Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul XVI
Familia cu mulţi copii (II)

I. Exemplul părinţilor
   A) "Aşa cum cântă bătrânii, aşa joacă tinerii"
   B) Cât rău le face copiilor exemplul rău
   C) Cât de mult favorizează formarea copiilor exemplul nobil al părinţilor

II. Ce să-i învăţăm pe copii?
   A) Ascultare necondiţionată
   B) Respectarea autorităţii
   C) Adevărul
   D) Viaţa morală curată
   E) Educaţia religioasă

Iubiţi fraţi în Cristos!

A fost un pic stranie, poate, felicitarea cu care mi-am încheiat predica de data trecută. Nu e obicei să încheiem predica aşa, ca o urare la un pahar: "Dumnezeu să le dea sănătate scumpelor şi bunelor mame!"

Este adevărat, fraţilor! Însă cine priveşte acea viaţă de sacrificiu neîntrerupt pe care trebuie s-o trăiască bunii părinţi în interesul copiilor lor; cine cunoaşte munca plină de sudoare prin care tata trebuie să procure costul material al creşterii copiilor; cine vede multitudinea grijilor şi a lacrimilor şi a nopţilor nedormite pe care o cere mamelor creşterea copiilor, acela nu ar considera straniu nici dacă ar observa deasupra capetelor părinţilor buni care-şi împlinesc corect obligaţiile, lumina unui fel de nimb suprafiresc.

Iar scopul predicii de azi este să contribuie la sporirea numărului acestor părinţi care-şi cresc în mod ideal copiii, pentru ca părinţii să poată corespunde cât mai eficient rolului lor dificil de educatori.

Educaţia bună a copiilor îi pune, fără îndoială, pe părinţi în faţa unor obligaţii grave. Acestor obligaţii însă le vor face faţă mult mai uşor, dacă ştiu că primul factor pedagogic este exemplul lor şi dacă ştiu care sunt virtuţile pe care trebuie, în primul rând, să le dezvolte în sufletul copiilor lor.

În predica de astăzi, aşadar, voi trata aceste două probleme.

I. Exemplul părinţilor

A) "Wie die Alten singen, so tanzen die Jungen" - spune foarte corect un proverb german. (Aşa cum cântă bătrânii, aşa joacă tinerii). Vorba bună sau vorba rea pe care o aud copiii nu este decât tot o vorbă care zboară; însă exemplul pe care-l văd la părinţi rămâne. Şi ce foloseşte şi cea mai bună atenţionare sau cea mai bună învăţătură de pe buzele acelor părinţi care, cu faptele lor contrare, dărâmă ceea ce, cu vorba, cer de la copii?!

Incontestabil, Fecioara şi sfântul Iosif nu i-au spus copilului Isus: "Du-te, fiule, la templu", ci "Hai, fiule, să mergem la templu". În schimb, trist, dar real, mulţi părinţi interzic copiilor înjurătura, dar ei înjură de îngheaţă apele; le interzic minciuna, dar când spun ei adevărul nu se poate şti.

Şi apoi se mai miră că şi cu ei se repetă întâmplarea bătrânului rac şi a racilor tineri.

Racul bătrân a strigat odată furios către racii tineri:
- Totuşi, nu-i frumos ca mereu să mergeţi înapoi! Mergeţi şi înainte!
- O facem cu plăcere, când vom vedea că şi tu mergi înainte! - i-au răspuns racii tineri.

B) Părinţii, în superficialitatea lor, din păcate, nici nu-şi dau seama cât rău le face copiilor exemplul rău pe care-l dau, poate nici măcar cu intenţie rea, ci numai pentru că nu se gândesc la acest aspect.

Un tată l-a surprins pe fiul său furând.
- Fiule, nu fura deoarece pe Dumnezeu nu-l putem înşela, El vede totul.
- Vede totul? - a răspuns fiul. Atunci e grav, căci a văzut şi că tata aseară a venit acasă beat...!

L-a văzut, într-adevăr! Poate tata răspunde ceva la aceasta?

De multe ori cateheţii cei mai zeloşi, ca şi învăţătorii, sunt nevoiţi să constate că toată străduinţa lor de a educa este zădărnicită de exemplul contrar de acasă.

