Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul XIII
Familia lipsită de copii (I)

I. Păcat împotriva lui Dumnezeu
   A) Până şi la păgâni şi la popoarele dinainte de Cristos domnea o concepţie mult mai nobilă referitor la această problemă
   B) Creştinismul accentuează şi mai mult această concepţie nobilă
   C) Lumea egoistă modernă a răsturnat din rădăcini această nobilă concepţie

II. Păcat împotriva intereselor copilului
   A) Copiii mai numeroşi pot fi educaţi mai corect de către părinţi
   B) Înşişi fraţii între ei se educă unii pe alţii
   C) Copiii îi educă şi pe părinţi

III. Păcat împotriva intereselor părinţilor
   A) Copilul singur nu este copil, ci o îngrijorare continuă
   B) Singurul copil costă mai mult decât mai mulţi copii sau decât nici un copil
   C) Ce mângâiere este însă copilul pentru părinţi şi sub alt aspect

Iubiţi fraţi în Cristos!

Pe locul unde a fost locuinţa Fecioare, pe locul acelei camere în care i-a apărut arhanghelul Gabriel şi i-a adus mesajul nemaiauzit din partea lui Dumnezeu şi în care, în clipa smeritei acceptări de către Fecioara Maria, Fiul lui Dumnezeu a luat trup uman în sânul ei, în acest loc binecuvântat şi sfânt, în Nazaret, astăzi există o biserică având scrise la altarul principal aceste cuvinte: "Verbum caro hic factum est" (Cuvântul aici s-a făcut trup). Fiul lui Dumnezeu, care a voit să vină între noi, aici a pornit în trup omenesc pe calea sa pământească.

Ce cuvinte măreţe sunt acestea! Ori de câte ori le pronunţăm în rugăciunea "Îngerul Domnului", de regulă ne plecăm genunchiul. Dar şi preotul când celebrează, la cuvintele din "Crez": "Et incarnatus est de Spiritu Sancto ex Maria Virgine et homo factus est" (S-a născut de la Duhul Sfânt din Maria Fecioară şi s-a făcut om), îşi înclină capul sau chiar îngenunchează.

S-a făcut om! Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om! Şi de când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om ca să pornească pe calea sa terestră ca şi copil gângăvitor, de atunci înaintea noastră licăreşte într-o frumuseţe minunată fiecare viaţă umană micuţă, care îşi începe calea sa. Şi de când fericita fecioară mamă a luat în braţele ei pe pruncul dumnezeiesc, de atunci de pe fruntea fiecărei mame se revarsă nimbul unei lumini glorioase: sfântă este şi demnitatea de mamă.

Desigur, fiecare dintre dumneavoastră veţi găsi foarte firesc că, în seria de predici despre familia creştină şi despre căsătoria ideală, trebuia să ajungem şi la această temă la care vom zăbovi timp de mai multe predici: Leagănul, ca mobilă familială indispensabilă! Copilul ca parte componentă esenţială a familiei!

Dacă numele latin al căsătoriei ar fi numai "coniugium" (jug comun), atunci pentru împlinirea ei ar fi suficiente cele două piese de mobilă familială despre care am vorbit în predica trecută, şi anume masa familială şi răstignitul familial care ajută la purtarea cu bucurie a acestui jug comun.

Căsătoria are însă şi un alt nume latin: "matrimonium"; iar acesta se referă la un cadru vocaţional cu totul diferit, se referă la copii şi face necesară o nouă piesă de mobilier: leagănul. Căci, spuneţi-mi, fraţilor, aţi văzut dumneavoastră o pasăre care să-şi dureze cuibul pentru a-l lăsa gol sau ca în el să scâncească numai un singur pui hămesit? Nu! O astfel de pasăre nu există, un astfel de animal nu există - cu excepţia omului! Numai omul a descoperit acest cerc pătrat: familia fără copii!

