astăzi şi, în continuare, în predica duminicii viitoare.

Răspunsul îl voi da în două predici distincte, deoarece în istoria căsătoriei există un punct de cotitură care a introdus în noţiunea căsătoriei o schimbare substanţială, şi acest punct de cotitură este: dispoziţia lui Isus Cristos. "Mare mister", lucru înălţător şi demn de cinstire a fost căsătoria şi înainte de Cristos - despre aceasta va fi vorba în predica de astăzi. Dar "mare mister" autentic a făcut-o abia Isus Cristos, care - aşa cum vom vedea duminica viitoare - a ridicat căsătoria tocmai la demnitatea de sacrament.

Prin urmare astăzi vom analiza noţiunea căsătoriei înainte de Cristos. Vom vedea că şi căsătoria aceea era deja "mare mister", deoarece Dumnezeu a fondat căsătoria de la începuturi. Iar dacă a fondat-o el, atunci şi căsătoria necreştinilor este sfântă, intangibilă şi indisolubilă.

I. Căsătoria a orânduit-o Dumnezeu

Faptul că, de la începuturi, căsătoria a fost o orânduire divină, l-a mărturisit foarte clar toată religia Vechiului Testament. Tânărul Tobia, înainte de căsătorie, când se roagă lui Dumnezeu, o spune foarte simplu şi natural: "Doamne, Dumnezeul părinţilor mei... Tu l-ai făcut pe Adam din glodul pământului şi i-ai pus-o alături pe Eva ca însoţitoare" (Tob 8,5-6). Cartea Proverbelor numeşte căsătoria direct "Legământul lui Dumnezeu" (Prov 2,17). Pentru aceasta porunca a şasea a lui Dumnezeu din cartea Exodului (20,14) apără căsătoria de desacralizare. Şi pentru aceasta evreii încheiau legământul căsătoriei cu această frumoasă binecuvântare: "Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob să fie cu voi, el să vă unească şi să împlinească în voi binecuvântarea sa" (Tob 7,15).

Însă dacă cercetăm cum s-a format această concepţie despre originea divină a căsătoriei, trebuie să mergem înapoi la primele pagini ale primei cărţi a Scripturii. Capitolele întâi şi al doilea ale primei cărţi (Geneza) vorbesc limpede şi cu o precizie ce nu admite echivocul, spunând că instituţia căsătoriei este, într-adevăr, de la Dumnezeu şi că nu a fost inventat de oameni.

A) Prin urmare, primul argument al originii divine a căsătoriei îl avem chiar în primul capitol al primei cărţi a Scripturii, unde găsim descrisă crearea bărbatului şi a femeii.

a) Dacă privim oamenii, observăm multe şi mari deosebiri între ei: unul este înalt, altul scund; unul este blond, altul brunet; unul este gras, altul slab; unul este puternic, altul este bicisnic etc. Există însă şi o deosebire care, prin esenţa sa, este mai importantă decât toate celelalte: unul este bărbat, cealaltă este femeie.

Este interesant că o putere normativă tainică ţine această deosebire într-un aşa echilibru numeric, încât băieţii şi fetele se nasc întotdeauna în număr aproximativ egal; aproximativ, deoarece, de regulă, băieţi se nasc ceva mai mulţi, dar mortalitatea lor mai mare reduce iarăşi această diferenţă.

Ei bine, de unde are omenirea această atât de importantă separare, de unde vin bărbatul şi femeia?

Primele pagini ale Scripturii dau o instruire fundamentală în privinţa aceasta. Dumnezeu a creat separat bărbatul şi femeia, dar pe cei doi i-a legat imediat împreună într-o sfântă uniune încredinţându-le o misiune extraordinară. Iată, ascultaţi cuvintele Sfintei Scripturi: "Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; i-a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat spunând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul" (Gen 1,27-28).

b) Aceste cuvinte ale Scripturii dau deja răspuns acelora care, foarte miraţi, se întreabă: "Cum este posibil ca să fie îngăduit ceva în interiorul vieţii de căsătorie, dar în afara ei să fie un păcat foarte grav? Nu este aceasta o contradicţie? Acolo este permis, aici nu! Deşi actul ca atare este acelaşi în ambele locuri!"