În şcoala elementară odată se învăţa despre sare. Printre altele, învăţătorul a pomenit că, în timp ce mâncăm, nu se permite să umblăm cu degetele prin solniţă. Sarea necesară se ia din solniţă cu vârful cuţitului.
- Voi aţi auzit acest lucru de multe ori, nu-i aşa, dar, cu toate acestea, ştiu că acasă, de multe ori, luaţi sarea cu degetele!
- O... - a intervenit un copil de clasa a doua - şi tăticul ia sarea cu degetele!

Ei bine, eu îi rog acum în mod solemn pe tătici, să nu mai ia sarea cu degetele...

Şi pentru ca, pe lângă bărbaţi, nici femeile să nu rămână fără lecţie, amintesc aici şi un caz cu o învăţătoare care i-a reproşat unei fetiţe: "Dar, fetiţă dragă, ţie nu ţi-e ruşine să vii la şcoală cu o fustă atât de scurtă?"

Fetiţa a izbucnit în plâns: "Vă rog să mă iertaţi, doamna învăţătoare, m-am trezit târziu şi, grăbită cum eram la îmbrăcare, am luat... din greşeală... fusta mamei".

C) Viaţa de toate zilele ne oferă la tot pasul şi exemple care arată cât de mult favorizează formarea copiilor exemplul nobil al părinţilor. Cred că este suficient să mă refer la părinţii sfintei Tereza a Pruncului Isus. Când citeşte omul despre viaţa celor doi soţi cinstiţi, despre seriozitatea cu care au înţeles ei îndatoririle lor de familie, când citeşte scrisorile mamei micuţei Tereza şi vede ce iubire generoasă şi odihnă sufletească izvorâtă din voinţa lui Dumnezeu se revarsă din ele, exclamă fără să vrea: "Da, din această căsătorie (Tereza) trebuia să se nască sfântă!"

"Cum poate fi însă cineva şi astăzi atât de idealist? Azi trăim alte vremuri! Azi avem în urma noastră războiul şi tot ceea ce a dărâmat el...!"

Aşa se scuză unii, deşi, ce falsă justificare este aceasta! Şi în urma părinţilor sfintei Tereza erau războaiele anilor şaptezeci, erau rănile produse de ele. Aducerea pe lume a copilului a însemnat durere şi creşterea lui a însemnat sacrificiu, oricând, în toate epocile! Şi totdeauna a depins de credinţa în Dumnezeu a părinţilor şi de iubirea lor de Dumnezeu faptul de a putea purta acest sacrificiu.

Vai de acel sărman copil ai cărui părinţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, vai de acel băiat care are un tată necredincios! Ochii copiilor sunt ageri, ei văd totul. Deja la vârsta de 10 ani ei se scandalizează de necredinţa tatălui lor, la 15 ani se obişnuiesc cu ea, iar la 20 de ani din acea necredinţă îşi făuresc principii pentru propria lor viaţă lipsită de religie şi morală.

Părinţi, nu uitaţi niciodată: prima acţiune educaţională este exemplul vostru! Numai dacă acest exemplu este ireproşabil, numai atunci veţi reuşi să vă creşteţi corect copiii.

II. Ce să-i învăţăm pe copii?

Nu este mai puţin important însă de ştiut şi care sunt virtuţile cu care trebuie să-i obişnuim pe copii în mod deosebit.

A) Pe primul loc amintesc ascultarea necondiţionată. "Copii, ascultaţi de părinţii voştri, în Domnul, căci aşa este drept" (Ef 6,1) - sună îndemnul sfântului apostol Paul către copii. Imediat însă le spune şi părinţilor în acelaşi mod: "Şi voi, părinţi, nu-i iritaţi pe copiii voştri, ci creşteţi-i la şcoala şi cuminţenia Domnului" (Ef 6,4).

a) A-i creşte "la şcoala şi cuminţenia Domnului" înseamnă a-i obişnui cu ascultare promptă, cu modestie şi renunţare. Mai demult toate acestea erau lucruri de la sine înţelese, astfel încât, în fiecare familie mai de "Doamne ajută", copiii nu întorceau vorba părinţilor, ascultau prompt.

