|
Căsătoria creștină, de Toth TihamerCarte apărută la Editura Presa Bună, Iași - 2002Capitolul XV
I. În familia creștină copilul este prețuit
II. În familia creștină copiii sunt educați
Iubiți frați! Pe cât a fost de dureroasă și dezolantă imaginea care ni s-a înfățișat în ultimele două predici cu tema: "Familia fără copii", pe atât de voioasă și consolantă va fi tema celor două predici ce vor urma: "Familia cu mulți copii". Pe cât este de înspăimântătoare, căci este contrară naturii, acea tăcere de mormânt care stăpânește locuința mută a soților fără copii, pe atât este de înviorător și aducător de bucurie acel râset, ca și clinchetul clopoțeilor de argint, care domină căminul familiei cu mulți copii. Pe cât este de părăsit, orfan și trist copacul găunos, bătrân, despuiat de frunze, de flori și de toată podoaba sa, pe atât de seci ajung pe marginea mormântului soții bătrâni, cărora le-a fost frică de copii: în timp ce soții care, cu dăruire și încredere în Dumnezeu, au primit copiii, se văd la bătrânețe ca falnicul stejar pe ale cărui crengi uriașe, noi și noi puișori pitiți în cuiburi își lansează ciripitul. Acești bătrâni, cu sufletul plin de recunoștință față de Dumnezeu, văd cum apar în familiile copiilor lor, ba chiar ale nepoților, leagăne noi și noi, iar în ele puișori gângăvitori, o armată întreagă de nepoți și strănepoți. Pe acești bătrâni va avea cine să-i îngrijească pe patul suferinței! Acestor bătrâni va avea cine să le închidă ochii sfârșiți! Pentru aceștia va avea cine să se roage și să implore milostivirea lui Dumnezeu! Într-adevăr, fraților, totdeauna așa a fost: familiile creștine au iubit copiii. Cea mai frumoasă podoabă a interioarelor familiilor creștine a fost leagănul imaculat dintr-un ungher cu un îngeraș durduliu dormind în el, în celălalt ungher frățiorul său de trei ani călărind de zor pe un armăsar-balansoar și arătând cu multă mândrie frățiorului mai mare, de cinci ani, ce salturi mari îi face înaripatul. De pe solul arid al familiilor fără copii din ultimele două predici să trecem acum pe înălțimile mângâietoare ale următoarelor două predici, în căminul fericit al familiilor cu mulți copii. Astăzi, numai în linii mari, aș vrea să arăt semnele distinctive ale familiei creștine: în familia creștină copilul este prețuit și în familia creștină copilul este educat. În predica următoare voi arăta câteva amănunte din sistemul creștinesc corect de a crește copiii. I. În familia creștină copilul este prețuit Concepția creștină a îmbrățișat întotdeauna copilul cu o prețuire deosebită. L-a considerat "ceva sfânt" și "dar al lui Dumnezeu" - așa cum vom vedea îndată. A) "Copilul este ceva sfânt!" "Res sacra puer" (Lucru sacru este copilul). Dacă până și păgânii spuneau acest lucru, cu atât mai mult trebuie să gândească astfel despre el creștinii! Câți boboci nu dormitează în el, câte speranțe nu așteaptă în el înfăptuirea! Sfânt este copilul în ochii părinților: el este nu numai sprijinul și susținătorul părinților care îmbătrânesc, ci este și continuarea pământească a vieții lor care se apropie de mormânt. Sfânt este copilul în ochii neamului, prin copii trăiește națiunea: cu tineretul său puternic, disciplinat, moral i se ridică steaua sau, din cauza tineretului său decadent, ușuratic îi apune viitorul. Sfânt este copilul în ochii Bisericii: copiii îi dau Bisericii lui Cristos noi și noi mădulare și prin ei se răspândește lumina evangheliei pe pământ. Sfânt este copilul în ochii Domnului: cu câtă dragoste îi privea și cu câtă iubire îi binecuvânta! Nu a exagerat, așadar, Leonida, unul