Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul XVII
Căsătoria creştină

I. Idealul căsătoriei creştine
   A) Prima căsătorie deja a fost mai mult decât pura uniune naturală dintre primul bărbat şi prima femeie
   B) Cristos a ridicat căsătoria la demnitatea de sacrament
   C) Legământul căsătoriei nu a fost inventat de om

II. "Reformarea" căsătoriei nu este permisă
   A) Nimeni nu neagă progresul uriaş în tehnică şi ştiinţă
   B) Realitatea rămâne departe de idealul creştin

III. Ce fel de interese sunt legate de consolidarea familie?
   A) Statul nu poate să depisteze fundamentele morale care asigură forţa vieţii de familie
   B) Iată unde duc divorţurile!
   C) Biserica Catolică, singura care a stat neclintită şi stă şi astăzi de pază lângă idealul cristic al căsătoriei, neinfestat de divorţ

Iubiţi fraţi în Cristos!

În predica de azi, cu care vreau să închei tema seriei de predici despre căsătoria creştină, aş vrea să răspund la o întreită sarcină. Înainte de toate aş vrea să sintetizez pe scurt ideile pe care le-am dezvoltat în primele predici despre idealul căsătoriei creştine: uniunea dintre un bărbat şi o femeie durabilă până la moarte, indisolubilă, aşa cum Biserica Catolică, în baza poruncii clare a Domnului Cristos, a înţeles întotdeauna şi înţelege şi astăzi căsătoria.

Trebuie să evidenţiez din nou şi stupiditatea cu care distrug cele mai sfinte valori aceia care, prin sloganuri de diferite culori, vor să reformeze căsătoria.

Lumea are nevoie nu de reformări - vom vedea în a treia parte a sintetizării noastre - nu de noi forme de căsătorie, ci, dimpotrivă: uriaşele interese naţionale şi religioase sunt legate de întărirea vieţii tradiţionale de familie, readucerea ei la acurateţea originară, la idealul ei originar: căsătoria creştină morală şi indisolubilă.

I. Idealul căsătoriei creştine

A) În primele predici ale acestei serii am văzut, înainte de toate, că prima căsătorie deja a fost mai mult decât pura uniune naturală dintre primul bărbat şi prima femeie. Deoarece citim în primele pagini ale Sfintei Scripturi că voinţa sfântă a Creatorului a extras această relaţie naturală din cadrele pur naturale, situând-o la niveluri supranaturale. Acest lucru îl proclamă primele pagini ale Scripturii. Dumnezeu "l-a creat pe om, bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi luaţi-l în stăpânire" (Gen 1,27-28).

Aceste rânduri nu pot fi citite fără emoţie. Atunci când Dumnezeu i-a învestit pe primul bărbat şi pe prima femeie cu putere creatoare şi cu încredere, "i-a binecuvântat". Aşadar, este foarte clar, nu numai faptul că binecuvântarea sa plana deja asupra primei căsătorii, ci şi faptul că tot din voinţa lui Dumnezeu această căsătorie a fost căsătoria unui bărbat cu o femeie.

Prima căsătorie, forma genuină a căsătoriei a fost, prin urmare, în mod cert căsătoria monogamă. Faptul că omul s-a abătut de la voinţa divină iniţială, că în el a pus stăpânire materia asupra spiritului şi că dureroasele rătăciri ale poligamiei şi poliandriei i-au însoţit căile istoriei, nu este decât consecinţa căderii în păcat.

B) A venit însă Cristos, Fiul lui Dumnezeu! A venit nu numai ca să-l răscumpere pe om din păcat, ci şi ca să restabilească forma ideală a căsătoriei, aceea pe care a orânduit-o Dumnezeu la începuturi în paradisul pământesc, ba mai mult, să ridice căsătoria ca atare, ca legământ, la demnitatea de sacrament. Pentru aceasta a proclamat el categoric: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Mc 10,9).

Pentru aceasta a învăţat că unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei trebuie să fie absolută şi fără condiţii, aşa încât nu este permis să fie lezată nici cu gândul: "Eu vă spun: oricine se va uita la o femeie spre a o pofti, a şi făptuit adulterul cu ea în inima sa" (Mt 5,28).

Iată idealul căsătoriei pentru toţi aceia care vor să fie adevăraţi urmaşi ai lui Cristos!

În ceea ce Cristos a proclamat şi a cerut în mod atât de categoric, i-ar fi oare permis cuiva, indiferent în ce epocă, să schimbe şi o literă, i-ar fi permis să se gândească măcar să "reformeze"?