Iată cât este de limpede răspunsul după ce am auzit relatarea Scripturii! Acel act este păcat grav în afara căsătoriei, deoarece Dumnezeu a încredinţat căsătoriei, adică uniunii indisolubile a bărbatului cu femeia, conservarea, menţinerea genului uman; aşadar, numai în interiorul căsătoriei a admis acel act din care poate rezulta noua viaţă umană. Tocmai pentru aceasta este păcat grav acest act săvârşit în afara căsătoriei, pentru că el lezează dreptul avantajant al căsătoriei şi subminează viaţa de familie. Aceasta trebuie necondiţionat apărată!

B) Faptul că ceea ce am citit acum, în primul capitol al Sfintei Scripturi, nu este o compilare artificială, ci este cu adevărat voinţa lui Dumnezeu, reiese cu claritate din al doilea capitol al Scripturii. Aici citim mai în detaliu despre ctitorirea căsătoriei (Gen 2,15-24).

a) Primul bărbat, îmbătat de energiile tensionate ale noii vieţi, umblă agitat printre frumuseţile naturii viguroase, îi trec fiori prin suflet privind splendorile minunate ale paradisului, dar în sine, în interiorul său, simte o mare lipsă: nu există cineva cu care să-şi împartă bucuria, nu există nimeni care să-i poată înţelege cuvântul, nu există o altă fiinţă pe pământ asemenea lui! Atunci - ca să aibă ajutor, întăritor, ca să aibă bucurie, ca să aibă o tovarăşă de viaţă - Dumnezeu a creat prima femeie!

b) Ceea ce a simţit Adam în clipa în care conştiinţa energiei tinere îi încorda musculatura trupului, trezind în el dorinţa de întregire, de înţelegere, de comunicare sufletească, de împlinire, tot aceea simte, de atunci încoace, şi fiecare vlăstar tânăr, de ambele genuri al omenirii. Şi bărbatul şi femeia care ajunge la plinătatea dezvoltării organismului simt că din sine lipsesc multe elemente care există în sexul opus; simt că trebuie să se întregească tocmai cu particularităţile total distincte ale celuilalt gen, deoarece abia atunci se realizează imaginea noţiunii complete: om.

Amalgamarea acestor două feluri de natură umană, contopirea lor, întregirea reciprocă poartă apoi în existenţă acea unitate căreia nu-i găsim nici măcar o singură pereche în lume şi despre care Sfânta Scriptură notează: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup" (Gen 2,24).

Ceva asemănător face omul atunci când amestecă împreună culori diferite pentru ca particularităţile diferite ale acestora, întregindu-se reciproc, să facă mai rezistent noul amestec creat.

c) Dar dacă aceasta aşa este şi, într-adevăr, este firesc, este de dorit şi corect ca pe pământ să trăiască oameni de două feluri, fiecare cu particularităţile sale distincte şi tocmai prin aceasta reciproc atractivi şi reciproc capabili de întregire, zic, dacă aceasta aşa este firesc, atunci dumneavoastră înşivă puteţi judeca, fraţilor, cât este de contrară naturii şi dăunătoare acea demenţă modernă care pe fete vrea să le crească băieţeşte, vrea să le facă băieţoi, iar pe băieţi îi feminizează şi, prin atenuarea diferenţei dintre cele două sexe, diminuează tocmai acea energie atractivă, acel magnetism sub efectul căruia se formează, în viaţa societăţii, celula cea mai importantă, izvorul reînnoirii permanente a genului uman, garanţia conservării neamului omenesc: noua familie.

