Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul XIV
Familia lipsită de copii (II)

I. Nu este nici un copil
   A) Nu se poate reproşa, desigur, acelora care ar dori copii, dar Dumnezeu nu le face această bucurie
   B) Va fi vorba, în mod dureros, despre acei soţi care, prin artificii vinovate, închid copiilor calea spre viaţă

II. Pentru ce nu au copii?
   A) Motivaţia cea mai frecventă este situaţia economică grea
   B) Chiar dacă este adevărat, nici atunci nu este permisă lezarea legii lui Dumnezeu
   C) Alţii invocă motive de sănătate

Iubiţi fraţi în Cristos!

Marele poet austriac Führich J. a eternizat într-o imagine euforică acea lume de gânduri şi sentimente care au trebuit să cuprindă toată fiinţa Fecioarei în momentul în care a zămislit în sânul ei, de la Duhul Sfânt, pe sfântul ei Fiu... Cufundată adânc în gândurile sale, fecioara mamă trece printr-o frumoasă zonă împădurită. Deasupra ei se văd îngeri în zbor: unul cântă, altul îi aruncă în cale petale de trandafiri, iar un al treilea pendulează către ea o cădelniţă fumegândă. Toată imaginea este numai farmec, numai graţie...

Înţelegem, cântecul îngerului, i se adresează viitoarei mame.

Înţelegem şi petalele de trandafir, şi acelea ei i se cuvin.

Dar fumul de tămâie din cădelniţă? Acela nu mai este adresat Maicii Domnului. Acela vizează deja pe Fiul lui Dumnezeu a cărui monstranţă vie era în această clipă fecioara mamă.

Acelaşi cântec, aceeaşi ploaie de trandafiri i se cuvine fiecărei mame; acest farmec, această graţie împodobeşte, invizibil, fruntea fiecărei mame care îşi aşteaptă copilul cu iubirea Fecioarei şi cu disponibilitatea ei de sacrificiu îl creşte învăţându-l să păşească pe calea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Biserica lui Cristos şi-a ridicat întotdeauna glasul, cu curaj emoţionant, în apărarea şi iubirea copilului; o face şi azi cerând respectarea drepturilor inviolabile şi ale copilului nenăscut încă, dar nu poate închide ochii nici în faţa imensului sacrificiu pe care şi-l asumă părinţii care acceptă şi cresc copii mai mulţi. Tocmai pentru faptul că sfânta noastră religie ştie foarte bine ce înseamnă în zilele noastre creşterea într-o familie a cinci, şase copii, tocmai pentru aceasta ea le datorează un profund respect acelor părinţi eroi care aduc această jertfă lui Dumnezeu, dar pentru nimic în lume nu poate accepta ideea că ar putea exista o cauză, un motiv în baza căruia să fie permisă împotrivirea faţă de legea lui Dumnezeu, să fie permisă împiedicarea venirii copilului prin intervenţii păcătoase.

Să analizăm astăzi mai îndeaproape acele dificultăţi pe care le invocă acei soţi care se închid în faţa copilului. Nici una nu este de aşa natură încât, cu spirit de sacrificiu şi cu o reală disponibilitate creştinească, să nu poată fi rezolvată; rezolvată astfel încât omul să nu contravină legii lui Dumnezeu.

I. Nu este nici un copil!

A) Înainte de a lua la rând obiecţiile ridicate împotriva copilului, aş vrea să fac o precizare.

Atunci când religia catolică îi condamnă cu toată severitatea pe soţii care, prin mijloace culpabile, îşi fac nerodnică viaţa de căsătorie, ea nu vrea nici o clipă să le facă vreun reproş acelor soţi care, în privinţa aceasta nu sunt vinovaţi, care ar primi cu plăcere copilul, dar Dumnezeu nu-i face părtaşi la această bucurie. Departe de noi gândul de a-i acuza de ceva de care ei nu se fac vinovaţi.