C) Trebuie să mărturisim, aşadar, în mod categoric teza că legământul căsătoriei nu a fost inventat de om, ci a fost instituit de însuşi Dumnezeu, creatorul firii umane. Pentru aceasta trebuie să mărturisim că în căsătorie, chiar în perioada precreştină, a existat trăsătura supranaturală: aceea că a fost rânduită de Dumnezeu; iar căsătoria creştină este mult mai mult decât atât: este sacrament.

Dacă aşa stau lucrurile şi dacă legământul căsătoriei este, prin natura sa, "res sacra" (lucru sfânt), ba căsătoria creştină este de-a dreptul "sacramentum" (sacrament), atunci este limpede că în legile ei fundamentale omul nu poate opera modificări; este limpede că esenţa ei nu depinde de voinţa umană şi că omul, nici măcar sub un singur aspect, nu-şi poate pretinde o autonomie oarecare, o "legislaţie proprie".

După toate acestea însă este iarăşi limpede că situaţia nefericită, nemaiauzit de confuză, aproape generalizată în privinţa aceasta, este cauza însăşi care a făcut ca patima umană să afecteze cu impertinenţă legile veşnice ale căsătoriei şi să-i taie rădăcina dătătoare de viaţă. I-a tăiat-o prin aceea că a smuls-o din solul ei divin şi a voit s-o "reformeze" potrivit exigenţelor oarbe ale naturii senzuale umane.

II. "Reformarea!" căsătoriei nu este permisă

"Reformarea căsătoriei!" Este necesară şi este permisă "reformarea" căsătoriei?

Cei care gândesc superficial pot răspunde la această întrebare cu uşurinţă "da". Căci - aşa cum zic ei - "dacă în jurul nostru s-a schimbat totul, dacă trăim în forme de viaţă şi în condiţii economice cu totul noi, atunci şi căsătoria trebuie adaptată la aceste stări noi". Aşa vorbeşte astăzi multă lume. Ce să răspundem?

A) Mai întâi de toate nimeni nu vrea să nege acel progres uriaş pe care l-a realizat omul în ultimul secol sub aspect ştiinţific şi tehnic!

a) Într-adevăr, în ultima sută de ani au venit una după alta descoperiri nemaiauzite. Tehnica ne-a pus la dispoziţie noi şi noi mijloace şi forţe naturale prin care ne-am străduit să facem viaţa umană mai uşoară, mai frumoasă, mai sănătoasă, mai lungă. Nu e de mirare că aceste invenţii au schimbat în întregime nu numai faţa pământului, ci şi universul gândirii omului; l-au îmbătat pe om, l-au umplut de prezumţie, l-au făcut să creadă că pentru el nu mai există de acum nici un mister, nici un secret.

Deşi mai sunt încă atâtea! Mulţime de mistere ne învăluie şi astăzi şi în mijlocul tuturor misterelor, iată, stând acoperit şi astăzi în enigmă, cel mai mare mister: misterul vieţii. Ştiinţa şi tehnica umană este capabilă de nenumărate lucruri, dar în faţa misterului vieţii stă neputincioasă; încă nu a ajuns nici până azi - şi cu siguranţă nici nu va ajunge - să poată crea viaţă, nici măcar cât într-o sămânţă de măr.

b) Prin urmare locul unde izvorăşte viaţa umană, în pofida marilor schimbări de azi, rămâne tot aşa şi tot acela care a fost: familia. De acest izvor nu-i este permis nimănui să se atingă cu mână profană!

Familia trebuie să rămână până la sfârşit izvorul care, periodic, întinereşte omenirea. Familia trebuie să rămână până la sfârşit poarta prin care păşeşte în viaţă noua generaţie umană ca să ocupe locurile lăsate goale de către cei care coboară în mormânt. Familia trebuie să rămână până la sfârşit sanctuarul din solul căruia răsar cele mai frumoase virtuţi: iubirea, jertfirea de sine şi capacitatea de muncă. Familia trebuie să rămână până la sfârşit celula pe care se clădeşte omenirea, trebuie să fie temelia pe care se înalţă edificiul culturii.