II. Ce este căsătoria după voinţa lui Dumnezeu?

Prin urmare căsătoria a creat-o Dumnezeu. Pentru ce a creat-o însă? Care este gândirea lui Dumnezeu despre esenţa căsătoriei?

A) Să ne punem, aşadar, întrebarea: Ce este căsătoria potrivit voinţei lui Dumnezeu? Este oare un contract?

Este şi contract, dar nu exclusiv un contract!

a) Părţile la cununie fac şi un contract real: îşi promit unul altuia fidelitate, că se vor ajuta reciproc şi că nu se vor părăsi unul pe altul la nici un necaz; această promisiune şi-o depun în mod festiv - deci căsătoria este şi contract.

Dar cine nu vede oare că ea este cu mult mai mult? Este contopirea tainică a două suflete, întâlnirea şi uniunea deplină a două vieţi umane. Aceasta a simţit-o omenirea chiar şi înainte de creştinism şi pentru aceea vedem că încheierea căsătoriei, şi la popoarele păgâne, se făcea în cadrul celor mai interesante şi mai diversificate ritualuri.

b) Se spune că la o căsătorie sunt necesari doi: un bărbat şi o femeie. Ei bine, aceasta este marea greşeală! La o căsătorie sunt necesari trei: este necesar un bărbat, o femeie şi, mai ales, este necesar Dumnezeu. Dumnezeu este pe primul loc! Dumnezeu a orânduit căsătoria, deci numai cu Dumnezeu, numai în Dumnezeu ea se poate realiza.

Dar tocmai pentru că legământul căsătoriei nu este un simplu contract uman, pentru că nu este o invenţie a omului, tocmai de aceea esenţa căsătoriei nu este subordonată puterii omului. În ce forme de viaţă trăieşte omul, în ce cultură, în ce fel de forme politice, aceasta depinde de el. Dar cum să-i fie viaţa de familie, aceasta, de acum, nu mai depinde de el.

B) Întreb, aşadar, din nou: Ce este atunci căsătoria? Este poate o problemă personală a doi oameni? Este şi aceasta, dar este mult mai mult decât aceasta: este şi o problemă comună, este problema generală a omenirii.

Căsătoria nu este deci plasarea, situarea unor fete care nu se pot realiza? Nu numai! Căsătoria nu este o permanentizată supunere şi omagiere, nu este un cadru de desfătări private? Nu numai! Ea este şi o cauză comună de o importanţă covârşitoare! Orientarea în acest labirint încâlcit al problemelor căsătoriei ar fi cu mult mai uşoară dacă oamenii ar ţine cont permanent de faptul că legământul căsătoriei nu este numai o cauză particulară, ci este şi o problemă comună, generală! Este o cauză privată în sensul că sunt liber să aleg: mă căsătoresc cu cine vreau. Dar o dată ce m-am căsătorit, de aici încolo de căsătoria mea atârnă şi soarta omenirii întregi, ea a devenit deci şi cauza, problema omenirii întregi, ca atare nu-mi mai stă în putere desfacerea ei.

C) Şi acum, pentru a treia oară întreb: Ce este căsătoria, potrivit voinţei lui Dumnezeu? Şi iată răspunsul final: unirea sfântă, până la moarte, dintre un bărbat şi o femeie.

Şi pentru a ne da seama cât este de sfântă în ochii lui Dumnezeu iubirea reciprocă dintre aceste două suflete, şi cât de mult preţuieşte Dumnezeu viaţa comună a celor căsătoriţi, ne dă exemple Sfânta Scriptură atât a Vechiului cât şi a Noului Testament.

a) Citim la tot pasul în Vechiul Testament că Dumnezeu numeşte relaţia sa cu poporul său ales legământ matrimonial, iar idolatria poporului ales o numeşte infidelitate matrimonială.

