Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul XI
Divorţul

I. Creşterea numărului divorţurilor
   A) Datele dureroase ale statisticii
   B) "Dar şi ar trebui să fie şi Biserica înţelegătoare!

II. Nenorocirile cauzate de divorţuri
   A) "Aşa nu se mai poate: dau divorţ!"
   B) Există unii care se recăsătoresc, deşi primul soţ sau prima soţie este încă în viaţă
   C) Alţii critică şi condamnă cu uşurinţă şi superficialitate atitudinea Bisericii

Iubiţi fraţi în Cristos!

Acum câţiva ani, în capitala Germaniei, la Berlin, s-a derulat un proces deosebit de divorţ. Atât soţul, cât şi soţia cereau în gura mare judecătorului să le admită divorţul. Ei au declarat că sunt decişi să nu mai rămână împreună, însă nu se pot înţelege într-o problemă extraordinar de importantă: al cui să fie câinele!? Da, căţeluşul favorit pe care amândoi îl iubeau peste măsură, în locul copiilor pe care familia nu-i avea. Nu mai trebuie spus că nu aveau nici un copil, pentru că nici n-au voit să aibă.

În cele din urmă soţia, cu mare greu, a acceptat decizia potrivit căreia căţeluşul trebuia să rămână în locuinţa soţului, dar soţia va avea dreptul să-l viziteze o dată pe săptămână şi să-l plimbe timp de patru ore. Femeia trebuie, aşadar, să se înarmeze cu toată graţia şi vorbele ademenitoare, pentru ca, în timpul acestor patru ore, să depăşească răsfăţarea de o săptămână a fostului soţ, să poată contracara în inima căţeluşului alintările bărbatului şi să-i reuşească să păstreze în continuare predilecţia şi sentimentele căţeluşului...

Astfel a luat sfârşit procesul. Nici nu te duce capul ce să faci: să râzi sau să urli de durere. Să râzi la comedia aceasta când pe soţi nu faptul că nu au copii îi deranjează, ci al cui să fie căţelul! Să râdem oare sau mai curând, cu amărăciune alarmantă, să ne întrebăm: La ce se poate aştepta această omenire care a coborât pe povârniş până la această treaptă?

În ultimele două predici a fost vorba despre indisolubilitatea căsătoriei şi ne-am străduit să reflectăm asupra tuturor argumentelor care, pe baza raţiunilor religioase şi morale, sociale şi pedagogice, se pot aduce în sprijinul indisolubilităţii căsătoriei.

Din păcate, în contradicţie cu acest măreţ ideal, avem în faţă viaţa reală. Avem acea manifestare dureroasă a vieţii reale care produce mulţimea de căsătorii desfăcute, mulţimea de divorţuri, le aruncă în societate şi, cu concepţia infestată ce izvorăşte din ele, subminează cele mai sfinte idealuri ale omenirii.

Să coborâm deci, în predica de astăzi, de pe piscurile ideale ale ultimelor două predici pe şesul arid al vieţii reale. După ce am tratat cum trebuie să fie căsătoria, acum să analizăm şi cum este căsătoria; să vorbim astăzi despre căsătoria desfăcută, adică despre divorţ. Să vorbim şi despre dimensiunile înfricoşătoare ale numărului sanctuarelor familiilor destrămate: cum sporesc divorţurile! Despre aceasta vom trata pe scurt, căci şi aşa este un lucru dureros de cunoscut. Doresc apoi să arăt mai detaliat acea incomensurabilă catastrofă şi confuzie stupidă care creşte ca bălăriile pe ruinele sanctuarelor familiilor ruinate.

Să fie totodată predica de azi şi răspunsul adresat acelor neaşteptat de mulţi soţi suferinzi, care în ultimele săptămâni mi-au comunicat în scrisori dureroasa lor jale familială. Dea Dumnezeu ca sărmanul lor suflet să găsească odihnă.