Aşadar, nu de "reformarea" familiei avem nevoie, în înţelesul sloganurilor lansate astăzi de oameni îmbătaţi de pofta plăcerii, cum sunt: "căsătorie de prietenie", "căsătorie de probă", "căsătorie week-end" şi mai ştiu eu ce alte devize sub alte titluri - nu, nu de acestea avem nevoie! Trebuie însă să salvăm, să întărim, să reaşezăm "vechea căsătorie" pe temelia căreia am ajuns la toată dezvoltarea culturală de azi şi pe care Biserica lui Cristos nu încetează s-o apere, s-o îngrijească, s-o pretindă.

B) "Dar - se întreabă unii - mai are sens ca Biserica să pună înaintea oamenilor şi astăzi o imagine ideală, atât de măreaţă a căsătoriei, în loc să vadă că situaţia este cu totul alta, când ar trebui să vadă cât de departe se situează realitatea cruntă de idealul Bisericii?"

a) Într-adevăr, fraţilor, nimeni nu simte cu mai multă durere ca Biserica marele abis dintre idealul creştin şi trista situaţie reală, pe planul căsătoriei. Şi cu toate acestea noi nu putem negocia nici o iotă din idealurile creştine, deoarece ele sunt valori şi exigenţe absolute din care nu se poate negocia nimic şi pe care nu ne-ar fi permis să le sucim, să le învârtim, nici în cazul în care nimeni pe pământ nu le-ar mai respecta.

Repet o imagine pe care am folosit-o nu demult.

Să presupunem că, dintr-o cauză oarecare, toate ceasornicele lumii s-au defectat şi nu mai arată corect timpul: ne-ar fi permis oare ca, de dragul ceasornicelor defecte, să corectăm Soarele şi să-i punem mersul de acord cu mersul ceasornicelor? Nu ar trebui, cu orice preţ, să menţinem în continuare timpul exact arătat de Soare, pentru ca să existe măcar un sigur punct de referinţă după care să se orienteze toate ceasurile atunci când îşi vor reveni?

De când a căzut primul om în păcat, de atunci nu au existat pe pământ stări ideale, de atunci realitatea a stat mereu departe de ideal. Până când însă imaginea perfectă, ideală trăieşte şi aruncă asupra noastră o lumină de încurajare, până atunci viaţa este suportabilă; însă viaţa se prăbuşeşte definitiv şi devine insuportabilă atunci când ne dispar idealurile.

b) Astfel putem înţelege pentru ce Biserica Catolică, chiar lăsată singură, îşi duce în continuare lupta supraumană pentru modelul cristic, perfect, care culminează în indisolubilitatea căsătoriei. Astfel înţelegem deja pentru ce ţine ea, ca la lumina ochilor, la puritatea vieţii de familie pe care o îngrijeşte, o apără şi o întăreşte cu o preocupare cu totul specială. Pentru că, în familie, ea apără izvorul tainic din care se înnoieşte mereu neamul omenesc şi unde odrăslesc în permanenţă noi şi noi membri pentru trupul mistic al lui Cristos. Cum ar fi dispărut familia de pe faţa pământului, ce degenerări groaznice i-ar fi şters şi amintirea, dacă Biserica lui Cristos nu ar fi păzit-o cu îndrumările sale, cu iubirea sa îngrijorată - şi, de multe ori, chiar cu braţul său punitiv.

Poate că pentru nimic altceva Biserica nu a suportat atâtea reproşuri câte i-au fost adresate pentru fermitatea indiscutabilă cu care a susţinut problema căsătoriei. Din cauza aceasta mulţi au părăsit-o nemulţumiţi şi nedumeriţi, deşi va veni vremea când întreaga omenire îi va fi recunoscătoare Bisericii pentru faptul de a fi rezistat cu un curaj atât de inflexibil în apărarea indisolubilităţii şi a unităţii căsătoriei. Dacă este adevărat că viaţa civilizată este consecinţa vieţii de familie şi că, în ultimă instanţă, cultura i-o datorăm familiei, atunci ne va fi cât se poate de clar meritul cultural al creştinismului în tot ce a făcut şi face pentru apărarea familiei.

Ca urmare, nu este oare de la sine înţeles ca, în criza familiei, criză ce s-a abătut asupra noastră, să ia şi legislaţia civilă exemplul Bisericii bimilenare care are atâtea merite în consolidarea celulei fundamentale a societăţii, a familiei, cum nimeni altul nu are pe tot rotocolul pământului?

III. Ce fel de interese sunt legate de consolidarea familiei?

Astăzi se vântură mii de devize referitoare la reformarea căsătoriei. Dar - să privim cu luciditate - această reformare nu poate avea decât un singur sens: Să repunem perfect căsătoria pe temeliile cristice, să salvăm indisolubilitatea şi puritatea ei deoarece cu aceasta dăinuie viitorul omenirii care se prăbuşeşte.

