Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul XII
Căsătoria fericită

I. Masa familială
   A) Prin aceasta înţelegem întregul ansamblu al problemelor pe care le pune viaţa comună, viaţa trăită împreună
   B) Masa familială se sprijină pe principiul autorităţii
   C) Un alt punct de sprijin: iubirea

II. Răstignitul familial
   A) Acel răstignit îl înţeleg şi în sensul strict al cuvântului: în înţeles fizic
   B) Crucea familială este reprezentată de gândirea religioasă autentică şi înfrânarea, autoeducarea şi stăpânirea de sine

Iubiţi fraţi în Cristos!

În ultimele mele predici a venit vorba de atâtea ori despre căsătoriile nefericite şi despre nefericirea familiei, încât, acum, este momentul ca, în sfârşit, să vorbesc şi despre căsătoria fericită şi fericirea familiei.

- Fericirea de familie! - îmi fură poate mulţi oameni dezamăgiţi cuvântul de pe limbă. Fericire de familie? O, da, şi eu tot o astfel de familie am visat când, cu mireasa mea împreună, stăteam îngenuncheaţi înaintea altarului şi preotul care ne-a cununat, cu mâna sa tremurândă ne-a pus crucea în mână. Atât de duios cânta orga, atâtea flori împodobeau altarul, cu felicitări atât de calde vedeam plină noua viaţă! Iar azi? Ce a mai rămas din toate acestea? Ce s-a adeverit din toate speranţele acestea...?
- Adevărat... e adevărat... Iar eu voi vorbi totuşi despre căsătoria fericită. Te întreb, frate drag, pe tine care te plângi atât de nostalgic: oare tu nu ai nici o vină în faptul că atât de puţine s-au adeverit din aceste speranţe? Nu cumva ai crezut că o dată cu încheierea căsătoriei ai primit, de-a gata, şi fericirea căsătoriei? Aceea n-o primeşte nimeni! Şi tu, ca şi ceilalţi, aţi primit doar posibilitatea căsătoriei fericite. Ai primit o sarcină pe care apoi tu trebuia s-o îndeplineşti. Dar tocmai aceasta este vina ta: tu însuţi nu ai lucrat ca să se înfăptuiască fericirea căsătoriei tale. Vina a fost aceea că tu ai crezut fericirea drept un lucru gata făcut, deşi tu ar fi trebuit să colaborezi intens la pregătirea ei. Vina a fost aceea că nu ţi-ai mobilat bine casa nouă a familiei tale.
- Ei, dar asta chiar că nu o mai înţeleg - îmi răspunzi, probabil. Cum nu mi-am mobilat bine noua casă a familiei mele? Doar toate piesele de mobilier au fost comandate după cataloagele cele mai faimoase.
- Da, da, aceasta o cred. Dar mă întreb dacă ai în casa ta cele trei piese de mobilier, singurele absolut necesare pentru fericirea familiei?
- Trei piese de mobilier? Chiar sunt curios care sunt cele trei piese?
- Exact despre acestea va fi vorba în predica de azi. Tinerilor căsătoriţi li se fac, nu-i aşa, diferite oferte de mobilier. Astăzi le ofer şi eu trei piese. Trei piese magice de mobilier. Oricât ar fi de săraci, acestea şi le pot procura şi ei, iar dacă le procură, viaţa lor de familie va fi fericită. Şi invers, fie ei oricât de bogaţi, dacă lipsesc aceste trei piese din căminul lor, viaţa de familie nu le poate fi fericită.

Care sunt, aşadar, cele trei piese de mobilier fără de care nu există fericire familială?

Masa familială, răstignitul familial şi leagănul. Astăzi va fi suficient să expun cele ce trebuie ştiute despre primele două; pentru a treia voi dedica două predici aparte.