Acestora nu vreau să le aduc reproşuri, ci, mai curând, vreau să-i consolez cu câteva idei şi să-i îndrum.

a) Una dintre trăsăturile esenţiale ale sufletului creştin este convingerea că Dumnezeu, cu tot ce face sau permite, are un plan precis. Prin urmare, dacă acestor soţi, cu toată ruga lor fierbinte, nu le dă nici un copil, el are şi cu aceasta un plan precis.

Ce fel de plan? Probabil vrea ca în felul acesta ei să-şi poată consacra viaţa mai eficient unei cauze religioase oarecare, unei cauze de interes social sau slujirii dragostei faţă de aproapele. Sau poate că Dumnezeu îngăduie să existe şi căsnicii fără copii pentru ca acestea să poată lua şi creşte cu iubire, ca şi pe copiii lor, orfanii care şi-au pierdut părinţii şi pe copiii care trăiesc şi suferă în mizerie. O, câţi sunt pe acest pământ în situaţia aceasta! Măcar de ar fi un număr suficient de oameni maturi înţelegători care să-i accepte!

b) Acestor soţi, lipsiţi de copii, li se mai oferă o posibilitate.

Chiar dacă nu ar putea face gestul de a înfia orfani micuţi, chiar şi atunci li se deschide o cale pe care, folosind-o, pot evita propria orfanizare spirituală şi pericolul egoismului.

Ştim bine că din zi în zi se îngreunează tot mai mult, din punct de vedere material, pregătirea viitorilor preoţi în seminarii. Fiecare tânăr care se pregăteşte pentru preoţie are de înfruntat destule lipsuri... Ei bine, ce nobilă posibilitate li se dă soţilor fără copii să poată ajuta material un seminarist sau altul sau vreunul desemnat pentru misiuni, ca să poată ajunge măreţul ţel! Ce mulţumire va însemna pentru sufletul lor faptul că, în ciuda faptului că Dumnezeu nu le-a dat copii, ei i-au putut da lui Dumnezeu un slujitor! Cât de bucuroşi vor fi când vor lua parte la prima Liturghie a acelui preot pe care şi ei l-au ajutat să ajungă la altar⁶!

Toate acestea însă nu au fost decât o paranteză; astăzi nu despre aceasta va fi vorba.

B) Va fi vorba - dureros - despre acei soţi cărora Dumnezeu vrea să le dea copii, care însă prin artificii vinovate, le închid calea spre viaţă.

a) Sfânta noastră religie învaţă în mod expres că acela care trăieşte viaţa de căsătorie, dar prin intervenţii culpabile îi exclude pe copii din familia sa, respinge darul lui Dumnezeu şi săvârşeşte păcat grav. A face uz de drepturile căsătoriei, şi în acelaşi timp a împiedica prin intervenţii umane ca din căsătorie să nu se poată naşte copilul este un păcat care doboară căsătoria de pe piedestalul ideal pe care a aşezat-o Dumnezeu.

b) După toate cele spuse puteţi voi înşivă să judecaţi ce trebuie gândit relativ la acea nemaiauzit de frivolă concepţie care, pe alocuri, se aude din gura unor căsătoriţi.

"Ceea ce facem noi în căsătorie, aceea nu e păcat - zic aceştia - nu este decât o dezmeticire înţeleaptă. Faptul că noi nu vrem să avem copii, nu este treaba nimănui, nici măcar a Bisericii! Eu nu consider păcat acest lucru. Nici nu l-am spus la Spovadă". Aşa încep discuţia şi aduc apoi mulţime de motivaţii, încercând să justifice pentru ce trebuie ei să facă acest lucru.