A) Pe cât este de sigur că statul nu se poate lipsi de familie, pe atât este de sigur şi că statul, cu de la sine putere, nu poate să depisteze fundamentele morale care asigură forţa vieţii de familie.

a) Nu există nici măcar un singur stat pe lume care să se bucure de divorţurile supuşilor. Oricine ştie, oricine experimentează cât de mult dăunează divorţul şi pentru simplele interese, bine percepute, ale naţiunii. Orice stat s-ar bucura ca, pe teritoriul său, familiile să fie solide... Vedem însă că, fără ajutorul religiei, şi astăzi strădaniile cele mai demne de preţuire suferă acelaşi eşec pe care l-a suferit năzuinţa împăratului August.

b) Şi pe vremea lui August romanii divorţau în număr mare. Împăratul, ca urmare, a dat două legi severe referitoare la aceasta: prima, "Lex Julia", în anul 4 d.C. şi a doua, "Lex Papia Poppaea", în anul 9 d.C. În aceste legi, pe de o parte, a fixat premii pentru încheierea de căsătorii şi pentru sporirea numărului copiilor, pe de altă parte, a hotărât pedepse pentru cei care nu se căsătoreau sau se căsătoreau, dar nu aveau copii.

Şi care a fost rezultatul? Nici unul! Aceste legi nu au avut nici un efect. Pentru ce? Răspunsul ni-l dă istoria însăşi. Însuşi August, care a dat aceste legi, trăia în concubinaj şi astfel a dat o mărturie indiscutabilă că legile statului, în sine, sunt insuficiente acolo unde, pentru a-şi atinge scopul, statul trebuie să educe conştiinţa supuşilor săi.

Prin urmare acum înţelegem cu adevărat ce muncă rodnică a dus creştinismul atunci când a ridicat Căsătoria la nivel de sacrament. Unul dintre primele roade pe pomul răscumpărării a fost crearea idealului familiei creştine. Şi acesta a fost faptul istoric universal prin care creştinismul a pus, pe ruinele lumii antice, temelie durabilă în timp, pentru desfăşurarea culturii creştine.

B) Şi când te gândeşti la toate acestea este imposibil să nu-ţi dai seama ce pas nefericit a făcut omenirea când, împotrivindu-se voinţei lui Dumnezeu, a început să strice căsătoriile, să practice divorţul. Aceasta a fost o rană care a început să submineze şi să slăbească morala societăţii, a clătinat unul dintre stâlpii săi de susţinere şi a deschis larg porţile patimilor, ale despotismului şi capriciilor, împotriva dreptului divin în ceea ce priveşte problemele cele mai importante.

a) E drept: principiul indisolubilităţii poate cauza şi tragedii, poate face şi victime aşa cum face victime orice alt principiu şi lege. Dar binele comun uman se situează deasupra intereselor şi binelui indivizilor. De dragul intereselor individului nu este permisă, aşadar, cedarea în materie de principii fundamentale care slujesc interesele comunităţii. Iar dacă cedăm - aşa cum a făcut omenirea atunci când a început să admită divorţul - înaintea noastră se deschide o prăpastie din care nu există salvare.

Nu observăm oare cu spaimă, chiar şi astăzi, cum sporesc pretextele desfacerii căsătoriei de la o zi la alta? Mai demult oamenii se gândeau la despărţire numai în cazurile cele mai grave; încetul cu încetul pricinile şi pretextele desfacerii căsătoriei au sporit din ce în ce mai mult, până când s-a ajuns ca astăzi să se vrea desfiinţarea instituţiei căsătoriei ca atare. Şi, de fapt, nici nu trebuie să ne mirăm de acest lucru pentru că logica simplă îl presează pe om să ajungă aici: dacă o haină este lăsată să se destrame, nimeni nu-i mai poate opri deşirarea.

b) Şi doar ştim bine că viitorul neamului, al naţiunii creşte şi se dezvoltă între cei patru pereţi pe care îi numim sanctuarul familiei! Ştim bine că până şi cel mai frumos program social rămâne vorbă goală, dacă prima sa preocupare nu este grija familiei. Ştim bine de ce are nevoie arzătoare ţara în zilele noastre: consolidarea familiei, a vieţii fericite, armonioase de familie. De aceasta avem nevoie mai mare decât de arte şi ştiinţe, de tehnică şi agricultură, industrie şi comerţ - fiindcă toate acestea din urmă se clădesc şi se întăresc pe prima, pe familie. Iar destrămarea familiei înseamnă întotdeauna şi pierderea irecuperabilă de valori morale, iar poporul, la care viaţa de familie se fărâmiţează, şi-a jucat deja rolul istoric.