dintre martirii creștinismului primar, despre care citim că, de multe ori, cu fața transfigurată, îngenunchea la pătucul copilașului său Origene, iar când soția l-a întrebat ce face acolo, el a răspuns: "Îl ador pe Duhul Sfânt care locuiește în copilul meu". Ce concepție profund creștină relativ la valoarea copilului! Într-adevăr, res sacra puer, sfânt lucru este copilul! B) Copilul însă, în limbajul poporului creștin, nu este numai "lucru sfânt", ci este și "binecuvântarea lui Dumnezeu"; binecuvântare, căci tocmai mânuțele micuțe, neputincioase ale copilului sudează substanțial familia. a) Înainte de toate suferința și durerea trăită împreună forjează împreună, sudează familia. De câte ori nu se repetă faptul trăit de sfânta Perpetua și pruncul ei! Cine a fost această Perpetua? A fost tânăra soție a unui cetățean cartaginean distins care, la ordinul împăratului Sever, a fost aruncată în închisoare și acolo aștepta să fie condamnată la moarte pentru credința sa creștină. Nu atât temnița o chinuia pe ea, cât mai mult faptul că i-a fost luat copilul nou-născut. Este emoționant de citit cuvintele eroicei mame, așa cum au fost păstrate, textual, de actele martirilor: "Multe-multe zile în șir am fost stăpânită de o îngrijorare amarnică. În cele din urmă am reușit să obțin permisiunea ca să rămână copilul meu împreună cu mine în temniță. Copilul s-a înviorat repede și eu însămi m-am vindecat îngrijindu-mi copilul. Iar temnița a devenit pentru mine salon festiv, unde, de aici înainte, m-am simțit mai bine ca oriunde!" (Acta sanctorum mart., Ed. Joanne Bollando, tom I, 632) Ce cuvinte minunate! Ceasuri în șir ar putea medita despre ele orice mamă. Și eu m-am vindecat îngrijindu-mi copilul! Iar temnița mi s-a transformat în salon festiv, căci acolo, împreună cu mine, era copilul meu! b) Dar nu numai suferința îndurată împreună unifică familia, ci și bucuria trăită împreună. Iar dacă este adevărat proverbul că "bucuria împărtășită este de două ori bucurie", atunci este adevărat și faptul că bucuria împărtășită între membrii familiei crește de atâtea ori, câți membri de familie o împărtășesc. Acele mici amabilități care pot colora adesea monotonia cotidiană a vieții de familie, cum sunt, de pildă, felicitările de ziua onomastică și de aniversări, după-amiezile de duminică petrecute împreună în liniștea intimă a familiei, ajunurile de Crăciun așteptate cu nerăbdare etc., au o mare valoare pedagogică. Trebuie să arăt aici, în mod special, importanța pe care ar avea-o protejarea, cât se poate de bine a familiei împotriva pericolului împrăștierii și al fărâmițării, lucru care în zilele noastre, din păcate, începe să fie o reală amenințare. Viața de familie dorește ca membrii ei să stea cât se poate mai mult împreună și acasă. În zilele din timpul săptămânii grijile traiului îi împrăștie și așa pe membrii familiei, cel puțin duminica să fie păstrată pentru viața ei comună, intimă! Din păcate, distracțiile de azi, teatrul, cinematograful, sportul și reuniunile îi răpesc adesea pe oameni din casele lor și contravin acestei atât de necesare conviețuiri familiale. Iar dacă cineva nu și-a trăit copilăria într-un astfel de cadru familial plăcut, intim, lipsa aceasta va marca toată starea sa sufletească precum și formarea sa spirituală. Oamenii, într-adevăr, exprimă altfel acest lucru spunând: "Acestuia îi lipsesc cei șapte ani de acasă" sau, mai livresc: "Acesta nu a avut camera copilului". Așa se spune celor necivilizați, dar putem spune că pe copiii cărora le lipsește cadrul fericit al familiei îi vom vedea