Şi nu observă cum îşi trădează neliniştea sufletului şi cât de intens simt că în modul lor de a proceda este ceva deosebit de grav. Căci dacă este atât de natural ceea ce fac ei şi nici nu este păcat, atunci la ce foloseşte această motivare şi strădanie de liniştire a conştiinţei? Nu este tocmai acesta semnul că orice om cu simţ moral nealterat simte că abuzul de viaţa conjugală este păcat grav; dar este şi mai grav decât atât - este sacrilegiu dacă cineva îl tăinuieşte în Spovadă!

"Dar dacă-l spun, atunci duhovnicul nu mă dezleagă" - se scuză un altul. Deşi nu are dreptate. Există dezlegare de orice păcat... dacă promitem că nu mai vrem să-l mai comitem.

Tocmai acest lucru nu vor să-l promită! Nu vor pentru că s-au lăsat zăpăciţi definitiv de multele sloganuri ale concepţiei infestate a lumii.

II. Pentru ce nu au copii?

Care sunt, aşadar, aceste sloganuri? Care sunt obiecţiile pe care le aduc de cele mai multe ori soţii care evită să aibă copii?

A) Motivaţia cea mai frecventă este situaţia economică grea. "Vă rugăm să ne credeţi, noi îi iubim pe copii, dar nu avem cu ce-i întreţine. Un copil este de-ajuns, mai mulţi nu putem..." De câte ori nu aude omul acest lucru în cele mai diferite variante!

Dacă privim însă mai îndeaproape cine sunt de fapt aceşti plângăreţi şi cum trăiesc aceia care "nu pot creşte mai mulţi copii", ajungem, într-adevăr, la o constatare stranie: frica de copii, în cele mai multe cazuri, nu este cauzată de viaţa grea, ci, dimpotrivă, de bunul trai.

Oricât ar suna de straniu, totuşi aşa este!

a) Să cercetăm un pic istoria acestei molime: De unde a pornit această epidemie care infectează viaţa de familie? Oare familiile muncitorimii sărace sau ale agricultorilor au început această modă ca în familie să nu existe decât un copil sau chiar nici unul? Oare acele familii au început, care, într-adevăr, din cauza situaţiei materiale strâmtorate, ar fi putut, pe drept, să-şi pună problema că nu vor avea pâine pentru atâtea guri flămânde?

În mod cert nu! Este incontestabil că boala nimicitoare a "singurului" copil şi-a scos nasul pentru prima oară în familii care ar fi putut cu multă uşurinţă să pună pâine şi lapte pe masă şi chiar prăjituri pentru patru, cinci, şase copii chiar, unde însă dorinţa de desfătare a soţilor şi de libertate a primat în alegerea ce au făcut-o. Acesta, din păcate, este un fapt incontestabil.

b) Să nu privim însă numai trecutul, ci şi prezentul. Ce vedem chiar şi azi? De regulă nu apelează la argumentul lipsei aceia care trebuie să-şi târască viaţa într-o singură cameră care le este şi bucătărie, şi dormitor, care au un salariu de cerşetor şi au şi mai mulţi copii, ci, dimpotrivă, aceia se plâng de situaţia materială grea în a căror casă, ticsită de covoare persane şi de tablouri originale, se găseşte un singur copil, dar în afară de acel copil mai sunt încă: o menajeră pricepută la toate, o bucătăreasă, o guvernantă germană şi doi-trei câini pechinezi bine ţinuţi şi îmbrăcaţi.

"Pentru mai mulţi copii nu e de unde" - zic aceşti părinţi, dar pentru petreceri, baluri, călătorii, reprezentaţii, concedii scumpe, îmbrăcăminte de lux, jocuri de cărţi, maşini şi câini da, este de unde. Numai pentru copii nu!