Este interesant că Vechiul Testament are şi o întreagă carte "Cântarea Cântărilor", care, în sens mai profund, simbolizează tot iubirea lui Dumnezeu faţă de sufletul uman, dar, dacă o luăm cuvânt cu cuvânt, ea, de fapt, nu este altceva decât o colecţie de cântece de nuntă care cântă iubirea reciprocă dintre mire şi mireasă.

b) Isus Cristos vorbeşte despre căsătorie în concepte şi mai măreţe.

"Împărăţia cerurilor seamănă cu un rege care a făcut un ospăţ de nuntă fiului său" (Mt 22,2) - auzim într-o parabolă. Aşadar, atunci când Fiul lui Dumnezeu vrea să se jertfească pe sine pentru omenire, ca simbol al acestei intime iubiri - căci este cea mai umilită - alege iubirea dintre soţi.

Lucru cunoscut este şi faptul că Domnul Isus îşi săvârşeşte prima minune chiar la o nuntă unde s-a terminat vinul, iar el face în aşa fel încât să scoată din încurcătură tânărul cuplu.

Iar când ucenicii sfântului Ioan Botezătorul l-au întrebat o dată pe Cristos pentru ce ucenicii săi nu postesc, Domnul a răspuns astfel: "Pot oare nuntaşii să fie trişti, atâta timp cât mirele este cu ei? Vor veni zile când le va fi luat mirele, iar atunci vor posti" (Mt 9,15).

D) Pentru ca reflecţia noastră despre esenţa căsătoriei să fie mai completă, să mai adăugăm o nouă idee. Căsătoria este sfântă nu numai în ochii lui Dumnezeu, ea este totodată o mare binecuvântare şi o sursă indispensabilă de energie şi pentru societate.

a) Familia este un organism moral viu în care fiecare om are drepturile şi obligaţiile stabilite de Dumnezeu. Viaţa de familie nu este numai celula extremă, componentă a societăţii umane, ci este şi cel mai bun fortifiant al ordinii sociale, deoarece ea însăşi este clădită pe o anume ordine şi autoritate. În familie trăiesc membri diferiţi care trebuie să se achite de diferite obligaţii în interesul unui scop comun. Copiii sunt subordonaţi părinţilor, mama este stăpâna casei, iar tata este capul familiei.

b) Da, nici astăzi nu ezităm să o spunem deschis că, potrivit voinţei lui Dumnezeu, tata este regele familiei. Regalitatea lui este mai veche decât toate regalităţile pământului, căci documentul fondării ei se află depus în primele pagini ale Sfintei Scripturi (Gen 3,16). Această regalitate este independentă de formele de stat: în republică, la fel ca şi în monarhie, lângă voturile secrete sau publice, în dictaturi sau forme constituţionale de viaţă, regalitatea soţului rămâne deopotrivă intactă; familia rămâne până la sfârşit o mică monarhie, a cărei căpetenie autoritară este tatăl.

c) Le rog însă pe scumpele mele ascultătoare să nu se supere pentru aceasta. Şi-i rog pe scumpii mei ascultători să nu se umfle în pene pentru cele afirmate. Şi îi rog în mod deosebit pe ascultătorii mei de ambele sexe să nu cumva să înceapă acea discuţie nesăbuită care pune întrebarea: cine este mai important: femeia sau bărbatul? Să ia mai curând exemplu de la acea femeie înţeleaptă al cărei bărbat a spus, la un moment dat, cu multă îngâmfare: "Capul creaţiei, în sfârşit, este tot bărbatul!" Şi la aceasta, înţeleapta sa soţie punând mâna uşor pe capul soţului i-a spus doar atât: "Ai dreptate, iar coroana acestui cap este femeia". Aşa da! Numai astfel soţii se pot înţelege reciproc!

Degeaba, noi nu avem nici o vină că bărbatul nu este femeie şi că femeia nu este bărbat; cele două sexe, aşadar, nu vor fi niciodată asemenea - lucru care nu înseamnă nicidecum că valoarea lor nu este egală.