mâine aruncați de ici, colo de către societate. Ei vor fi oamenii nervoși, agitați, bezmetici, împrăștiați, lipsiți de planuri și de scop, pe care societatea trebuie să-i târască după ea. Și dacă numărul acestora sporește din ce în ce mai mult în zilele noastre, se datorează nu în ultimul rând faptului că scade tot mai mult numărul sanctuarelor familiale intime, confidențiale. c) Și tot din acest motiv - regretabil - au dispărut din viața familiei de azi și atâtea practici religioase care existau în familia noastră de odinioară și constituiau, fără îndoială, și valori pedagogice însemnate. Cine a trecut odată prin familii catolice olandeze a fost impresionat de acea indimenticabilă rugăciune de seară care acolo se practică și azi. Acolo nu numai părinții îngenunchează împreună cu cei opt-zece-doisprezece copii, dar și oaspeții și toți ceilalți membri ai familiei se adună împreună pentru rugăciunea de seară. Poate exista oare o educație mai socială, se poate imagina oare o formare mai prețioasă a sufletului copiilor aflați în dezvoltare decât atunci când vede că tata, mama, copiii, bunicii și alte suflete aflate în casă îngenunchează pentru rugăciunea comună înălțată spre Tatăl nostru ceresc al tuturor? Iar atunci când părinții și copiii se duc împreună la Spovadă și împreună primesc trupul preasfânt al lui Cristos, se împărtășesc, acesta este totodată și un act pedagogic atât de eficient, încât întrece orice poruncă sau pedeapsă părintească. Bineînțeles că adevărata valoare a practicilor religioase exterioare o dă viața religioasă interioară: iubirea fără limite a lui Dumnezeu, încrederea și credința de copil a cărei putere pune în lumină supranaturală fiecare act al acestei familii. Orice s-ar întâmpla, așadar, în familie, un eveniment trist sau vesel, orice ar aprecia sau ar condamna părinții, orice ar plănui sau ar face ei, în spatele tuturor actelor lor, ca un far puternic, să lumineze căutarea și împlinirea voinței lui Dumnezeu. Și să fim convinși că, dacă acest mod de a gândi îl vor învăța copiii de la părinți, atunci au primit de la ei o moștenire mai valoroasă decât toate averile. II. În familia creștină copiii sunt educați Cu aceasta iată-ne ajunși la al doilea grup de idei al predicii de azi: părinții creștini nu-i prețuiesc numai pe copii, ci tocmai pentru că prețuiesc marile valori din ei, pentru aceea îi și cresc cu grijă deosebită. A) Ce expresie profundă: "a educa", "a crește!" A face din mic mare, din neajutorat om puternic, a antrena fizic și spiritual, a plivi mereu buruiana răului, a semăna sămânța binelui! Cât sacrificiu, ce muncă generoasă, câte nopți de veghe, câtă îngrijorare și lacrimi se ascund în aceste două cuvinte: "Educație părintească!" Educația părintească înseamnă sacrificiu, dar și bucurie. De câte ori și în câte moduri ar trebui vorbit despre obligația sacrificală a acelor părinți care se degajează atât de ușor de ea! De câte ori ar trebui ei să reflecteze asupra acestei uriașe responsabilități! Să reflecteze nu pentru a trage concluzii: "Atunci, cel mai bine este să nu avem copii" - ci ca să facă în mod conștiincios tot ce le stă în putere pentru fericirea noului mugure uman ce și-a început viața. Este adevărat că această obligație de a crește costă multe sacrificii, dar și câte bucurii comportă! De unde acel calm al părinților, acea bucurie, acea fericire pe care o simt în timp ce-și cresc, își învață, își hrănesc copiii? Din faptul că în aceasta ei simt că se achită de cea mai sfântă obligație a lor, obligație fondată pe porunca naturală și divină. Or, dacă noi