Fraţilor! Simt, simt că ceea ce spun acum este cât se poate de dur, însă priviţi, fraţilor, în jurul dumneavoastră şi constataţi: oare nu lipsesc copiii din cele mai multe familii pentru faptul că o parte dintre oameni cheltuiesc mai mult şi trăiesc mai luxos decât le permite situaţia? Nu se tem oare cel mai mult de copii familiile în care ajunge suficientă mâncare pentru toţi, însă părinţii, mai reci faţă de religie, nu văd în copiii mai mulţi decât îngrădirea libertăţii lor şi obstacol în calea luxului?

c) Soţii religioşi nu pot gândi astfel niciodată! Pentru ei venirea unui copil în familie este întotdeauna motiv de bucurie; bucurie, căci îşi amintesc de acea minunată promisiune pe care a făcut-o Isus odinioară, a cărei melodie divină le sună în ureche în orice ceas greu, în orice noapte de veghe, în fiecare clipă de sacrificiu: "Cine primeşte un astfel de copilaş în numele meu, pe mine mă primeşte" (Mt 18,5).

Poate exista oare o promisiune mai încurajatoare, mai înălţătoare pentru părinţi decât aceasta că, ori de câte ori soseşte în familie câte un copil, cu el împreună, Isus însuşi păşeşte în ea?

Prin urmare, nu te teme că vei avea mai mulţi copii! Nu te teme că în acest caz fiecare va mânca mai puţin! Inima de părinte este ca şi soba încinsă: cu cât pui mai mult în ea, cu atât se înroşeşte mai tare. Acelora care nu au copii, inima le rămâne rece. Primul copil aprinde primul foc al iubirii părinteşti precum şi elanul de muncă şi sârguinţa, iar fiecare nou copil îl înteţeşte din ce în ce mai mult.

B) Însă când spun aceste lucruri parcă văd cum şi unul, şi altul dintre ascultătorii mei la radio îşi întind mâna după toc şi hârtie: "Apoi îi scriu eu acestui predicator! Lui, de acolo de pe amvon, îi este uşor să vorbească fiindcă nu cunoaşte viaţa!"

Ei bine, nu-mi scrieţi, iubiţi ascultători. Îmi pare rău, cunosc viaţa. Ba chiar recunosc direct că, din cauza situaţiei materiale mizere, sunt multe familii care pe drept cuvânt se pot teme de sosirea unui nou copil, căci nici celorlalţi nu au ce să le dea de mâncare.

a) Acestora ce să le spunem? Ce să le spunem când, în amărăciunea lor, aproape că nici nu ştiu ce vorbesc?

"Este haină şi nemiloasă concepţia catolică - zic ei. Oare nu este deja destulă lipsă pe pământ? Nici celor care sunt în viaţă nu le ajunge pâinea! Şi, iată, vine creştinismul şi proclamă că este păcat să iei măsuri de apărare împotriva naşterii copilului! Dar Biserica nu are inimă, nu vede?"

V-am redat acuzele ce se vântură în duritatea lor necizelată, pentru ca să vedeţi cât de bine le cunoaşte şi Biserica pe toate. Cum să nu ştie ce lipsuri torturează astăzi atâtea familii!? Cum să nu-i compătimească pe aceia care duc viaţa de mizerie pe care n-o merită!? Cum să nu ştie că - dureros - există, într-adevăr, şi familii religioase pe care numai lipsurile materiale le duc la groaznica alternativă!?

b) Mai mult, pentru evitarea înţelegerilor greşite, trebuie să spunem deschis şi faptul că nici Biserica nu patronează ideea ca părinţii, în mod iresponsabil, să aducă pe lume cât mai mulţi copii. Nicidecum! Există familie care poate creşte demn până şi 8-10 copii şi sunt familii care nu pot creşte decât unul sau doi. Biserica recunoaşte şi acest lucru. Nu poate permite însă ca limitarea numărului copiilor să se întâmple prin intervenţia păcătoasă care infectează sanctuarul familiei. Dacă o familie din motive serioase nu vrea să accepte mai mulţi copii, să nu-i accepte - pentru aceasta însă trebuie să se apeleze la continenţa soţilor şi nu la mijloace păcătoase!