Da, trebuie să se vorbească şi despre aceasta de pe amvonul catolic, oricât de delicată şi grea temă ar fi ea. Da, pentru că auzim cu uimire că există logodnici care înainte de căsătorie convin: "Cât despre faptul că nu vom avea copii, nu se mai discută... sau cel mult unul... este foarte firesc". Oare este peste măsură de dur cuvântul sfântului Augustin care numeşte această viaţă, nu căsătorie, ci relaţii păcătoase consfinţite prin forme legale?

Nu ne îngrozim când auzim că există mame, ba şi bunice care, înainte de cununie, în primul rând acest lucru îl leagă de sufletul fiicei sau al nepoatei cu toată gravitatea: "Fata mea, fii înţeleaptă! Copil nu! Înţelegi? Nu e voie!"

Ei bine, trebuie să înfruntăm deschis concepţii molipsitoare! Trebuie să arătăm că familia intenţionat păzită de copii este un pom uscat condamnat la tăiere; trebuie să arătăm că la conceptul de familie aparţine şi copilul; nu unul, nu doi, ci mai mulţi decât atât. Trebuie însă, fireşte, să ascultăm şi obiecţiile şi reproşurile pe care lumea de azi le aduce împotriva copilului.

Despre tratarea acestora din urmă va veni rândul abia în predica următoare. În predica de azi aş dori să arăt ce păcat este excluderea copilului din familie. Este păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva copilului şi împotriva intereselor sănătoase comune ale soţilor înşişi.

I. Păcat împotriva lui Dumnezeu

Înainte de toate trebuie să evidenţiez faptul că religia creştină a desemnat întotdeauna copilul ca scop al căsătoriei şi astăzi încă îşi ridică glasul cu mult curaj şi autoritate împotriva unei devize lansate în lume, împotriva unei mode incredibil de decadente care începe să-i infecteze într-o dimensiune tot mai primejdioasă pe soţi, subminează viaţa de familie şi în acelaşi timp şi forţa naţiunii. Această deviză groaznică şi modă decadentă este frica de copii!

A) Cu durere trebuie să afirmăm că până şi la păgâni şi la popoarele dinainte de Cristos domnea o concepţie mult mai nobilă privind această problemă!

a) Este cunoscut, de pildă, cazul distinsei doamne păgâne Cornelia la care au venit în vizită prietenele înzorzonate cu diamante şi perle de mare preţ şi cu fală i-au cerut: "Dragă, arată-ne şi tu podoabele tale!" Şi la această provocare distinsa doamnă, păgână, şi-a strigat copiii: "Iată cele mai plăcute podoabe ale mele!"

b) Nu mai trebuie să evidenţiez apoi minunata dragoste de copii a poporului Vechiului Testament unde lipsa de copii era considerată de-a dreptul o ruşine. Nici astăzi nu se pot citi fără emoţie în Sfânta Carte acele rugăciuni fierbinţi pe care le adresau lui Dumnezeu femeile fără de copii implorând-i mila.

B) Vine apoi creştinismul şi accentuează şi mai mult această concepţie nobilă,

a) vorbind cu o inegalabilă sobrietate despre lucrarea dătătoare de viaţă a părinţilor, pentru că el ştie că omul a primit puterea de a transmite viaţa din încrederea neclintită a lui Dumnezeu şi că, prin aceasta, părinţii devin părtaşi la lucrarea lui Dumnezeu creatorul. Viaţa de căsătorie şi practicarea dreptului conjugal nu numai că nu este înjositoare în ochii creştinismului, dar creştinismul vede în ea o trăsătură de-a dreptul divină, vede trăsătura glorificată a colaboratorilor lui Dumnezeu creatorul;

b) dând viaţă! Acest lucru omul nu poate să-l facă niciodată şi nicăieri decât aici, în această clipă. Ca să ia viaţa, poate, în mii de moduri. Ca să distrugă viaţa, ştie, în mii de chipuri. Ca să dea viaţă, nu poate decât în acest unic moment. Este drept că şi aici omul dă numai trupul, dă instrumentul purtător al acelui suflet pe care Dumnezeu însuşi îl creează în clipa apariţiei trupului omului nou şi îl aşază în acel trupuşor uman mai mic decât un punctuleţ.