ne simțim copleșiți de sentimentul mulțumirii după oricare obligație împlinită, această satisfacție are o dimensiune redusă față de bucuria ce o trezește în suflet împlinirea acelei obligații de care atârnă destinul decisiv pământesc și veșnic al individului, al generațiilor umane viitoare, al neamului și al Bisericii. b) Pentru ca părinții să fie capabili de acest sacrificiu neîntrerupt, Dumnezeu a creat în inima lor unul dintre cele mai frumoase sentimente umane: iubirea părintească. Iubire părintească! Ce cuvânt cu sunet grațios! Cuvânt fermecat alcătuit din atâtea lacrimi și trudă, din atâtea iertări și treceri cu vederea, din atâtea nopți nedormite și îmbucături rupte de la propria lor gură: iubire părintească! Această iubire este inepuizabilă căci izvorăște dintr-o sursă întreită: părintele își iubește copilul pentru că el este bucățică vie ruptă din carnea sa vie; pentru că este bucățică și din acea a doua ființă umană pe care, în afară de copilul său, o iubește cel mai mult; dar îl iubește și pentru faptul că, din clipa în care sufletul copilului său a fost spălat în apa Botezului, de atunci acel suflet micuț s-a transformat în fiu adoptiv al lui Dumnezeu. Această iubire părintească nu poate fi substituită de nimeni și de nimic. Poate fi crescut cineva de către cei mai buni pedagogi, de către cele mai bune bone și supraveghetoare, în lipsa iubirii părintești toate acestea nu vor fi decât surogate, niște "surogate-iubire" care nici pe departe nu vor putea substitui iubirea părintească. B) Și oare când începe rolul de educatori al părinților? Când trebuie începută educația copilului? La vârsta de cinci, șase, zece ani? a) O, aceasta ar fi deja foarte târziu! Educația trebuie începută în prima clipă existențială fizică a copilului, ba chiar înainte de viața sa pământească. Ei, aceasta n-o mai înțelegem. Și înainte de viața lor pământească? Ce poate însemna aceasta? Înseamnă că responsabilitatea părinților începe cu mult înainte ca ei să fi inițiat călătoria noii vieți. Începe încă în propria lor tinerețe prin aceea că ei, conștienți, răspund la întrebarea dacă și-au trăit viața în limitele moralității. Astăzi o știință aparte, știința eredității, dovedește cu o putere irezistibilă ceea ce Biserica a vestit întotdeauna, și anume: ce binecuvântare va însemna pentru viitorii copii și nepoți viața de tinerețe curată trăită de părinți și ce blestem oribil poate însemna pentru aceiași copii și nepoți tinerețea părinților trăită în ușurătate, în imoralitate. b) Astăzi însă vedem cu tot mai multă claritate și importanța decisivă pe care o au tocmai primele impresii din anii copilăriei. Lucru intuit, de altfel, și de către anticii care spuneau despre acela care poseda foarte bine ceva că "l-a supt împreună cu laptele mamei". Începând cu momentul în care apa Botezului a atins fruntea pruncului, Cristos a plantat în acest suflet germenul vieții supranaturale, iar rolul extraordinar al părinților, vocația lor cu adevărat preoțească este de a da, cu iubirea lor pedagogică, înflorire deplină acestei vieți cristice aflate în stare potențială. Această operă trebuie începută deja într-o perioadă în care nici școala și nici Biserica nu se pot apropia încă de copil. Se găsesc mii de ocazii pentru părinți, mai ales pentru mama, ca să înalțe sufletul copilului, în evoluție, spre Tatăl ceresc. Acea emoție, acea voce grațioasă cu care mama îi vorbește copilului ei de trei-patru ani despre Dumnezeu, despre Isus, despre Fecioară și despre adevărurile fundamentale ale religiei, au un efect ce nu se șterge o viață