Aceasta este, desigur, teza din cauza căreia atât de mulţi încep să vorbească astăzi despre "lipsa eticii sexuale catolice", despre "criza moralei matrimoniale catolice", despre "lipsa de conţinut a idealului căsătoriei catolice" şi altele.

Omul de astăzi, de altfel, le acceptă cu plăcere pe toate, de un singur lucru nu mai vrea să audă: nu vrea să audă de continenţă. Omul care a învăţat să stăpânească, să ţină în frâu şi cele mai dezlănţuite energii ale lumii materiale a uitat să se ştie înfrânat pe sine. A uitat, iar dacă vreţi, neagă mai curând că atât pe tărâmul culturii spirituale, cât şi pe cel al culturii materiale, cu preţul înfrânării şi al renunţării s-au realizat toate creaţiile mari.

c) Iar atunci când sfânta noastră Biserică cere atât de implacabil onestitatea moralei căsătoriei, nu încetează să solicite în favoarea familiilor şi acele condiţii materiale care fac posibilă păstrarea purităţii căsătoriei.

Chiar dacă recunoaştem că multor familii religioase le este greu să respecte legea lui Dumnezeu din cauza sistemului economic de azi, de aici nu decurge că de acum putem corecta, putem suci legea lui Dumnezeu, ci rezultă că trebuie făcută corectura în sistemul economic. Legea lui Dumnezeu este veşnică - de ea nu ne putem atinge. Nu este însă veşnică şi de noi depinde schimbarea diferitelor forme de orânduire socială. Dacă observ o neconcordanţă între soare şi ceasul meu, în zadar, eu nu pot corecta, nu pot suci soarele - dar ceasul meu da, îl pot corecta!

Şi cine nu vede cât mai are de făcut în privinţa aceasta legislaţia? Există şi astăzi oameni care nu întreţin familii, dar într-o singură noapte cheltuiesc pe petreceri sume, din care ar putea trăi câteva săptămâni familii întregi cu mulţi copii! Aşadar, în momentul în care Biserica Catolică îşi ridică autoritar glasul în favoarea acceptării copiilor, şi cu aceasta slujeşte cel mai intens şi intereselor naţiunii, nici aparatul legislativ civil nu are voie să stea cu braţele în sân şi să privească inert lupta încordată dusă de Biserică în favoarea copilului, ci cu acţiunile sale legislative, cu contribuţiile sale pedagogice, cu scăderi de impozite, cu distribuirea locurilor de muncă, cu acordarea de locuinţe, cu anumite indemnizaţii de stat favorizatoare pentru familii cu un număr minim de copii şi altele asemenea, trebuie să ajute familiile cu mulţi copii să poată duce o viaţă cât de cât demnă.

C) Pe lângă lipsurile materiale, alţii invocă motive de sănătate drept cauză a neprimirii altor copii. "Copilul te îmbătrâneşte... îi ia mamei puterea... ba o poate costa chiar viaţa..." Unii oameni îşi fac astfel de sperietori.

a) Ori de câte ori aud de astfel de frământări, ori de câte ori aud de femei tinere care se tem de a avea copii, pentru că "le îmbătrânesc" şi "le iau sănătatea", îmi vine în minte verdictul unui renumit medic francez. O doamnă din înalta societate i se plângea de tot felul de simptome de boli. Medicul i-a pus o singură întrebare:
- Doamnă, câţi copii aveţi?
- Trei, a răspuns ea.
- Ei bine, a continuat medicul, când veţi avea cinci, toate bolile acestea vor dispărea de la sine!

Pentru că este, într-adevăr, extraordinar ce energie se află în braţele acelui copil neputincios! Cum leagă el, de la o zi la alta, tot mai strâns, inimile celor doi părinţi maturi! Cum devin şi cei maturi iarăşi copii zâmbitori în timp ce se întreţin cu copilul lor! În ce limbă nemaiauzită ştie mama să se înţeleagă cu pruncul ei! Cu ce atenţie şi mândrie nemaivăzută îşi ia tatăl în braţele sale puternice copilul! Şi cum se înseninează faţa ambilor părinţi, cum se înviorează privirea lor, cum revine pe figura lor zâmbetul, poate de mult uitat, atunci când privesc în ochii copilului lor!