O, dacă soţii ar fi conştienţi de faptul că Dumnezeu creatorul este acolo, cu ei, să simtă cum planează deasupra lor suflarea sa, să audă parcă fâşâitul aripilor îngerului pe care Dumnezeu creatorul l-a trimis în această clipă în acea fărâmă de trup uman!

C) A venit însă lumea egoistă modernă şi a răsturnat din rădăcini această nobilă concepţie!

a) Această lume nu vrea să ştie decât de comoditate şi de desfătare, dar nu şi de sacrificiul inerent lor. Pentru acest fel de oameni copilul nu mai înseamnă "binecuvântarea lui Dumnezeu", ci "blestemul lui Dumnezeu", povară de care, prin orice artificiu, trebuie scăpat numai ca să nu tulbure plăcerile celor doi oameni maturi!

b) Ei bine, Bisericii Catolice nu-i este teamă să declare deschis şi explicit că împiedicarea artificială sub orice formă a copilului este păcat împotriva lui Dumnezeu, indiferent prin ce mijloace sau cu ce fel de intervenţie umană. Aceasta este o desacralizare şi o degradare a vieţii de căsnicie, o lezare gravă a legii naturale şi a poruncii lui Dumnezeu, pe care lumea decăzută o numeşte "prevedere prudentă" şi "viaţă înţeleaptă", dar la care Biserica nu poate decât să aplice cuvintele sfântului Iacob: "O astfel de înţelepciune nu vine de sus, ci este omenească, pământească, diavolească" (Iac 3,15). Într-adevăr este o înţelepciune diavolească fiindcă Domnul pe diavol îl numeşte "ucigaş de la început" (In 8,44). Dacă ar trăi astăzi profetul Isaia, despre aceşti soţi ar spune că au făcut legământ cu moartea şi cu iadul (Is 28,15). Iar dacă psalmistul ar scrie astăzi, ar tuna cu siguranţă asupra unuia ca acesta: "A iubit blestemul şi a venit asupra lui; n-a voit binecuvântarea şi s-a îndepărtat de la el. S-a îmbrăcat în blestem ca într-un veşmânt şi el a intrat ca apa înăuntrul lui şi ca untdelemnul în oasele lui. Să-i fie ca o haină ce-l învăluie şi ca un brâu cu care să se încingă pururea" (Ps 108,18-19).

Cine nu cunoaşte familii fără de copii în care toate acestea s-au împlinit în mod înspăimântător? Duhuri mute de răzbunare îi pun în sperieţi: tot blestemul bolilor sentimentale şi psihice, devieri, depresii, părăsire şi conştiinţă bulversată! Pentru că excluderea copilului din familie prin mijloace culpabile este păcat şi împotriva mandatului deferent al lui Dumnezeu creatorul însuşi.

II. Păcat împotriva intereselor copilului

Este însă la fel de păcat şi împotriva intereselor copilului.

Copilul este parte componentă a familiei, acest lucru o minte sănătoasă nu-l poate pune la îndoială. Pentru aceasta cele mai multe cupluri fac totul ca să primească un copil de la Dumnezeu. Dar numai unul! Cel mult doi! Mai mulţi nu, pentru nimic în lume! Lor nu le vine în minte că atunci când ridică diferite pretexte şi nu vor să primească mai mulţi copii, păcătuiesc mult împotriva acelui "singur copil" ce va veni.

A) Părinţii cu un singur copil apelează adesea la pretextul că nu numărul contează, ci calitatea; ei nu dau patriei copii mulţi, ci numai unul: dar acela va fi apoi o valoare!