Când a intrat însă moda cu un copil, atunci s-a răsturnat şi acest principiu pedagogic, de atunci părinţii au început să asculte de toate mofturile acestui mic despot răsfăţat. Căci, să fim convinşi: copilul ori ascultă, ori porunceşte; ori se supune, ori supune.

Ascultaţi un caz, o mostră tipică de educaţie răsfăţată.

Un astfel de băiat, "unicul", plângea într-o seară în curte lângă fântână şi tropăia din picioare ţipând la guvernantă: "Dă-mi-o, dă-mi-o, o vreau eu!"
Auzind marele tărăboi din curte, mama deschide fereastra şi, furioasă, strigă la guvernantă: "Dar, dă-i-o odată, Fräulein, pentru ce-l necăjeşti pe Pubi?"
"Nu vă supăraţi doamnă, nu i-o pot da chiar dacă tropăie până dimineaţă!"
"Dar ce vorbă-i asta? Las' că te învăţ eu minte..." - şi, furioasă, femeia aleargă la soţul ei. Bărbatul fuge către guvernantă ţipând: "Ce faci, pentru ce nu-i dai copilului ceea ce cere? Nici măcar după ce şi soţia ţi-a poruncit? Ia la cunoştinţă: luna viitoare poţi pleca!"
Sărmana fată, speriată, îi răspunde: "Vă rog, daţi-i-o dumneavoastră dacă puteţi: luna se reflectă pe oglinda apei şi copilul cere, tropăind, ca s-o scot din apă şi să i-o dau lui...".

Mai trebuie spus ce făptură nenorocită va fi când va ajunge mare un astfel de copil răsfăţat?

b) "Bine, dar ce putem face când copilul bate din picioare, plânge şi se trânteşte de pământ, când îi refuzăm ceva?"

Puteţi face orice! Un singur lucru însă nu - nu este permis să i se dea ceea ce cere. În cazul acesta, nu! Las' să ştie că oricât de bogaţi i-ar fi părinţii, sunt încă foarte multe lucruri în lumea aceasta la care trebuie să renunţe şi el.

"Dar mi-e milă de sărăcuţul când îl aud cât de amarnic plânge! Mi-e atât de greu să-l refuz!"

Dacă nu te interesează viitorul său, atunci îţi este greu să-l refuzi. Adu-ţi aminte însă că nici Irod nu a putut să refuze cererea fiicei Irodiadei şi, pentru ea, a pus să fie omorât Ioan Botezătorul.

Adu-ţi aminte de cuvintele sfântului Augustin: "Urăşte acela care iubeşte rău, şi iubeşte acela care urăşte bine".

Adu-ţi aminte de avertismentul Sfintei Scripturi: "Dacă eşti drăgăstos cu fiul tău, te va înfricoşa; joacă-te cu el şi te va întrista... Nu-l lăsa în voia lui la tinereţe şi nu trece cu vederea greşelile lui" (Sir 30,9-11).

Când copilul se înrăieşte şi nu ascultă de vorba bună, adu-ţi aminte de proverbul care spune că "navele şi copiii sunt conduşi de la spate"; şi o altă zicală spune că "o vărguţă mânuită la timp valorează mai mult decât o sută de predici"; iar o a treia, "să plângă mai curând copilul din cauza părinţilor, când este mic, decât să plângă părinţii din cauza copilului, când va fi mare".

În privinţa aceasta Sfânta Scriptură nu este, nici pe departe, atât de sentimentală cum sunt unele curente pedagogice vlăguite de astăzi. Fiindcă Scriptura ştie foarte bine că "nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr" (Prov 22,15), de aceea le spune deschis părinţilor: "Cel care iubeşte pe fiul său, îl bate, ca mai pe urmă să se bucure de el". (Sir 30,1) "Calul neîmblânzit ajunge nărăvaş, aşa şi un copil lăsat în voia lui ajunge rău-crescut" (Sir 30,8). "Cine îşi cruţă varga, îşi urăşte copilul" (Prov 13,24). "Pedepseşte pe feciorul tău şi nu-ţi pierde speranţa" (Prov 19,18) "Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare. Tu îl baţi cu toiagul, dar scapi sufletul său din împărăţia morţii!" (Prov 23, 13-14) "Varga şi cearta aduc înţelepciune, iar tânărul lăsat de capul său face ruşine maicii sale" (Prov 29,15).

B) Ascultarea rodeşte apoi cealaltă virtute necesară: respectarea autorităţii.

a) Nu există viaţă comunitară umană fără respectarea autorităţii; iar conjugarea iubirii părinteşti cu o autoritate corespunzătoare este una dintre cele mai dificile, deşi indispensabile, roluri pedagogice. Da, părintele să-şi iubească mereu copilul, copilul însă să răspundă la această iubire cu respect necondiţionat şi cu ascultare!

Ascultarea şi respectul autorităţii este o valoare nu numai în cadrul familiei, ci este indispensabilă şi pentru întreaga cultură umană. Culturii îi este inerentă acceptarea realizărilor obţinute de generaţiile anterioare, pe care apoi să continue a se clădi şi care să fie dezvoltate în continuare. Însă pentru aceasta este necesar spiritul de respect faţă de autoritate. Prin urmare, în momentul în care familia educă în sensul respectării autorităţii, ea slujeşte simultan şi nişte valori culturale generale.

Generaţia care refuză să respecte autoritatea şi, împreună cu ea, valorile trecutului, se lasă târâtă pe panta răzmeriţei. Aşadar, acum se poate înţelege şi pentru ce revoluţionarii urmăresc, de preferinţă, răsturnarea vieţii de familie: o dată cu familia dispare şi respectarea autorităţii, iar terenul devine favorabil răzvrătirilor permanente.

b) Părinţii să nu uite că, dacă vor ca autoritatea să fie respectată de către copiii lor, ei înşişi să nu dărâme autorităţile înaintea copiilor!

Păgânii parcă simţeau mai bine cum trebuie să garanteze educatorii autoritatea învăţătorilor. Filip, regele Macedoniei, i-a interzis fiului său, Alexandru cel Mare, să stea jos în timp ce maestrul său, Aristotel, îl instruia. Iar împăratul Teodosie cel Mare, când i-a surprins pe cei doi fii ai săi, Arcadie şi Honoriu, şezând în timpul instruirii, iar maestrul lor, Arseniu, stând în picioare, le-a ordonat ca de aici înainte, maestrul să şadă, iar ei să stea în picioare.

Astăzi? Toate sunt de-a-ndoaselea. Cu câtă uşurătate şi lipsă de gândire vorbesc părinţii şi cât de mult dăunează ei cu aceasta respectului faţă de autoritate!

Când copilul vine acasă cu note rele, învăţătorul este, desigur, vinovat.

Ascultaţi ce scrie despre aceasta un pedagog foarte experimentat.

De regulă, mama este aceea în mâna căreia ajunge avertismentul de la şcoală. Prima ei manifestare se materializează în a-l certa zdravăn pe copil. Copilul însă, indiferent dacă este băiat sau fată, aruncă, mai întâi, totul pe profesor.
- Nici măcar o dată nu am fost examinat - se scuză unul.
Celălalt se apără zicând:
- Numai o lucrare am avut de nota patru, dar şi aceea atunci când fusesem bolnav.
Al treilea care a primit avertisment la religie:
- În ziua în care mama şi-a sărbătorit onomastica eu nu am fost la biserică şi de aceea mi-a dat părintele avertismentul.
Al patrulea:
- Mi-am uitat acasă într-o zi lucrul manual şi de aceea am primit avertisment. Doamna, de altfel, mă persecută mereu...
Al cincilea:
- Numai aceia care ştiu nemţeşte nu au primit avertisment la germană: evreii...
Al şaselea:
- Totdeauna am ştiut lecţia, dar numai cu cuvintele mele.
Al şaptelea:
- Totdeauna am ştiut lecţia, dar numai după carte.
Al optulea:
- I-am suflat vecinului.
Al nouălea:
- Domnul profesor m-a confundat cu un altul.
De la al zecelea până la al nouăzecilea:
- Domnul profesor mă persecută, are ceva cu mine...
Al o sutelea:
- Mămico, nu te supăra, cât timp vremea a fost bună m-am luat cu joaca, am meritat avertismentul; promit însă că până la sfârşitul semestrului îmi îndrept nota. Ascultă-mă, mămico, în fiecare seară...
În schimb, toţi, sută la sută, spun:
- Mămico, fii bună, semnează-mi avertismentul, să nu afle tăticul.
Şi cincizeci la sută dintre mămici nu spun nimic tăticilor. Iar acelea care spun, aproape toate, prezintă mai întâi scuzele copilului şi împreună îl condamnă pe profesor, pe profesoară - şi între ei, şi în societate, şi pretutindeni (Szülöl Lapja, numărul din decembrie 1924).

C) Pe lângă ascultare şi respectul autorităţii, tot atât de important este să-i învăţăm şi să-i obişnuim pe copii să spună totdeauna adevărul. Ce bucurie este pentru părinţi dacă pot avea încredere în fiecare vorbă a copiilor! Spunerea adevărului este fundamentul educaţiei, în timp ce cu un copil mincinos nu se poate face nimic.

a) Aici trebuie să evidenţiez în mod deosebit două greşeli pedagogice. În primul rând, severitatea exagerată şi nefondată a părinţilor îi poate obişnui pe copii cu minciuna. Da, este permisă pedepsirea - aşa cum am spus mai înainte - relei-voinţe, dar nu a neîndemnării, a zburdălniciei, a inadvertenţei proprii copiilor. În mod cu totul deosebit nu este permisă pedepsirea recunoaşterii adevărului. Când copilul îşi recunoaşte sincer greşeala, trebuie să i se vorbească la suflet şi trebuie dojenit părinteşte; pentru sinceritatea sa însă nu este permis să fie pedepsit.

b) A doua greşeală este aceea când părinţii înşişi greşesc împotriva spunerii adevărului.

O fetiţă îi spune mamei sale: Mămico, la şcoală se face colectă pentru copiii săraci. Dă-mi să duc şi eu ceva!
Iar mama răspunde: Nu duci nimic! Spune-i Cuvioasei surori că şi noi suntem săraci.
A doua zi fetiţa vine iarăşi: Mămico, Cuvioasa soră ne-a spus să nu ne înscriem la şcoala de dans, să nu risipim banii bunilor noştri părinţi.
Mama răspunde iarăşi: Spune-i Cuvioasei surori că avem de unde risipi, să nu ne poarte ea de grijă!

Tot această mamă se va mira mâine că fetiţa ei o minte nu numai pe Cuvioasa soră, ci şi pe mămica ei.

D) Mai trebuie să atrag părinţilor atenţia asupra altei obligaţii importante: să-i înveţe şi să-i obişnuiască pe copii cu viaţa morală curată!

a) Sub acest aspect părinţii au două obligaţii grave: să le comunice copiilor ceva şi să-i supravegheze.

Ce trebuie să le comunice? Să le explice, când vine timpul, planul lui Dumnezeu, acel plan măreţ, emoţionant, care dovedeşte încrederea sa în noi.

Şi ce trebuie supravegheat? Trebuie avut grijă ca în toate manifestările vieţii familiei să domnească atmosfera curată a pudicităţii şi să nu fie nimic ce ar putea leza scutul cel mai bun de apărare al sufletului copilului: pudoarea.

Aceasta din urmă o înţeleg şi o respectă mulţi, dar de prima se sfiesc cu atât mai mult. "Este un lucru foarte greu şi jenant - spun mulţi. Observ că ar trebui să spun ceva, dar nu găsesc cuvintele pe care să le folosesc".

Înainte de toate nu văd pentru ce ar trebui să fie o sarcină chiar atât de neplăcută pentru acel părinte care este pătruns de respectul sfânt al planului lui Dumnezeu şi care, el însuşi, se gândeşte cu sobrietate religioasă la puterea creatoare pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Un astfel de părinte în mod sigur va găsi tonul corect şi expresiile cuvenite.

Dar chiar dacă această obligaţie ar fi foarte grea, nici atunci nu ar fi permis să fie ocolită, dacă ne gândim la daunele spirituale ireparabile pe care le pot suferi copiii adolescenţi din cauza tăcerii părinţilor.

Să nu creadă nimeni că, evitând discutarea acestei teme cu copilul său adolescent, problema este rezolvată. Nu tace anturajul, nu tace strada, teatrul, filmul, ziarele, romanul, vitrinele, afişierele... toate acestea tratează tema, vorbesc despre ea, fiecare însă pe un ton şi într-o prezentare care îi duce irezistibil pe tineri la păcat.

În ceea ce mă priveşte, l-aş pune pe fiecare părinte de familie să citească din cartea "Confesiuni" a sfântului Augustin acele capitole în care el descrie atât de emoţionant teribilele sale lupte spasmodice împotriva păcatului senzualităţii. E adevărat, el pe atunci nu era creştin, dar mă întreb: câţi tineri creştini nu ar putea să descrie acelaşi lucru!?

"Vai, unde şi cât de departe eram eu de bucuriile casei tale în acel remarcabil an, al şaisprezecelea, al vieţii mele pământeşti! - scrie el. Atunci a pus stăpânire pe mine desfrâul nebun, iar eu i-am devenit sclav". Iar pe părinţii săi nu-i interesa acest lucru. "Nu-i interesa decât să pregătesc discursuri fulminante ca să-i pot convinge pe ascultătorii mei cu arta mea oratorică" (vol. II, cap. 2). "În cel de al şaisprezecelea an, când, din cauza lipsurilor materiale, am petrecut, în inactivitate un anumit timp în casa părintească fără ocupaţii şcolare, m-au năpădit total bălăriile dorinţelor mele păcătoase şi nu s-a găsit mână care să le smulgă, care să păzească" (vol. II, cap. 3).

Fraţilor, dragi părinţi, nu uitaţi că, dacă el, copilul, are nevoie vreodată de cineva în care să poată avea deplină încredere, în faţa căruia să nu ascundă nimic, absolut nimic, acest "vreodată" este tocmai perioada adolescenţei! O, cât de fericit este acel copil care poate apela cu această încredere absolută la părinţii săi în aceşti ani! Şi cât de fericiţi sunt acei părinţi care, cu iubirea lor înţeleaptă, înţelegătoare şi cu tact îşi pot atrage încrederea absolută a copiilor lor în aceşti ani grei!

b) Dar tocmai pentru aceasta bunul părinte de familie veghează şi asupra cercului de prieteni al copiilor săi. Voi, părinţi, ştiţi cine sunt prietenii copilului vostru? Ştiţi unde se joacă şi pe unde umblă? Ştiţi ce discută ei între ei?

"Nu avem timp să ne ocupăm şi de aşa ceva?" Aveţi grijă! În cazul acesta şi vouă vă este adresată stigmatizarea dură a sfântului Paul: "Dacă cineva nu duce grija alor săi, mai ales a celor de casă - s-a lăsat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios" (1Tim 5,8).

Şi iarăşi îl citez tot pe sfântul Augustin:

"Atât de orbeşte alergam spre pierzare, încât mă ruşinam de modul meu de a fi mai puţin corupt, atunci când tovarăşii mei, lăudându-se, îşi povesteau succesele. Acela care era cel mai stricat, acela îşi etala mai lăudăros vitejiile; iar dacă nu puteam ţine pasul cu ei în destrăbălări, mai curând îi minţeam că am făcut şi cutare, şi cutare, numai să nu mă considere mai prejos decât ei, fiindcă am fost mai puţin stricat decât ei, fiindcă m-am tăvălit în mocirlă mai puţin decât ei" (Confesiuni, vol. II, cap. 3).

E) Timpul presează deja, trebuie să-mi închei predica, deşi, cât de multe ar mai fi de spus! Un lucru totuşi nu-l pot omite, anume un lucru ce ar fi trebuit să-l spun la început fiindcă este temelia oricărei educaţii şi dă, propriu-zis, energie tuturor instrumentelor pedagogice - şi aceasta este educaţia religioasă!

E ciudat, dar există părinţi care îşi tem cel mai mult copiii de a nu fi cumva "exagerat de religioşi".

Întreb o astfel de mamă:
- Doamnă, chiar vreţi ca fiul dumneavoastră, când va fi mai mare, să fie un stricat, să ajungă un tânăr decadent?
- Ei, cum aş putea dori!? Care mamă ar dori aşa ceva? Nu mi-ar plăcea însă un singur lucru: să fie bigot...
- Bigot? Dar ce înţelegeţi dumneavoastră prin aceasta?
- Apoi, înţeleg să nu fie teribil de religios...
- Dar gândiţi-vă, vă rog, cât de ciudat sună aceste două cuvinte unul lângă altul: "Teribil de religios!" Căci, dacă aţi spune: nu vreau ca fiul meu să fie teribil de vagabond, aceasta, da, aş înţelege-o, are sens. Sau: nu vreau ca fiul meu să fie un teribil pierde vară... să fie teribil de josnic... Dar: "Teribil de religios?" De fapt, de la ce îl temeţi, prin aceasta?
- De la a nu fi un nătâng, un neajutorat, un retras, un dragul mamei. Iar în exterior să n-o facă mereu pe sfântul...
- Da? Aceasta este deja altceva! În această privinţă aveţi perfectă dreptate! Spuneţi-mi însă cine afirmă că aceasta este religiozitatea? Religiozitatea care îşi trage viaţa din credinţa în Dumnezeu, care este atmosfera firească a vieţii de familie ce se derulează în prezenţa lui Dumnezeu, această religiozitate este condiţia prealabilă a educaţiei eficace, este temelia şi fortifiantul ei. Aşadar, religiozitatea nu este o simplă spoială exterioară. Nu este religiozitate să mergi duminica la biserică, iar în restul săptămânii, o dată cu dezbrăcarea hainelor de sărbătoare, dezbraci şi poruncile religiei; nu este religiozitate aceea care ar consta numai din rugăciune şi post - ţine de ea şi aceasta, e drept - dar religiozitate este acel profund ataşament faţă de Dumnezeu, ataşament care ne pătrunde întreaga viaţă, toate planurile şi faptele ei, distracţiile şi munca noastră, bucuriile şi necazurile noastre. Şi nu se poate nega că o astfel de atmosferă religioasă, care învăluie toată viaţa de familie, ajută cel mai bine la dezvoltarea celor mai frumoase virtuţi ale sufletului de copil.

* * *

Iar acum, la sfârşitul predicii, când avem în faţă multele exigenţe pe care le pretinde de la părinţi educaţia bună; când ne amintim cât sacrificiu şi înfrânare, câtă răbdare şi renunţare îi costă pe părinţi până când, din copiii lor, din acei prunci neajutoraţi, îi vor pune în slujba societăţii, a neamului şi a Bisericii, bărbaţi maturi bine crescuţi şi fete deopotrivă, dacă ne gândim la toate acestea, este imposibil să nu se trezească în noi sentimente de recunoştinţă şi respect faţă de părinţii care-şi cresc copiii cu iubire sacrificală.

Să nu vă scandalizaţi, fraţilor, dacă şi inima mea se umple de emoţie la această cugetare, pentru că şi eu am cunoscut o astfel de mamă care a rămas văduvă la vârsta de 31 de ani împreună cu cinci copilaşi ai ei, dintre care cel mai mare avea nouă ani iar cel mai mic doi.
Tânăra văduvă nu s-a speriat însă de greutăţile vieţii! Cine ar putea aduna acele griji, acele preocupări, sacrificii şi muncă prin care a trebuit să treacă în cursul anilor şi al deceniilor această mamă, până ce i-a crescut pe toţi cei cinci fii?
Dar i-a crescut!
Cuvântul unuia dintre aceşti fii ai ei îl ascultaţi de 16 ani în această biserică, de pe acest amvon...

Iar dacă, datorită predicilor mele, cineva, indiferent care dintre dragii mei ascultători, s-a apropiat de Dumnezeu măcar cu un pas mai mult, pe acela îl rog acum cu dragoste, în semn de recunoştinţă, să îngenuncheze împreună cu mine şi să spună un "Bucură-te, Marie" pentru această mamă decedată: pentru neuitata, binecuvântata mea mamă! Amin.