Şi astfel se înfăptuieşte acea imagine a familiei fericite pe care a zugrăvit-o un mare poet maghiar:

El, care doarme la sânul mamei
Şi, greu suflând, de el se lipeşte,
Tu, care-l ţii pe braţele tale
Şi suflarea lui te încălzeşte,
Eu cel ce te privesc, ce te susţin,
Şi sufletu-mi tremură ca spuma:
Cine poate şti, dintre noi trei,
Care este cel mai fericit?
(Tompa)

Iată energia întineritoare a copilului care apără de ofilirea prematură, de posomorâre, de dezgustul vieţii! În familia în care nu se aude clinchetul de clopoţel al râsului copiilor, acolo intră prematur îmbătrânirea, sufletul acelor soţi fără copii se îmbolnăveşte de arterioscleroză mai repede decât trupul.

b) "Să ne fie cu iertare, motivează unele femei, eu nu vreau să mă veştejesc prematur din cauza copiilor mulţi...!"

Acestora ce să le răspundem?

Aţi văzut, nu-i aşa, la răsărit de soare, în dimineţile de mai, un pom plin cu flori, îmbătat de propria-i frumuseţe, scăldându-se în soare - aceasta este imaginea miresei aflate în faţa altarului de cununie.

Da, este frumos pomul tânăr îmbrăcat în podoaba florilor proprii.

Însă este şi mai frumos atunci când au căzut deja de pe el petalele florilor cu viaţă scurtă care prezentau doar o frumuseţe exterioară şi apar în locul lor roadele mărunte, iar pomul mamă înfruntă vânt şi furtună, frig şi arşiţă, soarbe neobosit ploaia şi raza de soare pentru ca apoi, când vine toamna, să-şi poată prezenta crengile gemând de povara roadelor mult căutate. O, dacă toate femeile tinere şi soţiile care-şi tem atât de mult frumuseţea din cauza copiilor ar reflecta mai mult, şi-ar da seama că este frumos pomul alb de florile primăverii, dar acesta nu-şi are nici scop, nici sens fără munca aducătoare de roade.

c) Este adevărat: această producere de roade uneori înseamnă şi primejdii. Este adevărat: viaţa copilului periclitează uneori, ameninţă viaţa mamelor.

Dar şi în aceste situaţii limită experimentăm cum credinţa şi încrederea în Dumnezeu, tocmai în astfel de cazuri, produce modelele eroice ale mărinimiei spirituale, acea categorie de mame care nu permit să fie nimicită mica viaţă nenăscută nici atunci când aceasta prezintă un grav pericol pentru ele însele. În aceste situaţii disperate se evidenţiază acea categorie de suflete eroice al căror principiu de viaţă este: Fă, omule, tot ce-ţi stă în putere şi ce nu se împotriveşte legilor lui Dumnezeu - iar după ce ai făcut tot ceea ce era posibil din punct de vedere uman, pune-ţi viaţa în braţele Stăpânului vieţii şi al morţii! Aceste situaţii grele le reliefează pe acele mame eroice care sunt convinse că nimănui, niciodată nu i-a părut rău că a urmat legea lui Dumnezeu, chiar cu preţul unor sacrificii majore - dacă a fost necesar!

Da, vocaţia de mamă îşi are şi victimele sale, iar sfânta noastră religie îşi pleacă steagul înaintea unor astfel de martire ale vocaţiei de mamă şi crede că în ele se împlineşte promisiunea sfântului Paul potrivit căreia mamele se mântuiesc prin aceea că au dat viaţă copiilor (1Tim 2,15).