Din păcate viaţa dovedeşte tocmai contrariul; ea arată că adevăraţii oameni mari nu au provenit din familii cu copil "unic", ci din familii cu copii mai mulţi. Iar dacă cercetăm care poate fi cauza acestui fenomen, observăm că părinţii pe copiii mai mulţi îi pot creşte mai corect şi mai bine ca pe unicul.

a) Aici este doar o contradicţie aparentă, deoarece realitatea aceasta este. Printre copii mai mulţi desfăşurarea autorităţii şi a iubirii părinteşti se aşază mai sănătos şi astfel nici personalitatea copiilor nu este strivită cu poruncile neîncetate ale părinţilor, nici energia voinţei nu le este distrusă prin veşnicile răsfăţuri. Aceasta este explicaţia faptului că mult mai mulţi oameni de seamă au dat familiile cu copii mulţi decât acelea cu un singur copil.

b) Acolo unde sunt copii mulţi, ei sunt nevoiţi să înveţe de mici că trebuie să renunţe la multe lucruri. Acolo unde copiii sunt mai mulţi, acolo, într-adevăr, fiecare este nevoit să înveţe să se mulţumească cu mai puţin, iar la cererile sale să audă răspunsul: "Drăguţule, nu mai este!" "Drăguţo, s-a terminat! Le trebuie şi celorlalţi frăţiori!" Şi aceasta nu este deloc rău! Dimpotrivă: acesta este principiul adevăratei educaţii! Căci astfel ei vor şti mai bine să renunţe şi, când vor fi mari, să facă faţă mai bine lipsurilor şi încercărilor vieţii.

Însă acolo unde este numai un copil, pe acela părinţii îl dădăcesc şi-l răsfaţă de-l sufocă. Ei focalizează acum toată iubirea şi instinctul pedagogic pe care natura a pus-o în două inimi de părinte, asupra unui singur copil; bietului copil nu-i va rămâne nici o ocazie să pună în valoare personalitatea sa, iniţiativele sale şi pentru aceasta va creşte un om neîndemânatic, neajutorat, timid, răsfăţat, moleşit.

B) Dar mai este o cauză care explică pentru ce, din familiile cu mulţi copii, de regulă, ies copii mai bine crescuţi decât din familiile cu un singur copil. Faptul că acolo nu numai părinţii îi cresc pe copii, ci înşişi copiii se cresc unii pe alţii.

a) Copilului îi place să se joace şi pentru aceasta el are nevoie de colegi de joacă. Şi cei mai buni colegi de joacă ai copilului sunt proprii fraţi. Acel copil care a crescut fără fraţi nici nu a fost, propriu-zis, cu adevărat copil, căci nu şi-a putut trăi deplin copilăria; mişcându-se mereu printre cei maturi, el va fi prematur, la început va fi un pic curios, mai târziu va fi atotştiutor, unul care a experimentat totul, un plictisit, un copil îmbătrânit înainte de vreme.

Din viaţa copilului "singur" lipseşte perioada cea mai fericită, perioada copilului jucăuş şi pentru aceasta el se va manifesta plictisit, închis, trist, egoist, va fi un copil nefericit. Însă acolo unde sunt mai mulţi fraţi, aceştia zburdă, fac ghiduşii, sunt gălăgioşi, se trântesc, se războiesc, se ceartă, se împacă, îşi trăiesc intens perioada cea mai fericită din viaţă: viaţa de copil.

b) Şi să mai adăugăm că fraţii nu sunt numai cei mai buni tovarăşi de joacă, ci şi cei mai buni educatori. În timp ce zburdă împreună, ei trebuie să aibă mereu grijă unul de altul, trebuie să fie îngăduitori, trebuie să se controleze, să se stăpânească pe sine, să renunţe. Astfel tot copilul îşi dă seama că nu el este buricul pământului şi că şi celălalt frate - şi al treilea, şi al patrulea - are exact aceleaşi drepturi ca şi dânsul.

Acolo unde sunt mai mulţi fraţi împreună aceştia se echilibrează unul pe celălalt, se compensează reciproc, se înfrânează reciproc, se educă reciproc. Între ei există, într-adevăr, multe certuri, dar tocmai în cadrul acestor certuri li se cizelează caracterul; ca şi pietrele din pârâu, tocmai prin aceea se şlefuiesc, se lustruiesc pentru că se freacă mereu unele de altele.

Acolo unde trăiesc împreună mai mulţi fraţi, acolo fiecare trebuie să înveţe să fie ordonat, disciplinat, trebuie să înveţe iubirea faţă de aproapele, iertarea, renunţarea, altruismul.