C) Şi când constatăm cu durere că aproape nu există stat în zilele noastre care, în legislaţia sa, să nu fi cedat, în măsură mai mare sau mai mică, curentelor care subminează idealurile căsătoriei, simţim un puternic sentiment de recunoştinţă faţă de Biserica Catolică, singura care a stat neclintită şi stă şi astăzi de pază lângă idealul cristic al căsătoriei, neinfestat de divorţ.

a) Şi de câte ori i s-a prezis că aceasta îi va aduce pieirea! Îi va aduce pieirea dacă va continua să decidă "cu vechea rigiditate" în privinţa aceasta şi dacă nu va fi mai "îngăduitoare şi mai flexibilă" faţă de curentele moderne. Nu! Biserica Catolică nu poate fi îngăduitoare acolo unde îngăduinţa înseamnă pornire spre prăpastie, spre nimicire! Menirea ei sfântă este de a ţine viaţa familiei la acel nivel ideal la care l-a situat iniţial Dumnezeu creatorul şi unde - după rătăciri de milenii - Cristos nu a repus-o numai, ci a aşezat-o şi în rândul sacramentelor.

Nu ştim ce soartă va avea Occidentul şi împreună cu el şi Biserica lui Cristos. Atât este sigur că soarta Europei depinde de modul în care ea va reuşi sau nu să-şi făurească o nouă cultură creştină - căci cea veche nu mai există, a pierit. Şi mai este sigur că această nouă cultură nu se poate clădi până când nu se va reuşi ridicarea la niveluri cristice a fundamentul ei, a familiei creştine.

La făurirea trupului mistic al lui Cristos, la consolidarea sa, la înfrumuseţarea sa trebuie să lucreze nu numai preoţimea, ci şi credincioşii laici. "Să nu fie dezbinare în trup - scrie sfântul Paul - ci toate mădularele deopotrivă să poarte grijă unele de altele" (1Cor 12,25). Numai atunci va apărea primăvara noii vieţi în Biserica lui Cristos, când nu numai episcopii şi preoţii, ci întregul trup cu toate mădularele lui va contribui la construirea templului lui Dumnezeu. Dacă se va încreştina căsătoria, dacă va deveni creştină viaţa de familie, dacă vor fi creştini părinţii şi copiii, atunci se va înnoi, se va întări şi va fi tot mai frumoasă şi Biserica lui Cristos.

b) Aşa se bălăbăneşte astăzi lumea în jurul nostru ca un uriaş beat. Aproape ne vine să credem că un nou potop sângeros al fărădelegii şi al răzvrătirii crunte se pregăteşte să acopere faţa pământului, ca potopul de odinioară de pe vremea lui Noe. Dar, chiar dacă ar fi într-adevăr aşa, chiar dacă ar pieri tot ceea ce geniul uman a creat monumental şi frumos în decurs de milenii, şi atunci, chiar şi în furia valurilor înspumate, Biserica Catolică, a doua barcă-Noe, va pluti nevătămată purtând cu ea a doua familie-Noe ocrotită, singura capabilă să salveze iarăşi omenirea ce merge spre pieire: viaţa puternică, curată, ideală de familie! Nu consfătuirile vor salva omenirea, nu maşinile, nici uniunile, nici tratatele, ci taţii şi mamele; taţii cu coloană vertebrală solidă şi mame cu inimă caldă, taţii cu braţe harnice şi mame cu mâini grijulii, taţi şi mame ideale ale vieţii de căsnicie catolică!

Omenirea observă, speriată deja, că viaţa de familie a intrat în declin şi o dată cu aceasta a apărut pericolul nimicirii tuturor valorilor culturale. Biologi, politicieni şi pedagogi de-a valma, speriaţi, caută căi de ieşire. În faţa omenirii apar mii de idei şi proiecte. Altă cale însă, care să ne scoată din criza familiei, nu este, decât întoarcerea la legile naturale şi divine părăsite cu infidelitate, întoarcerea la idealul familiei creştine. Cea mai mare garanţie a viitorului, cea mai valoroasă reconstrucţie naţională, cea mai bună eugenie, cea mai bună înnobilare a speciei este legea evangheliei: salvaţi idealul sacramental al căsătoriei şi aţi salvat civilizaţia.