Din faptul că firea bărbatului şi firea femeii diferă atât de mult una de alta rezultă că fiecărui sex în parte îi revine o obligaţie diferită: iar din obligaţii diferite derivă şi drepturi diferite. De aceea trebuie să recunoaştem că familia este un stat în miniatură, un organism miniatural de sine stătător, un mic domeniu aparte al lui Dumnezeu, un organism în care există diferenţe, există o ierarhie pe verticală, iar muncile sunt repartizate. Iar dacă acest lucru nu se realizează, familia nu rezistă, se destramă.

III. Cine trebuie să se căsătorească şi cine nu?

Ei bine, fraţilor, dacă şi familia de dinainte de Cristos sclipeşte în ochii noştri într-o lumină atât de măreaţă, dacă auzim că familia este voinţa lui Dumnezeu creatorul însuşi, atunci de la sine se pune întrebarea: în cazul acesta, această orânduire divină este obligatorie, fără excepţie, pentru toţi oamenii? Potrivit voinţei lui Dumnezeu oare fiecare om trebuie să se căsătorească? Ne vom rezuma răspunsul la următoarea propoziţie: Nu trebuie! Ba mai mult, viaţa total abstinentă, trăită în castitate perfectă, îi este mai plăcută lui Dumnezeu; pentru cea mai mare parte a oamenilor însă, căsătoria rămâne totuşi o reglementare normală.

A) Faptul că legământul căsătoriei nu este obligatoriu pentru toţi oamenii, ba mai mult, faptul că cineva, cu intenţii superioare, alege viaţa castă spre a putea sluji perfect lui Dumnezeu, faptul că această alegere este mai preţioasă înaintea lui Dumnezeu decât viaţa de căsătorie, toate acestea le ştim numai de la Isus Cristos.

a) Isus Cristos a proclamat clar acest lucru. Astfel Isus a spus la un moment dat că există oameni care "pentru împărăţia lui Dumnezeu" (Mt 19,12) nu se căsătoresc, adică n-o fac, pentru ca să poată trăi pentru Dumnezeu cu inimă neîmpărţită. Iar după Isus Cristos, sfântul Paul scrie mai amplu despre aceasta şi spune: "Cel neînsurat duce grija celor ale Domnului: cum ar putea să-i placă Domnului. Cel căsătorit însă duce grija celor lumeşti: cum să-i placă femeii şi este împărţit" (1Cor 7,32-33).

Căsătoria este, aşadar, planul lui Dumnezeu, adevărat, dar fecioria este o stare superioară. Astfel trebuie înţeleasă şi o altă gândire a sfântului Paul când zice: "Este bine ca omul să se ţină departe de femeie" (1Cor 7,1), adică viaţa de feciorie îmbrăţişată pentru slujirea lui Dumnezeu şi pentru iubirea faţă de aproapele constituie o formare spirituală superioară, este o stare de perfecţiune sufletească aparte.

Prin urmare acela care rămâne necăsătorit pentru a putea sluji lui Dumnezeu cu inimă neîmpărţită, acela îi aduce lui Dumnezeu un mare sacrificiu.

b) La aceasta însă Domnul nu a obligat pe nimeni! Acesta nu este decât un "sfat evanghelic", nu este poruncă. "Cine este în stare să înţeleagă, să înţeleagă" (Mt 19,12) - spune însuşi Isus.

Sfântul Paul vorbeşte şi despre faptul că majoritatea omenirii nu este chemată să facă acest lucru, atunci când scrie, tot credincioşilor din Corint (1Cor 7,2) că, pentru ocolirea păcatului necurăţiei, "fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei". Cuvântul "să-şi aibă" are înţeles permisiv - îi este permis să aibă - şi un precept - este obligat să aibă. Aceasta este, aşadar, rânduiala generală pentru cea mai mare parte din omenire, deoarece darul abstinenţei perfecte pentru toată viaţa se dă la puţini.