I. Masa familială

A) Cred că nu trebuie spus în mod expres că, numind "masa comună familială" drept prima piesă de mobilier necesară, înţeleg prin ea întregul ansamblu al problemelor pe care le pune viaţa comună, viaţa trăită împreună.

a) Masa familială nu semnifică numai acel loc fizic în care se adună toată familia cu plăcere şi unde se revigorează tata reîntors obosit de la muncă, ci înseamnă mult mai mult; înseamnă acea comuniune sufletească, acea armonie şi contopire spirituală perfectă care este fundamentul indispensabil al căsniciei fericite şi care se sprijină pe doi stâlpi: autoritate şi iubire. Căci, într-adevăr, de armonizarea corectă a acestor două elemente: autoritate şi iubire, depinde toată fericirea familiei.

b) Familia, de altfel, nu este uniune, nu este societate pe acţiuni, nu este asociaţie, ci organism viu. Iar viaţa organismului are nişte legi fundamentale care nu pot fi modificate. Organismele vii pot fi întărite, poate fi ajutată dezvoltarea lor, facilitată activitatea lor - cu o condiţie însă: să nu ne atingem de acele temelii pe care este clădită toată viaţa lor.

Astfel de teze fundamentale, în căsătorie de pildă, sunt inseparabilitatea părţilor, indisolubilitatea căsătoriei, aşa cum am vorbit deja pe larg despre aceasta. Acea căsătorie care se poate desface, nu este căsătorie.

Pentru ca viaţa de familie să poată curge fără obstacole, încât pe solul ei să poată înflori acea fericire şi bucurie pe care le ascunde în sine idealul căsătoriei, mai este necesară înfăptuirea încă a unei teze fundamentale şi aceasta este: ordinea (ierarhia) cuvenită şi repartizarea muncii între membrii familiei, adică, altfel spunând, valorizarea corespunzătoare a autorităţii şi a iubirii.

B) Primul picior stabil pe care se sprijină, aşadar, masa familială este principiul autorităţii.

a) Acest principiu îl proclamă cu claritate sfântul Paul când, în scrisoarea sa adresată credincioşilor din Efes, le dă această poruncă: "Femeile să fie supuse bărbaţilor lor ca şi Domnului, căci bărbatul este capul femeii, după cum Cristos este capul Bisericii" (Ef 5,22-23).

Fireşte, când femeile aud această prescriere a sfântului Paul, pot gândi, eventual, astfel: "Dar nici creştinismul nu recunoaşte că femeia este egală în rang cu bărbatul? Nu este depăşit a cere şi astăzi ca soţia să asculte de soţul ei? Iar soţul nu va abuza de această autoritate a sa?"

Din păcate, admitem că există soţi care, din cauza purtării şi concepţiei lor, nu merită, într-adevăr, să fie capul familiei. Şi admitem şi faptul că soţul poate abuza de autoritatea sa. Cu toate acestea, şi în pofida acestor realităţi, vom vedea că ceea ce cere creştinismul nu este umilitor pentru femeie, dimpotrivă, este de-a dreptul garanţia fericirii familiei. Aceasta o vom vedea imediat dacă vom înţelege bine ce nu înseamnă ascultare din partea femeii şi ce înseamnă ascultare.

b) Înainte de toate nu înseamnă că femeia nu ar avea aceeaşi valoare, nu ar avea aceleaşi drepturi şi aceeaşi demnitate cu bărbatul. Despre aşa ceva, fireşte, nu poate fi vorba.

Nu înseamnă nici că femeia va trebui să satisfacă toate capriciile şi poftele bărbatului, chiar şi pe acelea care nu pot fi împlinite fără înjosirea demnităţii femeii şi fără comiterea păcatului.

Şi nu înseamnă nici că bărbatului i-ar fi permis să-şi trateze soţia ca pe o copilă neîmplinită, să o alerge încoace şi încolo, s-o chinuie şi s-o amărască...

Nu, nu e vorba despre aşa ceva!

Totuşi, ce înseamnă atunci cuvântul sfântului Paul, care cere ascultare din partea femeii?

Înseamnă că ordinea firească şi fericirea familiei nu pot fi în consonanţă cu sloganul popularizat de către cei superficiali privind "emanciparea" femeii, cu nici una dintre formele ei: nici emancipare fiziologică, nici economică, nici socială.

Emancipare fiziologică ar însemna că femeia are dreptul să refuze poverile inerente demnităţii de soţie şi de mamă. Creştinismul condamnă o astfel de emancipare.