* * *

Iubiţi fraţi! Casa scărilor lui Neues Museum din Berlin este împodobit cu uriaşe tablouri din istorie, opere artistice ale lui Kaulbach.

Una din imagini reprezintă distrugerea Ierusalimului. Aici ne este prezentată în scene cutremurătoare prăbuşirea poporului evreiesc ales cândva de Dumnezeu, căruia însă i-a întors spatele. Templul este cuprins de flăcări, dar ţin în mână săbii înflăcărate şi îngerii care au apărut pentru a pune în execuţie pedeapsa lui Dumnezeu. În latura dreaptă poate fi văzut, în fruntea legiunilor sale, Titus triumfătorul comandant de oşti, în stânga, în plan îndepărtat pot fi văzuţi conducătorii de odinioară ai poporului evreu îndepărtându-se marcaţi de o furie neputincioasă. În mijlocul tabloului, în prim plan, stă marele preot al evreilor în momentul în care vrea să-şi înfigă pumnalul în piept, dar soţia şi copiii săi îl imploră ca să-i ucidă mai întâi pe ei... Tot tabloul emană groază, disperare, prăbuşire fatală.

Şi totuşi, nu! Cealaltă jumătate a tabloului vorbeşte despre cu totul altceva. Pe ea vedem o familie creştină care, călare pe doi catâri, părăseşte oraşul ce se dărâmă. Pe unul dintre catâri stă mama având în braţe doi micuţi, în spatele ei, pe catâr, ţinându-se de ea, încă un copil, iar pe celălalt catâr se află numai copii. Înaintea lor păşeşte un alt băiat, un tânăr care, cu ochii ridicaţi spre cer, cântă un psalm. Şi deasupra acestui grup planează îngerii, îngerii credinţei, ai speranţei şi ai iubirii, care însă nu au în mână sabie de foc, ci, îndemnând, întărind, însufleţind, poartă în mâinile lor, înaintea familiei care se refugiază, potirul cu sfânta Taină înconjurat de raze.

Şi pentru ca mărturia să fie şi mai completă, ca să putem spune că această imagine monumentală a fost pregătită parcă pentru încheierea acestei serii de predici, ne sare în ochi încă un amănunt de pe icoană: din mulţimea de evrei copleşiţi sub povara judecăţii divine se desprind trei copii aproape dezbrăcaţi care aleargă cu braţele întinse după familia creştină ce se depărtează: Luaţi-ne cu voi, nu ne lăsaţi să pierim în această pustiire sigură...! Iar unul dintre copiii creştini de pe catâr, cu braţul întins, cu iubire fermecătoare, zâmbind, le face semn să vină...

În gestul fermecător al acestui copil stă ascunsă şi încrederea noastră! Cine nu înţelege oare ce semnificaţie are pentru noi această imagine? Cine nu vede că deasupra vieţii de familie potrivnice legii lui Dumnezeu fulgeră deja mânia pedepsei divine? Cine nu aude cum trosnesc, pocnesc, cad deja pereţii puternici de odinioară ai sanctuarelor familiei şi cum îngroapă sub ei toate valorile, virtuţile, fericirea şi cultura pe care a realizat-o pe pământ?

Dacă omenirea vrea să se salveze din această mânie divină nu are decât o singură cale: înainte de toate, familiile creştine ca atare trebuie să se desprindă şi să părăsească ţinutul infectat, mlăştinos al sofisticărilor, al decadenţei morale şi al sloganurilor deşarte; trebuie să se reîntoarcă la idealurile vieţii de familie, iar după aceea trebuie să radieze această energie morală înălţătoare în lumea întreagă.

Astăzi, de nimic nu avem atâta nevoie ca de familii creştine. Căci dacă mai există scăpare pentru lumea ce se clatină, familia creştină ideală o va mântui.

Acea familie din care vor rezulta fete curate şi băieţi cu privire scânteietoare!
Acea familie care radiază în jur mulţumire, armonie şi fericire!
Acea familie care va fi iarăşi fundamentul, celula şi piatra de edificare a vieţii umane mai bune!
Acea familie prin energia căreia se va reînnoi şi se va curăţi omenirea ce zace în ruină.

Doamne, Dumnezeule, iată rugămintea noastră finală: Apără, ocroteşte, întăreşte şi binecuvântează familiile noastre creştine! Amin