C) Trebuie să relevăm încă un al treilea fenomen interesant referitor la aceasta: anume că nu numai părinţii îi educă pe copii, ci şi copiii îi educă pe părinţi.

a) Îi învaţă acele virtuţi de care au nevoie părinţii ca să devină buni pedagogi, buni educatori.

Astfel este, în primul rând, iubirea devotată. Ar merita să analizăm ce schimbare pozitivă se întâmplă chiar şi în sufletul femeii celei mai superficiale, când, pentru prima dată, i se pune în braţe primul copil nou-născut! Merită de urmărit cu ce gingăşie, cu ce iubire delicată îşi ia tatăl în braţele sale puternice primul copil!

Să urmărim însă şi simţul de răspundere şi dragostea de muncă pe care o trezeşte în părinţi grija faţă de viitorul sufletesc şi trupesc al copiilor. Ei trebuie să simtă cât sunt de responsabili pentru fiecare cuvânt pe care îl pronunţă înaintea copiilor lor, pentru fiecare exemplu pe care îl dau înaintea lor. Fiecare copil îşi consideră propriul tată şi propria mamă drept cei mai buni părinţi, cei mai de caracter, cei mai învăţaţi, părinţi ideali cum alţii nu mai există în lume. Părinţii sunt pentru copil idealul cel mai natural. Fericiţi copiii ai căror părinţi sunt, într-adevăr, părinţi ideali! Ce avertisment este însă acesta pentru părinţi ca să se străduiască, măcar să nu fie mult prea departe de idealul pe care-l au copiii în sufletul lor în ceea ce-i priveşte pe părinţi!

b) Nu vă vine să credeţi că şi copilul îi poate educa pe părinţi? Ei bine, ascultaţi această întâmplare!

Era o fetiţă cu care mama se ruga în fiecare dimineaţă şi seară cu multă fervoare. Într-o seară, pe când mama, din cauza treburilor prea multe pe care le avea, întârzia să vină la rugăciune, fetiţa i-a spus: "Mămică, vino odată să ne rugăm!" Mama, un pic afectată, îi răspunde: "În seara aceasta roagă-te cu tăticul!" "Cu tăticul? - a răspuns copila; dar tăticul nu ştie să se roage!" Fiindcă nu-l văzuse niciodată rugându-se, putea gândi cu tot dreptul că nici nu ştie să se roage. Şi, întrucât sărmanul om, într-adevăr, de multă vreme se rupsese de Dumnezeu... acum... remarca naivă a acestui copil i-a zguduit sufletul şi l-a readus la viaţa temătoare de Dumnezeu.

Într-adevăr, numai cea mai puternică ferocitate ar putea face ca inima tatălui sau a mamei să nu se moaie şi să nu trezească hotărârea sfântă de a se pune în ordine, de a se corija, de a-şi schimba modul de viaţă atunci când privirea nevinovată a băieţaşului sau a fetiţei se uită în ochii săi cu atâta încredere, iubire, însufleţire şi preţuire.

Iată, şi copiii îi educă pe părinţi!

III. Păcat împotriva intereselor părinţilor

În această ţesătură a reflecţiilor noastre trebuie să mergem şi mai departe. Izolarea culpabilă de copil şi neacceptarea lui sunt păcate nu numai împotriva lui Dumnezeu şi a copilului, ci sunt păcate şi împotriva intereselor corect înţelese ale părinţilor.

A) Înainte de toate: singurul copil nu este copil, ci o îngrijorare continuă.

a) Viaţa unor astfel de părinţi este o continuă frică: Vai, să nu cumva să răcească; vai, să nu cumva să păţească ceva; dacă va muri s-a terminat cu noi! Faptul că această îngrijorare nu este lipsită de temei îl arată şi statistica potrivit datelor căreia, proporţional, mor mult mai mulţi copii în familiile cu copii puţini, decât în cele cu mulţi copii.

b) Chiar dacă dintre aceştia din urmă moare vreunul, părinţii suferă, desigur, jelesc, dar, drept consolare, le rămân ceilalţi. Însă după "singurul" ce mai rămâne? Nu rămâne decât leagănul gol, camera copilului devenită mută, jucăriile îndoliate rămase orfane - şi o imensă remuşcare de conştiinţă că, dacă nu s-ar fi intervenit cu mână criminală în planul lui Dumnezeu, acum totul ar fi altfel!