I. Creşterea numărului divorţurilor

A) Prima realitate tristă, aşadar, de care ne ocupăm în predica de azi este creşterea înspăimântătoare a numărului divorţurilor, mai ales după război.

a) Tot omul care a aruncat doar o privire trecătoare peste ruinele sanctuarelor căsătoriei trebuie să se cutremure. Şi nu este adevărat ceea ce unii ar dori să facă crezut, anume: cauza principală a desfacerii căsătoriilor nu ar fi decăderea concepţiei morale, ci situaţia materială şi economică nefavorabilă. Nu este adevărat! Căci dacă ar fi adevărat atunci cine ar putea înţelege pentru ce se întâmplă cele mai multe despărţiri în distinsul cvartal IV al Budapestei, în Belvedere, iar cele mai puţine în două din cartierele cele mai sărace ale capitalei, în Buda veche şi în Kőbánya? Nu vreau să-mi obosesc ascultătorii cu date statistice mai lungi, căci ele sunt mult prea cunoscute ca să fie necesar să le reamintesc acum. E lucru cunoscut că există ţări în care activează oficii speciale care vizitează cuplurile de tineri căsătoriţi prezentându-le oferte de divorţ rapid, exact, cu servicii ieftine, prezintă cauze de divorţ gata fabricate - chiar cu plata în rate. Iarăşi este cunoscut că în oraşele cosmopolite există un fel de cazărmi uriaşe în care aproape că nu poate locui nimeni altul decât femei divorţate şi bărbaţi divorţaţi. Oameni divorţaţi şi recăsătoriţi a doua, a treia, a patra oară! Administratoarea de la parter trăieşte deja cu al treilea bărbat, primii doi au părăsit-o. Vânzătoarea de la etaj, dinspre curtea din spate, săptămâna trecută s-a căsătorit a doua oară; din prima căsătorie are trei copii. În apartamentul de lux, dinspre stradă de la etaj, proprietarul casei chiar acum este pe cale de a se despărţi. Toată casa despre aceasta vorbeşte!

b) "Bineînţeles că se desparte! În fond, dacă nu se înţelege cu soţia sa! Încearcă o alta! Atâta încearcă până când odată va da de cea adevărată. În fond, fiecare om are dreptul la fericire! Iar dacă în calea fericirii mele se interpune vreun "principiu" sau "raţionament principial", capul mă doare pe mine pentru ele...? Chiar şi Biserica ar proceda mai înţelept dacă ar lua odată la cunoştinţă că omul de azi aşa gândeşte. În cele din urmă, până când vrea să-şi mai menţină această interdicţie depăşită? Căci nu există religie pe lumea aceasta care să se poată opune acestei concepţii generale a omenirii...!"

De câte ori nu vorbesc oamenii astfel!

Şi au totuşi ceva dreptate. Au dreptate în aceea că, în afara religiei catolice, într-adevăr, nu există autoritate pe lume care să poată angaja lupta împotriva potopului divorţurilor. Aceasta da, este adevărat! Biserica însă îşi simte responsabilitatea pentru mandatul ei divin, simte în sine puterea divină de a se opune avalanşelor, îşi simte privirea ageră, ochiul curat, voinţa inflexibilă, misiunea cristică şi pentru aceasta nu poate da niciodată înapoi.

B) "Dar ar trebui să fie şi Biserica înţelegătoare! Nu mai trăim în evul mediu, trăim în epoca radioului, a avioanelor, a electricităţii! Nu vede Biserica mulţimea tragediilor care decurg din faptul că ea nu admite divorţul?"

a) O, şi cum le vede încă! Şi cât le compătimeşte! Câtă compasiune are faţă de acei bărbaţi care au luat în serios şi responsabil problema gravă a căsătoriei şi care, într-adevăr, nu sunt vinovaţi ei că au găsit o nevastă frivolă, o pramatie, un manechin al modei, o risipitoare. Cât de mult compătimeşte ea pe acele femei care s-au prezentat înaintea altarului de cununie cu tot idealismul sufletului curat, iar în locul cavalerului ideal visat în singurătatea camerelor lor imaculate de fată mare, au primit un soţ petrecăreţ, dur, insuportabil. O, cum să nu împărtăşească Biserica suferinţele celor nevinovaţi! Cum să nu vadă câte fricţiuni, câtă ceartă şi amărăciune poate rezulta din faptul că ea trebuie să menţină convieţuirea între doi oameni care, chiar azi şi-ar lua rămas bun unul de la altul pentru totdeauna.