întreagă. Nu există un pedagog atât de destoinic, un preot atât de zelos care să știe să învețe aceste adevăruri cu atâta căldură și eficiență ca părinții înșiși. Fericit este copilul care primește această educație de la părinți, nu numai hainele frumoase, hrana și cadourile! Fericit este copilul care crește într-un cadru familial, a cărui atmosferă i-a insuflat aerul dătător de viață al religiozității profunde! Fericit este omul care, sub multitudinea de lovituri ale sorții, găsește acel punct solid de sprijin oferit de către religiozitatea de neclintit, a cărei temelie a pus-o grija înțeleaptă a părinților, îndeosebi a mamei, în solul sensibil al anilor copilăriei! C) De mai multe ori am pomenit deja de rolul special al mamei. Chiar dacă este valabil în egală măsură pentru ambii părinți ceea ce am spus până acum despre obligația educațională a părinților, experiența ne arată că mama este totuși aceea care poate obține rezultatul educațional cel mai eficient. Ca atare mama este educatoare primară, cea mai valoroasă a fiecărui copil. Lui Adams, faimosul președinte de odinioară al Statelor Unite, cineva i-a spus odată: "Eu știu cum ați ajuns dumneavoastră un om atât de amabil". "Ce anume știți?" - a întrebat președintele. "Am citit câteva dintre scrisorile pe care mama dumneavoastră vi le-a scris" - a răspuns bărbatul respectiv. Câtă dreptate avea! Căci dacă, vorbind despre păcatele bărbaților, se obișnuiește să se spună: "Cerchez la femme" (Uită-te la femeie), atunci când se vorbește despre virtuțile oamenilor putem spune și mai mult: "Cherchez la mère" (Uită-te la mama). a) Scriptura Vechiului Testament vorbește prin pilde răsunătoare despre mamele ideale. Acum este suficient, cred, să amintesc doar una. În jurul anului 166 înainte de nașterea lui Cristos, buzele acestei mame eroice au rostit niște cuvinte care nu e voie să se piardă atât timp cât trăiește om pe acest pământ. Și nici nu se vor pierde, căci Sfânta Scriptură le-a eternizat. Este vorba de eroica mamă a Macabeilor căreia tirania i-a executat șapte fii pentru vina de a fi respectat legea religioasă. Unul după altul au fost uciși prin torturi din cele mai crude în prezența mamei lor. Ar fi putut scăpa toți de la moarte dacă și-ar fi trădat credința; nici unul însă nu a făcut-o. Iar când a venit rândul să fie torturat cel mai mic, admirabila mamă își încuraja fiul scăldat în sânge cu aceste cuvinte veșnic mărețe: "Te rog, copilul meu, privește cerul, privește pământul și tot ce există în ele și înțelege că toate acestea, precum și neamul omenesc, Dumnezeu le-a creat din nimic. Nu te teme deci de acest călău, ci fii demn de frații tăi" (2Mac 7,28-29). După aceasta a murit și fiul cel mai mic, a murit și mama, dar nu și-au trădat credința! b) Iar dacă Vechiul Testament a putut produce așa niște mame ideale, cum poate arăta imaginea mamelor creștine înaintea cărora strălucește ca model exemplul de mamă al Neprihănitei Maici a lui Dumnezeu?! Căci de când Fecioara Mamă îl poartă în brațele ei pe pruncul divin, de atunci fiecare mamă poartă pe frunte o coroană invizibilă. Coroană care sclipește mai frumos decât diamantul! Coroană care merită mai multă prețuire decât orice podoabă de pe pământ! Coroană care revarsă asupra chipului celei ce o poartă o frumusețe extraordinară. Coroană care, de foarte multe ori, se aseamănă cu coroana de spini a Mântuitorului. O, dacă fiecare mamă ar trăi conștientă această demnitate suprafirească! O, dacă fiecare femeie ar ști că, deși bărbații le pot substitui în toate pe femei, există un rol vital în care