Astfel, putem răspunde acum la întrebarea: cine nu trebuie să se căsătorească şi cine trebuie.

B) Cine să nu se căsătorească?

a) În primul rând aceia al căror organism este chinuit de un atavism grav, sau cei care suferă de boli transmisibile ereditar fac bine dacă nu se căsătoresc, deoarece nişte părinţi care suferă de boli ereditare grave, pot, la rândul lor, să dea viaţă la copii suferinzi de aceleaşi boli.

Este interesant însă că unii apreciază legile statului, în privinţa aceasta, mai severe decât o cere Biserica şi vor de-a dreptul să interzică unor astfel de bolnavi căsătoria civilă, adică de stat. Morala creştină însă, deşi nu recomandă astfel de căsătorii, nu le interzice totuşi sub păcat grav - aşa cum Pius al XI-lea o spune în enciclica sa "Casti connubii".

Pentru ce nu le interzice? Pentru că este posibil ca viaţa de căsătorie, pentru astfel de sărmani suferinzi să însemneze alinare sufletească, mângâiere, încurajare şi astfel înlesneşte atingerea scopului veşnic al sufletului lor: mântuirea. Căci unicul scop al Bisericii lui Cristos este acesta: să le înlesnească oamenilor mântuirea sufletului.

b) Şi cine să nu se mai căsătorească? Acela care vrea să-şi consacre viaţa, exclusiv, unui mare ideal, aşa cum este, de exemplu, cercetarea ştiinţifică ori slujirea iubirii faţă de aproapele, dar în primul rând slujirea lui Dumnezeu. Aceştia nu trebuie să se căsătorească, dar trebuie să-şi păstreze viaţa, până la moarte, curată moral, în perfectă abstinenţă.

c) Şi cine să nu se mai căsătorească? Să nu se căsătorească acela care este bolnav. Să nu se căsătorească cine vrea să fie preot sau călugăriţă. Şi cine încă? Nimeni altul! Continuare nu există!

Exceptând aceste cazuri - pentru cea mai mare parte din omenire deci - adevărată poruncă este cuvântul lui Dumnezeu creatorul: "Crescite et multiplicamini" (Creşteţi şi înmulţiţi-vă) (Gen 1,28). Prin urmare acela care nu este bolnav şi nu-şi consacră viaţa exclusiv slujirii unui ideal să se căsătorească.

Să se căsătorească pentru că aceasta i-o cere voinţa lui Dumnezeu, dar, pe lângă aceasta, o cere şi interesul său propriu corect înţeles.

"Nu este bine să fie omul singur" (Gen 1,28) - citim cuvintele Domnului pe primele pagini ale Sfintei Scripturi şi cine nu vede cât de adevărate sunt ele! Acestea le-a spus acel Dumnezeu care l-a creat pe om, care cunoaşte, aşadar, cel mai bine firea umană. Literatura universală a vorbit de mai multe ori despre viaţa bărbatului singuratic, a holteiului - şi, într-adevăr, nu este nimic de invidiat în ea. Este posibil ca situaţia să-i fie distinsă, dar sufletul îi este părăsit. Are locuinţă frumoasă, dar nu are "acasă", nu are cămin. Vine seara de Crăciun, iar în camera sa goală, în locul râsetului clopoţelului de argint al copilaşilor, aude doar ţăcănitul monoton al ceasornicului: îmbătrâneşti, îmbătrâneşti şi anii fug!

Aici vreau să reliefez marea deosebire dintre bărbatul necăsătorit şi fata nemăritată. Dacă un bărbat rămâne holtei, de cele mai multe ori cauza este el însuşi: nu a voit să se căsătorească. Dar o fată dacă rămâne nemăritată, cauza, de cele mai multe ori, nu a fost ea: nu s-a putut mărita. Însă nici glasul conştiinţei nu va fi identic în ambele cazuri, căci, în clipele de singurătate, de părăsire, femeia care nu din vina ei nu s-a măritat mai poate afla mângâiere liniştindu-se la gândul Providenţei care a orânduit astfel; acest lucru însă îi va lipsi bărbatului, care nu se va acuza decât pe sine şi propria sa comoditate, atunci când se va prăbuşi asupra lui sentimentul chinuitor al singurătăţii.