Emancipare economică ar însemna că soţia are dreptul să se ocupe de afaceri economice independente de soţul ei, fără ştirea lui şi chiar împotriva voinţei lui, fără să-i pese de familie. Creştinismul o condamnă şi pe aceasta.

Emancipare socială ar consta în aceea că femeia are dreptul să simtă strâmtă incinta sanctuarului familiei, să-şi neglijeze îndatoririle casnice, să-şi neglijeze soţul şi copiii, să se angajeze mereu în activităţi şi roluri publice. Nici pe aceasta n-o aprobă creştinismul.

Nu o poate permite pentru că, deşi bărbatul este capul familiei, femeia este inima ei; şi a separa inima de cap, a o emancipa, a le rupe una de alta fără pericol mortal este imposibil.

Acolo unde doi oameni trăiesc împreună, în mod absolut unul trebuie să conducă, să îndrume, să "poruncească". Familia în care nu există acest "a porunci" şi acest "a asculta", acea familie, mai curând sau mai târziu, se va destrăma. Ascultarea provine din aceea că cineva "îngăduie". Ori, cine îngăduie? "Cel mai înţelept îngăduie". Şi acest "mai înţelept" trebuie să fie femeia.

Din păcate, de multe ori fetele îşi imaginează căsătoria ca acea mare nuntă când - spune povestea - "de la Henchida şi până la Bonchida a curs fără oprire zeama galbenă şi după aceea au trăit fericiţi, până la moarte". Ei bine, în viaţă, aşa ceva nu se întâmplă niciodată! O înţelegere, o armonie absolută nu există pe lume; mai curând sau mai târziu pot apărea divergenţe de păreri şi între soţii cei mai înţelegători, când unul dintre ei trebuie să cedeze! Iar acest unul trebuie să fie femeia. Căci, dacă undeva vom vedea o căsnicie ideală, să fim atenţi şi ne vom da seama că femeia este mai înţeleaptă, ea este aceea care netezeşte asperităţile. Este deci o concepţie periculoasă ca fetele să creadă că ele vor face ordine în cele ce vor apărea pe cale şi că totul va merge aşa cum vor dori ele.

c) Însă, fraţilor, sfântul Paul are grijă ca nimeni să nu interpreteze această ascultare drept o sclavie nedemnă de om atunci când spune că "bărbatul este capul femeii, după cum Cristos este capul Bisericii". Această cugetare arată limpede că ascultarea soţiei, de fapt, nu este raportată la om, ci la Cristos. Femeia ascultă de soţul ei, pentru Cristos; este foarte firesc deci că va putea asculta numai în acele lucruri pe care şi Cristos le aprobă şi le permite.

Dacă reflectăm la acest lucru atunci dispare definitiv şi umbra temerii că această ascultare poate fi umilitoare pentru femeie. Oare este umilitor pentru Biserică faptul că ascultă de Cristos? Căci, de fapt, sfântul Paul acest lucru îl scrie, cuvânt cu cuvânt: "Aşadar, precum Biserica îi este supusă lui Cristos, tot aşa şi femeile bărbaţilor, în toate" (Ef 5,24).

Numai într-o concepţie atât de măreaţă se poate înfăptui, în viaţa de familie, acea "sfinţenie" şi "cinste" pe care o cere clar sfântul Paul când scrie: "Fiecare dintre voi să ştie să-şi păstreze soţia în sfinţenie şi respect, nu cu dorinţă pătimaşă, ca păgânii care nu-l cunosc pe Dumnezeu" (1Tes 4,4-5).

Vai, câte familii de azi ar trebui numite de către sfântul Paul "păgâne". Căci, iată cât de mult insistă el ca soţul creştin să trăiască aşa cu soţia creştină, ca şi în relaţia sa faţă de femeie să se manifeste sfinţenia şi respectul, adică amândoi să-şi acorde acel respect, acea iubire şi delicateţe, care transformă viaţa de familie în sanctuar.

C) Tot ce am spus însă până acum este numai unul din picioarele necesare pentru o familie fericită: autoritatea. Pentru ca acea masă să fie stabilă are tot atât de mare nevoie şi de celălalt picior: iubirea.

a) Iar acele femei care, eventual, se mai gândesc cu îngrijorare încă la cuvintele sfântului Paul care cere ascultare, se vor calma cu siguranţă dacă vor citi şi continuarea propoziţiei. Fiindcă, într-adevăr, sfântul Paul le cere femeilor ascultare şi supunere, dar şi bărbaţilor le scrie astfel: "Voi, bărbaţilor, iubiţi-vă femeile, după cum şi Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pentru ea spre a o sfinţi, curăţind-o" (Ef 5,25-26).

O, da! Aceasta este altceva! Astfel văd întreaga gândire creştină! Creştinismul sfânt, ca şi străjer principal al ordinii sociale, condamnă atât tirania, cât şi răzvrătirea; le condamnă atât în viaţa statului, cât şi în viaţa familiei.

Aşa precum ascultarea şi autoritatea sunt baze importante ale vieţii de familie, la fel de importantă este şi iubirea. Ascultarea ne ocroteşte împotriva tulburărilor revoluţionare, dar iubirea ne apără de tiranie.

b) Chiar dacă sfântul Paul spune că bărbatul este capul familiei, nu susţine că este zbirul ei! Numai aşa este bărbatul capul femeii, cum este Cristos capul Bisericii sale! Bărbatul, aşadar, trebuie să dovedească faţă de femeie aceeaşi iubire generoasă, fără limite, care-şi varsă sângele, îşi jertfeşte viaţa aşa cum Cristos şi-a jertfit viaţa pentru Biserică. Bărbatul trebuie să fie gata să-şi jertfească - dacă este necesar - chiar viaţa pentru soţia sa, aşa cum Cristos şi-a jertfit viaţa pentru Biserica sa.

O, da, aceasta este altceva! Ce mare diferenţă este între această concepţie superioară a relaţiilor dintre soţi şi aceea pe care o vestesc romanele şi o cântă cântecele de dragoste! Ce diferită este această iubire evanghelică! Aceea este iubire sentimentală, care se sfârşeşte în cuvinte curtenitoare, în linguşiri, în vorbe mari ca jocurile de artificii, dar se stinge ca racheta sclipitoare în noapte. Iubirea evanghelică însă este profundă, curată, sfântă, generoasă, statornică, nu face paradă de vorbe, ci se manifestă prin fapte.

c) Cu cât mai multe ar fi căsniciile fericite pe acest pământ dacă s-ar ţine seamă că numai această iubire generoasă a unuia faţă de celălalt face căsătoria fericită!

Oamenii, din păcate, tocmai la aceasta se gândesc cel mai puţin. Să întrebăm pe oricine, înainte de căsătorie: "Spune-mi, pentru ce vrei să te căsătoreşti?" - "Pentru ce? Pentru ca să fiu fericit!"

Nu astfel răspund cei mai mulţi dintre oameni? Şi tocmai această gândire superficială, de suprafaţă, despre căsătorie este cauza celor mai multe tragedii! Numai acela gândeşte corect despre căsătorie, care ia în calcul şi ideea suferinţei. Covorul persan al căsătoriei fericite se ţese nu numai din firele senine ale bucuriei şi plăcerii, ci în aceeaşi măsură îi aparţin şi culorile mai estompate ale suferinţei, ale înfrânării, ale îngăduinţei şi iertării.

Recunoaşte, aşadar, că vei fi fericit atunci când îl vei face fericit pe celălalt, dacă uiţi ceea ce ţie îţi este plăcut şi urmăreşti ceea ce îi este plăcut celeilalte părţi. Vei fi fericit dacă te pregăteşti pentru căsătorie cu convingerea că, acolo unde doi oameni trăiesc împreună, acolo sunt, vor fi, neapărat şi fricţiuni pe care trebuie să le ungi din belşug cu uleiul îngăduinţei.

Ai putea uita oare că legământul căsătoriei se face înaintea altarului? Iar altarul este locul sacrificiilor şi este un permanent avertisment pentru ambele părţi: fără sacrificiu reciproc nu există fericire!

"Iubiţi-vă între voi cu dragoste frăţească, pe întrecute" (Rom 12,10) spune undeva Sfânta Carte. Fiţi prevenitori, atenţi, amabili, intuind dorinţele unul celuilalt, sacrificându-vă chiar propriile dorinţe. Iar dacă aşa gândiţi amândoi, atunci prima piesă de mobilier familial, masa comună va fi solidă şi se va adeveri cuvântul poetului:
Mă lauzi, dragă, zicând că sunt bun
Şi s-ar putea să fiu, într-adevăr.
Dar ceea ce este bun în mine,
Din inima ta doar a izvorât.
Are oare pământul vreun merit
Că face flori şi produce roade?
Şi-un fir de iarbă numai ar putea crea,
Dacă raza de soare nu l-ar lumina?
(Petőfi)

Iată, aceasta înseamnă prima piesă de mobilă necesară familiei: masa familială comună.

II. Răstignitul familial

Însă ceea ce am spus până acum nu ar fi în stare să asigure singur fericirea netulburată a vieţii de familie. Masa familială comună este, într-adevăr, o piesă de mobilier necesară pentru casa familiei fericite, dar nu este suficientă. Cel puţin tot atât de necesară este şi piesa cealaltă: răstignitul.

A) Acest răstignit îl înţeleg şi în sensul strict al cuvântului: în înţeles fizic.

a) Eu nu-mi pot imagina un sanctuar familial creştin autentic fără ca pe peretele său să nu stea la loc de cinste şi sfânta cruce, care ne aminteşte permanent de moartea Domnului Cristos.

Crucea, prin aceea că ne duce în permanenţă cu mintea la pătimirile lui Isus Cristos şi la sacrificiul său, se transformă în fortificatoarea căminului familial şi în consolatoarea acestuia. De câte ori nu experimentează soţii câtă dreptate are proverbul: "Fericirea vieţii de căsătorie se clădeşte pe lucruri mari şi se sfărâmă dacă este ciocnită de lucruri mici". Câtă boală, câte încercări nu deschid uşa familiei, câte lipsuri, câte neînţelegeri intervin şi între soţi, neînţelegeri în care numai spiritul crucii lui Isus Cristos poate da putere de depăşire!

b) De câte ori nu experimentează soţii câtă dreptate are un alt proverb: "Die Ehestand ist ein Kreuzorden" (Starea de căsătorit este un ordin cruciat), adică a fi căsătorit este similar cu a face parte dintr-un ordin cavaleresc cruciat; dar câtă binecuvântare se simte dacă în astfel de momente privirea lor poate întâlni crucifixul şi dacă le vin în minte cuvintele înţelepte ale Mariei Tereza adresate fiicei sale Maria Cristina: "Vernachlässige nie die Pflichten der Religion; im Ehestande bedarf man mehr, als sonst des Gebetes un der Hilfe Gottes" (Să nu cumva să-ţi neglijezi datoriile religioase căci, în căsătorie, mai mult decât oriunde, avem nevoie de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu).

Într-adevăr, diferenţele de păreri, fricţiunile, divergenţele nu se pot ocoli acolo unde trăiesc mai mulţi împreună, căci "oala şi capacul ei de multe ori se ciocnesc". Însă dacă în astfel de cazuri privirea soţilor întâlneşte crucifixul, de acolo ei aud avertismentul Sfintei Scripturi: "Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos" (Gal 6,2). Şi atunci se împlinesc în ei şi celelalte cuvinte ale Scripturii: "Domnul este cu voi când şi voi sunteţi cu el. De-l veţi căuta, îl veţi găsi, iar de-l veţi părăsi, şi el vă va părăsi" (2Cr 15,2).

B) Cu aceasta avem în faţă deja şi acea reflecţie mai adâncă pe care aş vrea s-o semnalez cu piesa de mobilier care este crucea familială, absolut necesară vieţii de familie: gândirea religioasă autentică şi înfrânarea, autoeducarea şi stăpânirea de sine care izvorăsc din ea. Răstignitul să fie nu numai pe perete, ci să trăiască şi în sufletul soţilor! De câte ori nu este nevoie de el, ca să asigure fericirea căsătoriei!

Amintesc doar câteva exemple:

a) Există perioade, uneori luni de zile lungi, poate chiar şi ani, când soţii trebuie să trăiască o viaţă atât de înfrânată ca şi când nu ar fi soţi; astfel, de pildă, este bolnavă cealaltă parte sau datoriile îl cheamă pentru un timp îndelungat departe de celălalt sau, din cauza unor lipsuri materiale, nu pot primi de la Dumnezeu mai mulţi copii. Dacă în astfel de cazuri nu există înfrânarea necesară, religioasă, păcatul este ca şi făcut, dar o dată cu el este pregătit şi mormântul fericirii familiei!

Oare cine sunt aceia care pot înfăptui această înfrânare chinuitoare? Numai acei soţi cărora răstignitul le trăieşte şi în suflet. Aceia din care lipseşte gândirea religioasă profundă, desigur, vor găsi insuportabil de strâmt cadrul moral al căsătoriei!

b) Dar nu numai pe tărâm moral, ci şi în ceea ce priveşte raporturile materiale, de câtă stăpânire de sine şi înfrânare nu trebuie să dea dovadă, din cauza dificultăţilor mijloacelor de trai din zilele noastre!

În finalul oratoriului "Creaţiunea" al lui Haydn se aude o exclamaţie de avertisment: "O, fericit cuplu, pe veci fericit, numai de nu v-ar înşela dorinţa greşită, ca să nu doriţi mai mult decât aveţi, şi să nu voiţi să ştiţi mai mult decât trebuie".

"Să nu voiţi să ştiţi mai mult decât trebuie" - acest pericol nu ameninţă astăzi multă lume. Dar cu atât mai mult răstoarnă liniştea şi armonia familiilor: "Să nu doriţi să aveţi mai mult decât aveţi!"

Renunţare, modestie, îndestulare, mulţumire cu puţin... Care soţie ştie să facă acest lucru? Numai aceea în al cărei suflet locuieşte iubirea lui Cristos care a renunţat. Cine nu a învăţat aceasta de la Cristos cel modest, acela va deveni risipitor şi pretenţios peste măsură, lucru care sapă din nou groapa fericirii familiei.

c) Pentru ca mamele noastre să fie astfel de femei puternice, nu ar strica să amintim un pic şi cultul marian, tocmai sub acest aspect.

Cultul marian este una dintre cele mai poetice şi calde manifestări ale vieţii religioase catolice. Însă pe sfânta Fecioară - din păcate - toate fetele şi femeile şi-o imaginează mereu într-o singură postură: în frumoasa mantie alb-albastră, cu părul blond buclat şi cu ochii extaziaţi ridicaţi spre cer.

Aceasta nu este însă imaginea completă a figurii Maicii Domnului! Acesteia îi aparţine şi acea Marie care, neţinând seamă de efort, urcă şi coboară dealuri, străbate văi, numai ca să-i poată fi de ajutor Elisabetei în zilele ce vor urma după naşterea lui Ioan Botezătorul. Îi aparţine şi acea Marie care, cu zâmbetul pe faţă, îndură alături de pruncul ei şi pentru el frigul grajdului din Betleem şi privaţiunile refugiului din Egipt. Şi îi aparţine şi acea Marie care, cu eroism, stă de strajă sub crucea Fiului ei în agonie.

Iată, ce piesă de mobilier instructivă şi necesară este crucea pentru căsnicia fericită!

d) Gândirea religioasă simbolizată de cruce este necesară încă într-o nouă semnificaţie: este necesară pentru asigurarea, cu reciprocitate, a vieţii veşnice. Cel mai frumos, cel mai măreţ rol pentru soţi este să se frământe, şi unul, şi celălalt, nu numai pentru destinul vieţii pământeşti al celuilalt, ci şi pentru viaţa sa veşnică!

Acesta este unicul caz în care soţiei îi este permis să-şi teamă soţul! Cel puţin aşa învaţă sfântul Augustin când scrie astfel: "Femeile să-şi teamă bărbaţii, dar nu din cauza trupului, ci pentru mântuirea lor veşnică. La aceasta vă îndemn, aceasta v-o recomand, aceasta v-o poruncesc: v-o porunceşte episcopul, v-o porunceşte Cristos prin mine!"

Mare bucurie este dacă soţia îi poate spune soţului: "Ţie îţi datorez că am în viaţă un sprijin solid şi că am copii atât de buni". Mare bucurie este şi dacă soţul îi poate spune soţiei: "Ţie îţi datorez că am avut parte de o consoartă atât de înţelegătoare şi de un cămin atât de cald". Dar bucurie şi mai mare va fi dacă, odată, vor putea spune amândoi: "Ţie îţi datorez că am ajuns în viaţa veşnică".

* * *

Iubiţi fraţi! Acum, la sfârşitul acestei predici, când trec prin faţa ochilor mei toate exigenţele necesare pentru fericirea căsniciei, trebuie să recunosc, într-adevăr, că nu este uşor a face căsătoria fericită.

Ca parte imparţială, ca preot la care vin adesea credincioşii cu necazurile şi plângerile lor, trebuie să recunosc: Într-adevăr, nu este lucru uşor să fii soţie bună! Nu e uşor să zâmbeşti mereu graţios, indiferent cât de obosit şi de murdar vine soţul acasă. Nu e uşor nici să nu observi măcar cât este de pretenţios şi de nervos şi, imediat, să-i împlineşti toate mofturile, chiar şi gândurile să i le ghiceşti. Nu este uşor să îngrijeşti totdeauna cu dragoste pe copii, indiferent cât este de murdar cel mic, cât este de obraznic cel mare şi de zburdalnic cel mijlociu; indiferent cât este de agresiv adolescentul, chiar dacă se ceartă de zece ori pe zi cu fraţii săi şi tot de atâtea ori trebuie să intervii cu răbdare şi tact ca să faci pace între ei. Şi apoi să te mai ocupi şi de bucătărie, să te ocupi şi de soţ, să mai faci şi curat, să fii şi economă, să mai şi speli, să mai şi prinzi cu acul! Să te pricepi şi la prezentare, şi la ospitalitate... Într-adevăr, nu este uşor să fii soţie bună!

Nu veţi lua în nume de rău, nu-i aşa, dacă voi spune şi cealaltă jumătate a constatării: Nu este lucru uşor, într-adevăr, să fii şi un soţ bun!

Nu este uşor ca, oricât de grea ar fi viaţa azi, să faci rost de toate cele necesare familiei sub aspect material: acum ar trebui o haină nouă, acum ar trebui zugrăvit, acum ar trebui plătită taxa şcolară pentru copii, acum ar trebui cutare, acum cutare... Şi oricât te-ar absorbi grija pâinii de toate zilele, să găseşti mereu timp ca tatăl să fie şi al familiei, nu numai al serviciului; să ştie să iasă împreună cu soţia sa, să fie împreună cu copiii săi. Şi oricât de mult ar simţi povara vieţii, să ştie să renunţe, acasă, la orice amărăciune şi nervozitate; să poată să nu observe când prânzul întârzie un pic, să nu ridice pretenţii dacă mâncarea preferată nu prea a reuşit, să ia la rând, cu răbdare, mereu, pe copiii săi neastâmpăraţi... Într-adevăr, nu este uşor să fii soţ bun!

Ei bine, iubiţi fraţi, dacă nu este uşor nici pentru soţie şi nici pentru soţ, atunci ce urmează? Urmează necesitatea de a asigura ajutorul unui al treilea: ajutorul Dumnezeului celui puternic care îi uneşte pe soţi în căsătorie.

Şi iată învăţătura finală a predicii de astăzi:

Secretul final al căsniciei fericite este: două căi umane care se întâlnesc în mâinile lui Dumnezeu; două destine umane care devin confluente din voinţa lui Dumnezeu; două inimi umane care bat în ritmul lui Dumnezeu; două vieţi umane pe care le ţine împreună mâna paternă a lui Dumnezeu! Amin