Degeaba, are dreptate proverbul: "Copilul este ca paharul de sticlă: se sparge uşor" - este bine, prin urmare, să avem mai multe pahare, mai mulţi copii.

B) "Nu vă supăraţi, dar copiii mai mulţi costă mai mult!" - aceasta este motivaţia cea mai frecventă.

La aceasta dau acum un răspuns cu totul aparte şi, în aparenţă, incredibil: "Nu-i adevărat, fraţilor! Singurul copil costă mai mult decât mai mulţi copii sau decât nici un copil".

Da? Cum trebuie înţeles acest lucru?

a) În primul rând trebuie înţeles că acolo unde este numai un copil, cuvintele: renunţare şi înfrânare sunt necunoscute. În schimb, acolo unde sunt mai mulţi copii, acolo părinţii sunt mai economi şi mai harnici.

Acei soţi care blochează prin mijloace criminale calea copiilor, aceia sunt mai cicălitori unul faţă de altul, mai puţin iubitori, nu se simt bine între pereţii goi şi muţi de acasă.

Unde nu există copii, acolo nu există bucurie, nu este soare, nu este râs, nu este căldură. Toate acestea trebuie căutate undeva în altă parte, în afara familiei. Iar acest lucru costă atât cât ar costa creşterea mai multor copii.

Nu pot uita ceea ce spune în cartea sa o scriitoare maghiară: cel mai fericit şi mai vesel Crăciun l-a văzut într-o familie cu opt copii, unde părinţii, la fel ca oriunde, luptau din greu pentru cele necesare traiului. Şi când scriitoarea i-a întrebat pe părinţii, care se întreceau în râs şi voie bună cu copiii, de unde au încropit atâtea jucării şi cadouri de tot felul, femeia, cu faţa radioasă, a răspuns: "Din lemne, cârpe şi... iubire".

b) Iată, astfel devin copiii încoronarea fericirii vieţii de căsnicie şi cea mai bună garanţie a ei! Este adevărat, copiii presupun şi imens de multe griji, cheltuieli, îngrijorări, sacrificii. Dar mai este adevărat şi faptul că ei răsplătesc toate acestea dăruind părinţilor multe valori: le dăruiesc bucurie, seninătate, veselie, speranţă, sprijin în viitor - şi nu în ultimul rând, chiar întărire în viaţa de căsnicie.

Astfel putem înţelege faptul deosebit de elocvent că, dintre familiile divorţate, 50% sunt fără nici un copil, iar următoarele 25% au numai un singur copil. Astfel se poate înţelege faptul că, cu cât sunt mai mulţi copiii, cu atât sunt mai puţine divorţurile. Căci, potrivit minunatului plan al Providenţei, mânuţa neputincioasă a copilului ţine împreună mâna puternică a celor doi părinţi.

Şi ce dovadă elocventă este aceasta şi pentru faptul că, nu copilul ţine calea fericirii părinţilor şi că nu lipsa de copii dăruieşte această fericire! Căci de cele mai multe ori tocmai acei soţi divorţează, a căror fericire "nu a fost conturbată de prezenţa copiilor!"

Lucrurile stau drept invers. Porunca a VI-a, marea poruncă a fidelităţii, are acelaşi efect şi spre interior, şi spre exterior. Acela care în interiorul căsătoriei trăieşte contrar legilor lui Dumnezeu, acela va face uşor şi următorul pas prin care va deveni infidel şi în exteriorul căsătoriei.

C) Ce mângâiere este însă copilul pentru părinţi şi sub alt aspect!

a) Dureros de aridă şi părăsită este soarta bărbatului sau a femeii bătrâne care îşi târâie anii bătrâneţii în părăsire, singur, nemângâiat, fără sprijin şi ajutor - căci nu are copii, căci a fost un trunchi de copac care a înflorit uşuratic primăvara, dar nu a ţinut seamă că vine toamna când va avea nevoie şi de roade. Este incredibil faptul că soţii care se tem de copii nu se gândesc cine îi va îngriji şi iubi pe ei la bătrâneţe: Cine îi va iubi în văduvia lor!?