Lăsaţi-mă, aşadar, să spun dragilor mei ascultători - nu-mi pasă dacă se vor supăra pe mine, doar mai adineauri i-am numit "regi" - lăsaţi-mă să spun sincer ce gândesc în privinţa aceasta: dragii mei fraţi de bărbăţie, ori faceţi-vă preoţi, ori căsătoriţi-vă! - altă alternativă nu există.

* * *

Iubiţi fraţi! Ceea ce am spus în predica de astăzi, referitor la căsătorie, şi atât numai, aruncă deja asupra căsătoriei lumina gloriei lui Dumnezeu - deşi nu am răspuns decât la partea întâi a întrebării. Astăzi am privit căsătoria numai ca lege scrisă în firea umană, am privit numai căsătoria naturală, cea de dinainte de Cristos. Dar şi acesta este deja un ideal mare, înălţător, şi acesta este un mare reazem şi piatră fundamentală a societăţii umane.

În zilele noastre - slavă Domnului - însăşi legislaţia laică începe a recunoaşte cât este de importantă şi pentru stat viaţa ordonată de familie, şi cu bucurie începem să observăm primele semne că şi legislaţia statului începe să se mişte în sensul venirii în apărare a familiei agresate şi periclitate. Oricum, ar fi de dorit ca şi legiferarea laică să facă din partea ei tot ce se poate pentru garantarea purităţii şi forţei vieţii de familie.

Câte ocazii nu i se dau şi legislaţiei civile ca să promoveze sprijinirea vieţii de familie şi prin preocupări sociale, dar şi prin apărarea mai eficientă a moralităţii publice! E cert: moralitate nu se poate crea prin lege, aceasta se obţine numai prin educarea conştiinţei. Dar dacă Biserica face tot ce poate pentru educarea conştiinţei, să facă şi statul partea sa, adică să apere prin legile sale această conştiinţă. Este de-a dreptul şocantă acea indiferenţă cu care este privită luarea în râs a idealurilor familiei şi subminată moralitatea curată în teatru, cinema, cărţi şi magazinele tapetate cu imagini imorale. Oare aici predica mai poate ajuta ceva? Mai are aici vreo valoare deviza "apărarea familiei"? Foloseşte la ceva mulţimea de anchete şi adunări pentru salvarea familiei când un potop de reviste pornografice cu menţiunea "celor de peste 16 ani" umple străzile oraşelor.

Să nu uităm, fraţilor, faptul că legământul căsătoriei trebuie să fie aşa cum învaţă Biserica Catolică, în baza poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta nu este o invenţie despotică, ci este şi o exigenţă ce izvorăşte din însăşi firea omului. Trebuie să respectăm poruncile lui Dumnezeu ca necesitate naturală absolută, căci altcumva viaţa umană se transformă într-o confuzie fără scop şi fără sens, ca un furnicar răscolit; aşa cum într-un haos identic s-ar transforma şi viaţa uriaşului univers dacă cineva ar suspenda legile chimice şi fizice motivând că ele sunt de acum învechite, depăşite şi că "trebuie să progresăm în pas cu timpul". Şi iată, acelaşi Dumnezeu care i-a prescris omului poruncile, deci şi căsătoria, a aşezat legile chimiei şi ale fizicii şi în natura moartă.

Să dea Dumnezeu ca omenirea să recunoască acest lucru până nu este prea târziu!

Îl va recunoaşte dacă se reîntoarce la puritatea ideală a căsătoriei rânduite de Dumnezeu! Amin.