Prin urmare, să nu zică nimeni că Biserica nu ştie ce eroism suprauman cere de multe ori indisolubilitatea căsătoriei şi că există căsătorii defectuoase a căror menţinere până la moarte înseamnă un adevărat martiriu.

b) Şi atunci de ce nu cedează din severitatea sa ce pare suprarigidă?

Pentru că nimeni nu poate negocia porunca lui Cristos. Nu poate nici pentru faptul că tu vezi numai prima parte a întrebării, ea o vede însă şi pe cealaltă. Tu nu vezi decât mulţimea suferinţelor pe care le poate cauza indisolubilitatea. Biserica însă vede şi valorile absolute care atârnă de indisolubilitatea căsătoriei. Ea vede şi faptul că, dacă acum mii şi mii de oameni suferă din cauza indisolubilităţii, nu mii de oameni, ci întreaga omenire s-ar duce de râpă fără indisolubilitate.

Până când va rezista Biserica în apărarea indisolubilităţii? Până când va fi om pe pământ. Om căruia trebuie să-i predice voinţa lui Dumnezeu: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Mt 19,9).

Şi dacă din cauza aceasta va pierde mii şi mii de oameni ambiţioşi? Şi atunci! Şi dacă din cauza aceasta va pierde alte ţări, cum a pierdut la vremea respectivă Anglia? Şi atunci! Pentru că ea poate renunţa la toate, numai la un singur lucru nu: la porunca lui Cristos!

II. Nenorocirile cauzate de divorţ

Orice om, căruia i s-a dat să privească mai profund nespusa confuzie morală şi nenorocirile care însoţesc divorţurile, poate să-şi dea seama câtă dreptate are sfânta noastră religie atunci când luptă din răsputeri împotriva divorţului.

Aici nu mai vreau să aduc filozofări teoretice; aici las să vorbească realitatea aridă, viaţa însăşi. Nu există retorică în stare să scoată în evidenţă atât de real blestemele care decurg din divorţ, cum sunt capabile acele câteva exemple luate din viaţă, pe care le pun acum înaintea ascultătorilor mei.

A) Am înaintea mea, în camera de dialog, o femeie în jur de patruzeci de ani. Când îşi începe expunerea încă nu plânge, încă mai rezistă. Pe vocea ei sacadată însă pune stăpânire din ce în ce mai mult durerea şi la sfârşit toată vorbirea ei nu este decât hohot de plâns, când reţinut, când dezlănţuit.

- De douăzeci de ani sunt măritată, amândoi suntem buni catolici, multă vreme am frecventat împreună Spovada şi Împărtăşania. Am patru copii buni, cel mai mare are şaisprezece ani, cel mai mic şase. Timp de şaisprezece ani viaţa mea împreună cu soţul meu a fost o adevărată fericire. Acum trei ani însă i-a ieşit în cale o fată tânără, fata casierului de la magazin, şi de atunci soţul meu nu mai este el. A devenit dur, nervos, îşi neglijează familia, de multe ori seara nu vine acasă... Iar eu am suportat toate acestea ani în şir, nu pentru mine, pentru copii. În tăcerea mea am plâns şi am suferit. Acum însă nu mai pot; zilele trecute am descoperit totul, iar el a recunoscut. E adevărat că era cuprins de emoţie şi a făcut promisiuni, dar - s-a sfârşit! Aşa nu se mai poate: dau divorţ...!

Iar lacrimile sărmanei femei curg ca ploaia de primăvară.

a) Că, într-adevăr, este "femeie sărmană", cine ar putea tăgădui? Cine ar pune la îndoială că viaţa i-a rezervat o cruce grea? Iar eu, acum, o voi sfătui totuşi să nu divorţeze. Dar îmi este permis să spun că trebuie s-o conving să fie gata de cel mai mare sacrificiu pe care Dumnezeu îl poate aştepta de la un om pe acest pământ. Dar trebuie s-o conving, căci altă rezolvare nu există!

- Ei bine, doamnă... divorţaţi... Este adevărat că în cazuri atât de dureroase până şi Biserica admite aşa-zisa "separare de la pat şi masă", adică dezleagă de obligaţia luată prin jurământ "să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele". Astfel şi Biserica vă poate despărţi, dar o altă căsătorie, desigur, este imposibilă!
- O, nu, la aşa ceva nici nu mă gândesc. M-am săturat de toate! Cum aş putea să mă mai mărit încă o dată?
- Da, însă gândiţi până la capăt, gândiţi-vă la tot ce urmează de aici. Înainte de toate gândiţi-vă la sufletul dumneavoastră. Acum vă gândiţi, - şi nici prin minte nu vă trece că ar putea fi şi altfel - că veţi păstra total intactă această viaţă de continenţă la care vă va obliga despărţirea de soţul dumneavoastră, dar gândiţi-vă ce uriaşă stăpânire de sine vă va cere acest lucru! Câte vorbe nesocotite va trebui să auziţi, că "eşti încă tânără şi că aceasta-i nebunie". Veţi putea să vă împotriviţi la toate aceste sâcâieli?
- Mă voi spovedi des şi mă voi împărtăşi, astfel cred că totul va fi în ordine.
- E adevărat, va fi în ordine sufletul dumneavoastră. V-aţi gândit însă ce se va întâmpla cu soţul?
- Ce se va întâmpla cu el? El m-a părăsit deja şi a şi călcat strâmb.
- E adevărat. Dar dacă îl veţi ierta şi veţi uita totul... - o, cât de greu va fi! - totuşi, dacă-l veţi ierta el, s-ar putea încă îndrepta. Însă dacă divorţaţi acum, îl lăsaţi într-o prăpastie de unde, probabil, nu va mai avea ieşire. Se mai poate spera încă. E drept, a alunecat, dar dacă cere iertare...
- Spuneţi-mi însă, părinte, aşa ceva se mai poate uita...?
- Nu, nu acest lucru vreau să-l spun. Omului nu-i reuşeşte totdeauna să şteargă amintirile şi să-şi controleze sentimentele. Intenţia însă! Voinţa! Disponibilitatea de a ierta! Reprimirea celui căit! Şi încă nici n-am vorbit despre responsabilitatea cea mai gravă pe care v-o asumaţi prin divorţ: soarta copiilor.
- O, da, eu simt acest lucru. Faptul că am rezistat până acum, tot pentru ei am făcut-o!
- Şi o veţi face în continuare! Doar nu vreţi să rămână orfani sărăcuţii, fără mamă, fără tată, având încă în viaţă şi pe mama şi pe tata. Doar nu vreţi să se năruie, ca un castel din cărţi de joc, toate visele tinereţii lor. Nu sunteţi voi acea groaznică tragedie prin care trec copiii celor divorţaţi şi a cărei urmare este rătăcirea atâtor suflete de copii.

b) Simt, fraţilor, că unii ar dori, eventual, să intervină în favoarea femeii; să intervină şi să întrebe:

- Dar pentru ce nu se poate căsători a doua oară măcar o astfel de parte nevinovată? Prima căsătorie nu a reuşit, nu a fost fericită în ea. Pentru ce să nu se poată recăsători? Nu are oare dreptul la fericire?

De câte ori nu aude omul această nedumerire! Iar respectivii nici nu-şi dau seama, probabil, cât de necreştineşte vorbesc. Da, şi creştinul vrea să fie fericit, dar numai după voinţa lui Dumnezeu şi nu împotriva ei! Iar voinţa lui Dumnezeu, în privinţa aceasta - ca de altfel în toate celelalte - este în consonanţă cu interesele societăţii umane, cu binele comun. Şi iarăşi, protejarea interesului omenirii, a binelui comun se situează deasupra fericirii individului, a intereselor individului, şi chiar a suferinţelor individului.

"Ce-mi pasă mie de interesul comun? - exclamă cu indignare cineva. Pe mine mă preocupă interesul meu!"

Nu, fraţilor, de o mie de ori, nu! Când izbucneşte un război se face mobilizare generală şi toată lumea concentrată pleacă pe front, pentru că acesta este interesul patriei. "Ce-mi pasă mie de interesul patriei? Eu dezertez de pe front!" I s-ar permite cuiva să vorbească astfel? Şi dacă nu, atunci poate spune cineva: "Ce-mi pasă mie de interesul comun, eu dezertez de pe frontul familiei"?

B) Din păcate sunt destui care dezertează. Sunt destui cei care nu respectă porunca expresă a lui Dumnezeu şi se recăsătoresc, deşi primul soţ sau prima soţie este încă în viaţă.

a) Ştiţi care este consecinţa acestui lucru? Un dialog cam de genul acesta:

- Ceea ce face Biserica Catolică este totuşi nemaiauzit! M-am dus la spovadă şi nu mi-au dat dezlegare! Cristos nu a învăţat această brutalitate! Cristos a iertat-o până şi pe femeia adulteră... Unde este iubirea cristică la dumneavoastră...?
Astfel îmi reproşează şi vociferează în faţa mea o doamnă, încât aproape că nu am loc la vorbă.
- Nu vă supăraţi, doamnă, "refuzul dezlegării" este o vorbă atât de grea, este o pedeapsă atât de dureroasă, încât nici un duhovnic nu o foloseşte decât în cazuri extreme. Faptul că pe dumneavoastră, într-adevăr, un duhovnic nu v-a dezlegat, este semnul că a fost vorba de ceva...
- De care ceva? I-am spus că mi-am luat alt bărbat.
- Ei, vedeţi, şi dumneavoastră pocniţi şi trăsniţi la adresa duhovnicului dumneavoastră. Nicăieri pe lume nu veţi găsi un duhovnic care să vă poată dezlega.
- Da? Pentru ce? Dacă eu mă căiesc de păcatele mele...? Dar Cristos nu a dezlegat-o pe femeia adulteră?
- Vedeţi, a doua oară vă referiţi la acea femeie păcătoasă! Deşi, dacă aţi fi citit în Sfânta Carte acel fapt, v-aţi fi dat seama că el nu vă este favorabil. Nu ştiţi oare ce spune Domnul în momentul în care o dezleagă pe femeie? "Du-te şi nu mai păcătui!" (In 8,11) Iată, aceasta este condiţia dezlegării: de acum nu mai păcătui. E drept, ai greşit, ai fost slab, dar de acum înainte nu vei mai continua, nu-i aşa? Iar dumneavoastră, dragă doamnă, tocmai acest lucru nu-l puteţi promite şi tocmai pentru aceasta nu puteţi primi dezlegarea, nici de la un preot şi nici de la Cristos nu aţi putea-o primi, pentru că trăiţi cu un bărbat care, după gândirea lui Cristos, nu vă este soţ şi cu care, aşadar, practicarea căsătoriei este un permanent păcat grav. Judecaţi dumneavoastră acum, cum poate primi dezlegare acela care spune: am săvârşit de multe ori păcatul şi cer iertare, deşi, este adevărat, că tot aşa voi trăi şi în continuare...
- Nu vă supăraţi, vă rog, dar de unde ştiţi că nici după Isus Cristos acesta nu-mi este soţ?
- De unde? De la Cristos însuşi. Fiţi bună şi deschideţi acasă sfânta Evanghelie după Ioan la capitolul al IV-lea şi citiţi acel dialog pe care l-a avut Isus cu femeia samariteană care trăia deja cu al şaselea bărbat. Isus i-a spus: "Du-te, cheamă-ţi bărbatul şi vino aici. Femeia i-a răspuns: N-am bărbat. Isus i-a zis: Bine ai spus: N-am bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu este bărbatul tău. Aceasta ai spus-o drept" (In 4,16-18).
Aici femeia, pentru o clipă, parcă şi-a recunoscut greşeala. Calmă, rămâne un pic pe gânduri şi, încetişor, întreabă:
- Ce să fac în cazul acesta? Să-mi părăsesc acest al doilea soţ...?
- Vedeţi, acum aţi găsit singura soluţie.
- Nu, nu vă supăraţi, despre aceasta nici vorbă nu poate fi - explodează ea din nou. De zece ani trăim deja împreună. Nu, nici vorbă! Dar eu aş vrea să mă spovedesc! Nu există, într-adevăr, nici o altă modalitate?
- Nu există, doamnă dragă!
- Tiranie! Acesta este un principiu atât de dur şi atât de greu al religiei catolice, acesta îi va aduce pieirea. Şi eu îmi voi lăsa credinţa din cauza aceasta.
- Din cauza aceasta vă veţi lăsa credinţa? Adică, de aceea nu este adevărată învăţătura credinţei catolice pentru că învaţă atât de sever porunca lui Cristos? Dar această încăpăţânare nu este exact ca aceea când învăţătorul, fiind sever cu elevul său, acesta, furios, îi răspunde: "Acum nu mai cred nici că doi plus doi fac patru"! Este adevărat, mulţi suferă din cauza acestui principiu, dar hotărâtor nu este faptul că un principiu este dur şi greu.
- Nu? Dar ce este hotărâtor?
- Hotărâtor este dacă acel principiu este adevărat, dacă este just, dacă Dumnezeu a poruncit respectarea lui, dacă el este fundamentul indispensabil al vieţii umane şi dacă perspectiva superioară, plină de elan a vieţii umane, binele comun are nevoie de el aşa ca de o îmbucătură de pâine, ca de respiraţie. Căci, dacă aşa stau lucrurile - iar în ceea ce vă priveşte, indisolubilitatea căsătoriei - atunci trebuie rezistat de partea lui chiar dacă acest principiu, în viaţa unora, provoacă durere, tragedie.

În momentul acela femeia se ridică furioasă, pleacă şi-şi părăseşte şi religia. Iar Biserica noastră priveşte după ea cu inimă îndurerată, aşa cum Cristos a privit după ucenicii care, neîncrezători, plecau de la el (In 6,7), dar exact la fel nu poate retrage nici un cuvânt din lege, aşa cum nici Cristos nu şi-a retras nici o literă din cuvântul său.

C) Să mai spun un caz mai nou? Există - din păcate - şi cazuri mai dureroase. Există cazuri când respectivii nu se manifestă numai nemulţumiţi, ci critică de-a dreptul. Condamnă cu uşurinţă şi superficialitate atitudinea Bisericii! Tună şi fulgeră, acuză, şi când li se dă răspuns la întrebare atunci tac.

Vine la mine odată un bărbat complet ieşit din fire şi, cu furie, declamă:
- Ei bine, aceasta nu mai merge! Până şi Biserica ţine partea bogaţilor! Ieri s-a cununat unul dintre colegii mei, un tânăr, în cutare biserică parohială, deşi mireasa mai fusese o dată căsătorită! Dar, ce-i asta? Bogaţilor le este permis, iar săracilor nu?
Cu greu pot interveni.
- Cu siguranţă i-a murit primul bărbat!
- Da de unde să moară! Eu însumi l-am cunoscut; este un funcţionar public cu stare bună. Am participat şi la prima lor cununie.
- În cazul acesta... nu vă supăraţi... nu pot răspunde acum la întrebare. Mă voi interesa.
M-am interesat. Şi ce am descoperit? Am descoperit că, într-adevăr, prima căsătorie a avut loc, dar ea a fost invalidă din prima clipă. Fata nu a voit pentru nimic în lume să se mărite cu acel tânăr. Doi ani s-a împotrivit din răsputeri. În cele din urmă mama ei a alungat-o şi a ameninţat-o cu moartea. La aceasta, împotrivirea fetei a cedat, s-a dus în faţa altarului şi a spus "vreau", deşi nu voia! Nici în clipa aceea nu voia. Nici prin minte însă nu i-a trecut că o astfel de căsătorie este invalidă. Dar nici în cazul acesta nu este corect a spune că Biserica "le-a desfăcut căsătoria", căci o căsătorie validă şi consumată nu se poate desface, Biserica a constatat numai că în acest caz, chiar dacă a avut loc cununia, căsătoria ca atare nu s-a făcut: părţile sunt libere deci şi, ca atare, se pot cununa.

* * *

Acum însă, fraţilor, să lăsăm aceste cazuri triste! În predica de astăzi a trebuit să expun multe tragedii dureroase. Putem oare încheia într-o atmosferă atât de blazată, atât de lipsită de speranţă?

Nu! Pentru nimic în lume, nu!

E drept că ni se cutremură sufletul când vedem imensa tragedie pe care o aruncă asupra omenirii divorţurile. Avem însă de cealaltă parte căsătoriile fericite în care trăieşte şi astăzi atâta lume şi pe care se clădeşte şi astăzi cultura şi societatea umană.

Slavă Domnului, există şi astăzi astfel de căsătorii fericite! Există căsnicii în care trăiesc fericiţi, împreună, părinţi religioşi şi copii religioşi, în iubire reciprocă şi în într-ajutorare plină de jertfă. Există soţi cu suflet generos care se jertfesc pe sine, care-şi "poartă unii altora poverile" (Gal 6,2), care în deceniile petrecute împreună nu numai că s-au format sufleteşte potrivit asemănării, unul celuilalt, ci adesea, spre bătrâneţe, chiar şi pe figura feţei lor apar trăsături asemănătoare. Există mulţi - mult mai mulţi decât ar crede lumea frivolă - care-şi păstrează jurământul sfânt al cununiei lor făcut înaintea altarului - "În toate zilele vieţii mele" - şi trăiesc în fidelitate, adică până la moarte; împreună lucrează şi împreună mor, împreună luptă şi împreună triumfă.

Iar când unuia sau celuilalt îi bate ceasul cel din urmă al vieţii pământeşti, oricât ar fi de amară această despărţire, nu este totuşi disperată. Şi eu cred că este adevărat ceea ce am citit despre un astfel de soţ care, înainte de moarte, a prins încă o dată cu înflăcărare mâna iubitei sale soţii şi, privind-o îndelung în ochi, i-a spus doar atât: "Îi mulţumesc lui Dumnezeu că pe tine mi te-a dăruit mie".

Într-adevăr, iubiţi fraţi, este pentru ce mulţumi în astfel de cazuri! Are pentru ce aduce mulţumiri unul căruia Dumnezeu i-a dat o soţie ideală, un soţ ideal!

Iar acum îi rog pe fericiţii mei ascultători, care au primit de la Dumnezeu acest mare har, să nu uite să se roage ca acest har să poată fi câştigat de alţii, de cât mai mulţi, şi, astfel, pe temelia căsătoriilor fericite şi a sanctuarelor familiale binecuvântate, să se clădească pe acest pământ o viaţă umană mai frumoasă şi mai fericită, de unde viaţa veşnică din ceruri să câştige cât mai mulţi cetăţeni. Amin.