Moare unul sau celălalt dintre soţi şi rămâne soţul văduv, fără soţie sau soţia văduvă, fără soţ; dacă au rămas copii mulţi, au rămas şi griji multe, e adevărat, însă dacă nu au rămas copii, a rămas atunci o părăsire de o sută de ori mai amarnică. Ce mângâiere sunt în asemenea cazuri copiii rămaşi în grija văduvei, copii în glasul cărora ea poate auzi timbrul glasului soţului decedat, în ai căror ochi înflăcăraţi trăieşte în continuare privirea părintelui trecut la cele veşnice!

Acest lucru l-a simţit nobilul poet englez Longfellow, când, după 19 ani de convieţuire fericită, moartea i-a răpit soţia iubită, iar el, într-o scrisoare, a fost totuşi în stare să scrie: "E greu de reclădit o viaţă astfel zdruncinată. Ea se prăbuşeşte din nou, ca nisipul. Încerc însă şi am răbdare... Copiii, toţi îmi sunt sănătoşi, aceasta mă consolează şi-mi dă curaj". Iar într-o altă scrisoare adaugă: "Fetiţele mele se zbenguie în camera mea de lucru, voioase ca nişte păsărele. Tocmai se pregătesc să sărbătorească ziua de naştere a uneia dintre păpuşi... Ce lume frumoasă este lumea copiilor! Cât este de densă în viaţă şi imaginaţie! Savurez nespus această forfotă continuă şi simt tot farmecul acelor cuvinte care au sunat cândva pe buzele binecuvântate: Lăsaţi copiii să vină la mine".

* * *

Iubiţi fraţi! Închei predica de astăzi cu aceste cuvinte cristice, cu adaptarea lor: Lăsaţi copiii să vină pe lume!

Ne cutremurăm ori de câte ori citim în Sfânta Carte pruncuciderea săvârşită de către Irod. Ce ţipete sfâşietoare puteau să se audă de pe buzele acelor mame din Betleem, cu ce disperare şi-or fi strâns la pieptul lor protector sugarii atunci când au apărut călăii lui Irod ca să-i ucidă pe pruncii nevinovaţi! Le împărtăşim acestor mame toată compasiunea noastră.

Lumea de azi însă este întoarsă cu josul în sus! Lumea de azi a produs nişte mame care nu-şi protejează copiii în faţa morţii cu dragoste temătoare, ci ele însele merg să caute călăii pe care-i plătesc bine, numai să ia viaţa copilului lor nevinovat!

Poate exista oare în limbajul uman o expresie suficient de dură pentru a stigmatiza această nelegiuire? Are oare cerul suficiente trăsnete cu care să poată lovi pe măsură această monstruozitate?

Se pare că are!

Pentru că acela care a căzut în acest păcat şi nu face pocăinţă, acela este sortit să suporte, chiar pe acest pământ, o dublă pedeapsă şi atât una cât şi cealaltă este cutremurătoare. Ori i se trezeşte conştiinţa, şi în acest caz nu-şi mai găseşte nicăieri liniştea fiind pretutindeni urmărit de umbra micuţilor ucişi fără nici o vină, ori se încăpăţânează în păcat, înţepeneşte în el şi împreună cu copiii îşi ucide şi conştiinţa. Atunci însă îl ia în stăpânire o atare ferocitate, încât abia dacă mai rămân în fiinţa sa trăsături umane.

Faptul că în urma acestor stări nu mai poate fi vorba, nici în prima nici în a doua variantă, de o viaţă de căsnicie fericită şi armonioasă, ci numai de scârbă şi de desfrâu dezlănţuit, o dovedeşte viaţa cu exemple cutremurătoare...

Doamne Dumnezeule, te rugăm cu umilinţă, dăruieşte acestei lumi încercate soţi disponibili de sacrificiu, iubitori de copii! Amin