Iubiţi fraţi! Timpul îmi face semn să-mi termin predica, deşi aş dori să adaug un nou gând la argumentele expuse. Până acum nu am amintit de el, dar în încheiere îl spun totuşi.

În ultima mea predică a fost vorba de lucruri cutremurătoare. Lucruri care, chiar numai spuse, dor; lucruri despre care cel mai bine ar fi să nu se vorbească - dacă această epidemie canceroasă, teribilă a concepţiei umane uşuratice, s-ar putea vindeca prin tăcere.

Este oare aceasta o expresie exagerat de dură?

Dar oare poate folosi omul o altă expresie când citeşte în scrisoarea unui tânăr cuplu: "Chiar la început am convenit să nu avem copii... Fără copii omul este mult mai liber. Suntem încă tineri şi mai vrem să gustăm ceva din viaţă. Mai târziu vom avea timp să ne gândim şi la un copil".

Oare a murit în astfel de oameni, cu adevărat, toată conştiinţa? Chiar dacă nu cunosc responsabilitatea pe care o au faţă de Dumnezeu pentru aceasta, nu simt oare acel monstruos păcat pe care-l comit prin aceasta împotriva omenirii? Naţiunea, patria nu sunt doar munţii, pământul, fabricile, păienjenişul de cale ferată - naţiunea este ansamblul oamenilor energici şi morali!

"Mai târziu apoi vom avea timp să ne gândim şi la un copil..." Este teribil şi de imaginat ce capacităţi pierde naţiunea prin această concepţie monstruoasă! Dacă şi mamele de altădată ar fi gândit tot precum cele de azi, atunci nu s-ar fi născut niciodată un Széchenyi István - căci a fost al treilea copil! Nu s-ar fi născut niciodată Jókai Mór - căci a fost al cincilea copil! Nu s-ar fi născut niciodată Deak Ferenc - căci a fost al şaptelea copil! Arany János a fost al zecelea! Mozart a fost al cincilea copil la părinţi, Rembrandt al şaselea, Wagner al şaptelea, Napoleon al optulea, Schubert al treisprezecelea, Franklin al şaptesprezecelea...

Ei bine, fraţilor, ascultaţi acum cuvântul de avertizare al Bisericii noastre.

Ce vrea de la noi Biserica lui Cristos? Nimic altceva decât să auzim răspunsul înţelept al lui Mussolini căruia i s-a amintit, la un moment dat, de reducerea naşterilor; iar el, cu un gest de scârbă, a răspuns doar atât: "Nebunia aceasta s-o lăsăm altor naţiuni".

Ce vrea Biserica lui Cristos? Nimic altceva decât ca orice om să vorbească iarăşi cu un sfânt respect despre mama care-şi aşteaptă copilul, pe fruntea căreia sclipeşte o rază din coroana Mariei, Mama din Betleem.

Ce vrea Biserica lui Cristos? Nimic altceva decât ca fiecare soţ şi soţie să audă cuvântul Domnului Isus: "Cine primeşte un copil ca acesta, în numele meu, pe mine mă primeşte".

În sfârşit, ce vrea Biserica lui Cristos? Nimic altceva decât ca în cele mai multe mame să se adeverească promisiunea sfântului Paul care spune că mamele, ori de câte ori aduc pe lume un copil, tot de atâtea ori îşi fac un merit pentru viaţa veşnică. Sau aşa cum exprimă o zicală maghiară acest lucru: "Câţi boboci pe trandafirul tău, atâtea mărgăritare vor fi pe coroana ta".

Înţelegeţi, fraţilor? Auziţi, mamelor? Iată acesta este ultimul mesaj al predicii de azi: "Câţi boboci pe trandafirul vieţii tale, pe coroana ta atâtea mărgăritare!" Amin.

Note
⁶ În Occident se uzează mult această practică. Şi la noi, cu siguranţă, ar da rezultate bune dacă credincioşii ar fi sensibilizaţi asupra acestei posibilităţi ce le stă la îndemână - n.t.