nimeni, niciodată nu le poate înlocui: acesta este rolul de mamă ce-și crește copiii. Ca atare, nu ar fi de la sine înțeles ca femeile să tânjească, să se ambiționeze tocmai pentru această carieră în care nimeni pe lume nu le poate substitui? Din păcate, scăderea nivelului economic din zilele noastre le constrânge din ce în ce mai des și pe femei să-și lase liniștea sanctuarului familiei sale și să apară pe tumultuoasa arenă a vieții publice ca și concurente, ca rivale ale bărbaților. Astăzi există nu numai femei funcționare, ci și deputate, avocate, doctorițe, artiste plasticiene, profesoare, șoferițe, polițiste... la unele religii preotese, în armată femei soldat... În toate acestea însă bărbatul poate fi totuși mai eficient decât femeia și, ca atare, omenirea s-ar putea lipsi de acest aport al femeilor. Există însă o vocație care este a femeilor în exclusivitate; există o carieră pe care, dacă femeile o abandonează, nu există nimeni pe lume care să le poată înlocui și ca atare toată omenirea este sortită dispariției. Aceasta este vocația de mamă care-și crește copiii! Iar eu nu cred că omul poate avea pe pământ o mai mare bucurie, nu cred că mama poate afla o satisfacție mai mare pe acest pământ decât aceea când copilul ei matur îi spune ceea ce marele nostru Széchenyi a scris în albumul de amintiri al mamei sale: "Tu m-ai învățat, tu m-ai sfătuit, tu ai plantat în inima mea binele în care trăiesc și voi trăi, iar pustiul de bine pe care-l voi face pentru Dumnezeu, pentru stăpânul (regele) meu și pentru patria mea este opera ta!" * * * Acum, când vreau să-mi termin predica în care a fost vorba de iubirea părintească ce se oferă total, care dăruiește tot ce are, sănătate și răbdare, cu o putere elementară reînvie în mine o experiență de pe front pe care am trăit-o exact acum 20 de ani, experiență ce nu poate fi uitată niciodată. Era în primăvara anului 1915. Trupele noastre, după ruperea frontului de la Gorlice, au înaintat de-a lungul Galiciei eliberate atât de repede, încât spitalul de campanie în care eu îmi desfășuram activitatea abia putea ține pasul cu înaintarea. Într-una din zile ne-a fost adus un tânăr în vârstă de aproximativ 20 de ani, de naționalitate polonă sau ruteană, împușcat în cap. Glonțul îi trecuse prin cap, nu-l omorâse, dar tânărul era în stare de inconștiență. Zile în șir a zăcut la noi în această stare, iar organismul său tânăr și rezistent a luptat cu moartea. De multe ori m-am oprit lângă el așteptând un moment de luciditate ca să-l pot spovedi. Nu și-a revenit nici măcar pentru un minut. Buzele sale se mișcau mereu, zi și noapte, în permanență, iar din ființa sa, în stare de inconștiență, nu ieșeau decât aceste două cuvinte, fără întrerupere: tatyinkó, maminkó... tatyinkó, maminkó... Noapte și zi, mereu, mereu aceste două cuvinte: tatyinkó, maminkó... tăticule, mămico! În cele din urmă a murit sărmanul băiat. Atunci era înspăimântător să aud zile în șir aceste două cuvinte. Acum însă... Acum mă gândesc: Oare cine a putut fi tatăl, mama acestui sărman băiat? Ce minunată trebuie să le fi fost imaginea care plana și în stare de inconștiență în acel creier sfredelit de proiectil! Ce părinți buni trebuie să fi fost aceia al căror fiu muribund, din numele lor, din aceste două nume: "Tatyinkó, maminkó", a sorbit alinare până și-a dat duhul! Ultimul meu gând de azi îl adresez unor astfel de părinți, mamelor dragi, prin cuvintele poetului: "Voi sunteți binecuvântarea casei
Dumnezeu să le dea sănătate scumpelor și bunelor mame! Amin.
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |