Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Capitolul I
Importanţa familiei

I. Trebuie vorbit despre aceasta?
   A) Există, într-adevăr, unii care pot pune, justificat, această întrebare
   B) Trebuie să ne ocupăm de problemă, pentru că se ocupă de ea alţii în mod brutal, indecent şi îndrăzneţ de liberal
   C) Căsătoria nu este un simplu contract civil, ci este totodată şi o instituţie religioasă

II. Poate vorbi despre aceasta preotul catolic?
   A) Va putea vorbi despre aceasta tocmai un preot catolic?
   B) Dar oare are voie şi trebuie el să vorbească despre aceasta?

Iubiţi fraţi în Cristos!

Pentru noul semestru de an universitar pe care-l începem acum, am ales o temă atât de arzătoare şi actuală, dar în acelaşi timp atât de delicată şi atât de grea. O temă de a cărei rezolvare fericită depinde viaţa pământească liniştită a omului, dar în mare parte şi fericirea sa veşnică. O temă a cărei dezvoltare armonioasă are un efect incomensurabil asupra întregii noastre vieţi culturale, sociale şi politice. O temă a cărei rezolvare corectă sau incorectă aduce asupra întregii omeniri binecuvântare sau blestem.

Această temă este: problema, de o importanţă uriaşă, a căsătoriei şi a vieţii căsniciei creştine!

Cine nu vede oare importanţa capitală a acestei probleme? Cine nu vede oare că omenirea stă astăzi înaintea problemelor căsătoriei şi ale vieţii de familie ca înaintea unui fel de sfinx misterios? Omul modern care, cu descoperiri inegalabile, a reuşit să ridice tot mai mult vălul de pe chipul ascuns al naturii, a crezut că poate trata şi problema căsătoriei cu aceeaşi simplitate de tipul "doi ori doi fac patru" al legalităţii naturale.

Aici însă s-a lovit de o uriaşă deziluzie! Aici, în urma unor experienţe catastrofale, şi-a dat seama că problema căsătoriei nu seamănă cu o problemă de matematică pe care o poate rezolva numai cu mintea sa, fără alte consecinţe. Nu! Căsătoria şi viaţa de familie este într-adevăr o "ecuaţie cu mai multe necunoscute"; este o problemă pe care nu o rezolvă nici un fel de matematică umană, deoarece căsătoria, potrivit exprimării sfântului Paul, este un "mare mister" (Ef 5,32) pe care nu-l poate dezlega decât omul ancorat în Dumnezeu.

Nu există afirmaţie care să fie repetată mai des în zilele noastre decât aceasta: "Viaţa de familie, în zilele noastre, se află în criză".

Ar fi imposibil şi chiar nedemn să nu observăm că actuala criză actuală a vieţii de familie are cauze multe şi complicate. Ar fi nedrept să negăm că această criză economică şi tot ce derivă din ea: lipsa de locuri de muncă, lipsa unui cămin, privaţiunile, fricţiunile şi divergenţele de păreri dintre soţi, determinate de această situaţie, nervozităţile, nerăbdarea, slăbirea iubirii etc. constituie cauza crizei vieţii de familie. Toate acestea sunt adevărate, toate acestea sunt reale!

Însă - fraţilor - chiar dacă, pe de o parte, recunoaştem sincer toate acestea, pe de altă parte, o altă experienţă ne avertizează că actuala criză a vieţii de familie nu se poate explica numai prin cauze exclusiv economice.

Această experienţă constă în faptul că viaţa de familie s-a clătinat nu numai în rândul oamenilor săraci şi scăpătaţi. Dimpotrivă, această criză este mai mare, mai dureroasă în familii care, din punct de vedere material, stau bine, în care nici vorbă nu poate fi de privaţiuni. Mai mult, faptul că nu condiţiile modeste, nu sărăcia este adevăratul duşman al vieţii de familie, ne sunt martore exemplele interesante ale acelor soţi a căror viaţă de familie, a căror iubire de soţ, soţie şi copii între ei a fost mai bine întărită, mai bine închegată de către sărăcie, căci lupta pentru existenţă a relevat în ei nişte valori morale pe care înainte nici nu le bănuiau.

Dacă, aşadar, peste viaţa de familie răsună astăzi fără întrerupere semnalul navelor marine aflate în pericol: S.O.S., "Save our souls" (Salvaţi-ne sufletele), atunci trebuie să ne dăm seama că, într-adevăr, numai prin salvarea sufletului, numai prin salvarea valorii morale vom putea realiza salvarea vieţii de familie aflate în derivă. Viaţa de familie are nevoie, într-adevăr, de "reformă", dar această reformă nu o va aduce decât revalorizarea şi reaşezarea preţuirii idealului căsătoriei creştine! Iată, despre aceasta va fi vorba în toate predicile acestui semestru de an universitar pe care îl începem acum. Cred că, dacă aş fi căutat o temă mai importantă, mai capitală, mai vitală decât aceasta, nu aş fi găsit.

Simt însă, iubiţi fraţi, că înainte de a începe tratarea detaliată a acestei teme, în predica de introducere de astăzi trebuie să răspund la nişte întrebări prealabile. Mai întâi de toate trebuie să arăt mai amănunţit că aceasta este o problemă atât de vitală, încât merită să-i consacru toată seria de predici ale unui semestru. Aşadar, la întrebarea: Trebuie vorbit despre familie chiar atât de mult? mă voi strădui să răspund în prima parte a predicii de astăzi; în partea a doua voi răspunde la o întrebare pe care şi-o pun probabil mai mulţi dintre ascultătorii mei: Oare despre tema aceasta îi este permis unui preot catolic să vorbească?

I. Trebuie vorbit despre aceasta?

Prin urmare, prima întrebare la care doresc să răspund în cadrul acestei predici de introducere este aceasta: Trebuie şi pentru ce trebuie vorbit detaliat despre căsătorie şi despre viaţa de familie?

A) Există, într-adevăr, unii care pot pune, justificat, această întrebare - din păcate însă sunt din ce în ce mai puţini.

a) Pot pune această întrebare, spre marea lor mirare, aceia care au crescut în mediul vechii familii ideale, în cadrul unei familii care păstrează amintiri atât de religioase, de conştiincioase, de armonioase şi fericite, unde întreaga problematică a căsătoriei şi tot cadrul problematicii dependente de ea nu a constituit o problemă. Părinţii şi bunicii nu au vorbit prea mult despre aceasta generaţiei noi care creştea, dar în aceste familii cinstite era atât de vie tradiţia căilor bătătorite de către străbuni, încât atunci când şi noua generaţie a ajuns la stadiul de a-şi făuri o familie, totul mergea aproape de la sine şi orice problemă se rezolva de la sine, în mod firesc.

Toate acestea nu au fost chiar ultima binecuvântare a acelei vechi, cinstite vieţi de familie.

b) Dar cât de departe suntem noi de toate acestea, iubiţi fraţi! În jurul nostru cresc sute de mii şi milioane de tineri care, ca să zicem aşa, nu cunosc nici bucuriile vieţii de familie, nu cunosc nici căldura casei părinteşti! "Casă părintească". "Acasă" - ce cuvânt frumos, minunat, ce cuib binecuvântat! Cât de dulce îl cântă poetul:

Acel "acasă" - este sufletul!
Nu-i mobila, nu-s tablourile, nu-i covorul...
"Acasă" e inima, este căldura,
Armonia, iubirea, unirea,
Cinstea, patul cald de moralitate,
A fiecăruia graţioasă, temută cetate,
Loc de refugiu în furtuni, pericole, toate...
Far luminos în întunecata noapte.
Umbra de odihnă a drumeţului stors,
Perna albă a pruncului somnoros,
E tot ce-i frumos, ce-i bun, ce-i plăcut,
Ce-i paşnic, liniştit, ce-i tăcut;
Unde mereu a ne-ntoarce dorim,
Oriunde am fi, oriunde trăim...
(Horváth Árpádné)

Spuneţi-mi: mai există şi astăzi un aşa "acasă"? Sunt multe astfel de "acasă" calde, dătătoare de viaţă?

Când pun această întrebare mă gândesc nu chiar la cele mai nenorocoase familii: la copiii părinţilor despărţiţi. Mă gândesc la mulţimea uriaşă a acelor copii ai căror părinţi trăiesc împreună, adevărat, dar în ciondăneli permanente, în neînţelegere. Mă gândesc la acei copii care nu ştiu ce este acel dulce "acasă", deoarece nici tatălui lor şi nici mamei lor nu-i place să stea acasă, ambii se bucură când pot fugi de acasă: iar copilul rămâne singur... sau cu slujnica... sau cu prietenii... sau poate merge unde doreşte.

Şi mă gândesc la adolescenţii care trebuie să-şi câştige pâinea de toate zilele, pe care grijile traiului i-au scos înainte de vreme dintre pereţii protectori ai familiei.

Şi mă mai gândesc la agresiunile nesfârşite pe care le aude omul la tot pasul, le citeşte în ziare, le vede la teatru, în societate şi în atâtea ilustrate, agresiuni împotriva familiei, împotriva acelei familii a cărei alcătuire ideală el nu a văzut-o niciodată, nu a savurat-o, ba nici n-a auzit despre ea... Mă gândesc la toate acestea şi îmi este foarte limpede acum că despre această temă, într-adevăr, trebuie vorbit omului de astăzi, trebuie vorbit foarte mult!

B) Aşadar, trebuie să ne ocupăm de această temă în primul rând pentru că de ea se ocupă din belşug şi fără să obosească foarte mulţi, şi chiar cu un libertinism atât de barbar, cu atâta nesimţire şi îndrăzneală încât, la sfârşit, în capul oamenilor confuzia va fi mult mai mare decât cum a fost înainte de a li se vorbi.

a) Cei de demult se orientau în toate după ceea ce vedeau acasă; pe cei de azi îi tulbură doar ceea ce văd acasă. Mai demult cea mai intimă prietenă a fetei mari era mama şi la ea apela pentru orice lămurire. Astăzi? Astăzi se adresează biroului de consultaţii matrimoniale sau apelează la anunţurile autorilor revistelor ilustrate, la horoscoape, eventual la un medic psihanalist.

b) Cine nu ştie câţi scriitori şi scriitoare, câţi poeţi şi politicieni, câţi filozofi şi "cunoscători" ai vieţii, câte piese de teatru şi câte filme au tratat deja marea problemă a epocii noastre: criza vieţii de familie! Nu există om care să poată răsfoi uriaşa literatură pe care a produs-o această problemă şi ale cărei producţii continuă, zi de zi, să inunde piaţa cărţii.

Dar oare e ceva de capul acestei producţii abundente? Cu cât îşi dau mai mulţi cu părerea în această materie, cu atât se îngroaşă mai mult nebulozitatea în care dispare calea de ieşire! Ca urmare, nu trebuie oare să-şi ridice glasul şi acea Biserică Catolică, singura căreia Cristos Domnul i-a dat mandatul să vestească adevărul?

C) Bine-bine - ar zice cineva, ce are Biserica cu căsătoria? Căsătoria nu este un contract între persoane? Nu este un lucru cu totul laic ce priveşte exclusiv statul?

Nu, bineînţeles, de o mie de ori nu! Privind atât originea ei cât şi menirea ei, precum şi toate îndatoririle ce derivă din ea, trebuie să proclamăm sus şi tare că viaţa de familie, respectiv căsătoria, nu este un contract social numai, ea este şi o instituţie morală şi religioasă.

a) Căsătoria este rânduită de Dumnezeu; este rânduită nu numai în sensul că Dumnezeu este creatorul fiecărei legi naturale şi că el l-a creat pe om astfel încât supravieţuirea lui să fie posibilă numai prin convieţuirea stabilă a două persoane, deci prin căsătorie; dar căsătoria, în momentul creării neamului omenesc, a primit şi o amprentă divină aparte prin acea acţiune mistică a lui Dumnezeu, prin care el a făcut-o pe femeie din coasta primului bărbat şi, conducând-o la Adam, i-a dat-o de soţie spunându-i aceste cuvinte: "Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul" (Gen 1,28).

b) Caracterul religios al căsătoriei nu se poate tăgădui nici din cauza menirii căsătoriei. Soţii în căsătorie sunt colaboratorii lui Dumnezeu la planul său de creaţie.

Principala orânduire a căsătoriei este de a aduce pe pământ fiinţe noi "create după imaginea lui Dumnezeu", al căror rol va fi de a-i sluji lui Dumnezeu aici pe pământ şi apoi şi în viaţa veşnică. Dar ori de câte ori soţii îşi exercită această vocaţie dătătoare de viaţă trupească, tot de atâtea ori colaborează cu ei şi Dumnezeu creatorul, care în aceeaşi clipă creează şi un nou suflet pe care-l aşază în noul mugure uman iniţiat de către soţi.

Prin urmare, pentru soţi această conştiinţă că ei sunt, de fapt, instrumente în mâna lui Dumnezeu şi că în mod real Dumnezeu este acela care îi leagă împreună este o onoare extraordinară. Acest lucru este subliniat şi de către Domnul Isus: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Mt 19,6).

Iar faptul că, într-adevăr, căsătoria este strâns legată de religie şi că soţii au strictă nevoie de ajutorul special al lui Dumnezeu dacă vor să-şi împlinească obligaţiile matrimoniale, o arată şi conjunctura că oriunde am privi în istoria culturală a omenirii, încheierea căsătoriei la toate popoarele, în toate timpurile, a fost un act religios care se efectua îmbrăcat în rituri religioase dintre cele mai variate.

c) Însă obligaţiile legate de familie fac ca familia să fie şi o instituţie morală şi religioasă. Potrivit concepţiei creştine Providenţa a voit să facă din familie o mică cetate aparte, un locuşor apărat, împrejmuit cu gard, pentru ca acesta să fie acel loc liniştit unde noul om păşeşte în lume, se naşte, se întăreşte trupeşte, ajunge la uzul capacităţilor sale spirituale, se maturizează şi se dezvoltă integral. Familia este acest loc sfânt unde o generaţie predă altei generaţii făclia vieţii umane pe care însuşi Dumnezeu a aprins-o când l-a creat pe primul om şi pe care o va stinge la vremea sa tunetul judecăţii de apoi.

Şi, fiindcă Dumnezeu creatorul a unit primul cuplu de oameni în legătura familiei, pentru aceasta familia este cea mai veche, este fundamentala asociere a oamenilor, mai importantă decât orice fel de asociaţie sau născocire ulterioară. Dar dacă punctul gravitaţional al destinelor întregii omeniri este familia, atunci într-adevăr este de înţeles îngrijorarea responsabilă cu care creştinismul a vegheat integritatea acestei pietre fundamentale a societăţii, familia.

d) Această îngrijorare o înţelegem în mod deosebit atunci când ne gândim că Biserica evaluează familia nu pentru rolul ei pământesc, în primul rând, ci pentru cel veşnic.

Totul începe aici, jos, dar se termină acolo, sus. Fiecare viaţă umană înfloreşte aici pe pământ, dar rodul şi-l aduce acolo, în veşnicie. Familia este deci izvorul nu numai al vieţii pământeşti, ci şi al celei veşnice. Familia este locul de unde pornesc la drum aceia care vor ocupa odată locurile de victorie ale împărăţiei cerului.

Acum înţelegeţi, fraţilor, pentru ce străjuieşte Biserica asupra familiei cu atâta grijă şi pentru ce nu poate permite ca să intre compromisul capriciilor şi al goanei după plăceri într-un aşezământ de care sunt legate interese importante ale însăşi împărăţiei cerului?

Pentru că familia nu este importantă numai pentru societate, pentru naţiune, pentru stat, ci este importantă şi pentru Biserica lui Cristos. Nu papa este Biserica - el este capul Bisericii. Nu preoţii şi episcopii sunt Biserica - ei sunt slujitorii Bisericii. Biserica sunt milioanele de credincioşi pe care îi dă familia! Trupul mistic al lui Cristos, pe care îl numim Biserică, dacă ar consta numai din preoţi şi episcopi, din păstori fără turmă, ar fi atât de slut, încât ar fi de nerecunoscut.

Împreună cu forţa sau slăbiciunile familiei, cu valorile sau efemeritatea ei, cu virtuţile sau păcatele ei se ridică sau coboară şi energia, frumuseţea, înflorirea Bisericii. Dacă în familiile creştine slăbeşte credinţa şi morala curată, Biserica însăşi va fi bolnăvicioasă şi anemică; şi invers, dacă în familii credinţa va fi tare şi moravurile curate, atunci şi Biserica va fi înfloritoare. Iată pentru ce nu-i este indiferent Bisericii cum este viaţa de familie a credincioşilor ei, pentru că soarta trupului mistic al lui Cristos este strâns legată de soarta vieţii de familie a credincioşilor creştini, de modul cum ascultă cuvintele Domnului, cum îi respectă poruncile şi cum se străduiesc să parcurgă calea vieţii pământeşti în lumina evangheliei.

Aşadar, trebuie, într-adevăr, să vorbim de pe amvon despre viaţa de familie şi trebuie să vorbim chiar mult, căci de ea sunt legate interese morale şi religioase nebănuite. Trebuie să vorbim deoarece suntem conştienţi că lupta pornită împotriva vieţii de familie este arma cea mai puternică a tendinţelor antireligioase. Suntem conştienţi însă şi de faptul că marea bătălie purtată pentru concepţia generală creştină, în final, nu se va decide pe stradă, nici în viaţa publică sau în parlament, ea se va decide în viaţa de familie. Împărăţia lui Cristos, indiferent de ce fel de nenorociri exterioare, de încercări, de persecuţii va fi lovită, le va depăşi pe toate, atât timp cât vor exista familii zeloase care îl vor primi pe Cristos în sanctuarul liniştit al vieţii de familie.

Despre căsătorie şi familie trebuie să vorbim, într-adevăr, mult.

II. Poate vorbi despre aceasta preotul catolic?

Intuiesc însă, iubiţi fraţi, că prin cele spuse, chiar dacă am reuşit să arunc o lumină asupra importanţei problemei, nu am reuşit încă să risipesc îndoiala care, cu siguranţă, s-a putut ivi în sufletul multora dintre ascultătorii mei: Va putea vorbi despre aceasta tocmai un preot catolic? şi Trebuie să vorbească despre această temă chiar un preot catolic?

A) Va putea vorbi despre aceasta tocmai un preot catolic?

Când dragii mei ascultători au aflat că în semestrul acestui an academic voi consacra toate predicile temei legate de descrierea idealului creştin al căsătoriei, putea să le vină în minte, cu siguranţă, gândul: dar poate vorbi despre aceasta tocmai un preot catolic, care, la rândul său, nu trăieşte viaţa de căsătorie? Ne poate servi el ca indiciu nouă, celor căsătoriţi sau care ne pregătim pentru căsătorie? Nu-şi asumă o sarcină imposibilă de a ne vorbi despre căsătorie unul care, personal, nici n-o cunoaşte?

La prima vedere, într-adevăr, aceasta pare o angajare imposibilă, deşi nu este nici pe departe aşa.

a) Să ne gândim mai întâi la faptul că, deşi preoţii catolici nu se căsătoresc, totuşi şi ei s-au născut din căsătorie şi au păşit la altar din cadrul căminului familial; şi ei au avut părinţi dragi la care se gândesc mereu cu recunoştinţă şi iubire; şi ei au surori şi fraţi care se căsătoresc - aşadar, şi din aceste conjuncturi pot cunoaşte familia şi viaţa de familie.

Nu cunoaşteţi oare critici faimoşi de arte care nu au scris nici măcar o capodoperă? Nu cunoaşteţi oare medici care tămăduiesc, cât se poate de bine, boli de care ei n-au suferit în viaţa lor? Nu vindecă psihiatrii boli psihice de care ei nu au suferit niciodată? Nu pot oare judeca în mod corect judecătorii acele delicte pe care ei nu le-au săvârşit niciodată?

b) Eu întorc, aşadar, tăişul obiecţiei şi afirm că acela care, personal, nu trăieşte viaţa de căsătorie poate trata problema mult mai imparţial decât cel căsătorit. Mult mai imparţial şi pentru faptul că vede cu ochi mai limpezi defectele ambelor părţi şi poate cumpăni cele ce sunt de făcut cu mai multă obiectivitate decât acela care este protagonistul interesat al evenimentelor întâmplate. Poate trata problema mai imparţial şi pentru faptul că experienţa personală îngreunează întotdeauna vederea mai profundă a lucrurilor şi afectează obiectivitatea.

c) Chiar dacă preotului îi lipsesc experienţele personale în acest domeniu, îi oferă o experienţă cu atât mai îmbelşugată practica de două milenii a Bisericii, precum şi varietatea inepuizabilă a vieţii credincioşilor săi.

Biserica, în activitatea ei bimilenară de îndrumare a sufletelor, a câştigat un spirit de apreciere atât de sigur, un orizont atât de larg cum nimeni, nici pe departe, nu posedă pe acest pământ. Pe de altă parte însă, acel păstor de suflete pe care credincioşii îl iubesc şi la care apelează cu bucuriile şi necazurile lor, el însuşi cunoaşte într-o varietate atât de inepuizabilă toate durerile, toate şocurile şi problemele vieţii de familie, cum nu le poate cunoaşte nici măcar un singur om căsătorit.

Să nu uităm tocmai cea mai bogată sursă din care îşi adună preotul experienţa în acest domeniu: încrederea credincioşilor. Tocmai prin faptul că preotul catolic a renunţat la viaţa de familie de dragul lui Cristos, pentru binele sufletesc al credincioşilor, tocmai prin aceasta şi-a câştigat el încrederea absolută a credincioşilor săi. Bătrânii, tinerii şi căsătoriţii îi expun cu atâta încredere bucuriile şi necazurile, eşecurile şi reuşitele, durerile şi amărăciunile, încât sufletul de preot cunoaşte mult mai bine toate şocurile şi pericolele, adică toate problemele vieţii de familie decât dacă el însuşi ar avea familie. Dacă ar avea familie, şi-ar cunoaşte propria familie, astfel însă cunoaşte sute şi mii de familii.

Cred că după toate acestea nu se mai poate pune întrebarea dacă ştie preotul catolic să vorbească despre tema familiei.

B) Dar oare are voie şi trebuie el să vorbească despre aceasta?

a) Este incontestabil că tratarea problemei nu este nicidecum uşoară, ba mai mult, ea atinge şi detalii care nu pot fi abordate decât cu cea mai profundă cucernicie şi simţ psihologic. Dar acest lucru oferă motivaţia că tocmai preotul catolic, de la care putem aştepta acest tact delicat, să trateze această temă mai curând, decât un cineva oarecare care ar atinge cu mână bădărană problemele cele mai sfinte.

Pentru ce trebuie să vorbească despre aceasta chiar un preot? Pentru că Biserica trebuie să vorbească despre lucrurile sacre în esenţa lor, care influenţează direct viaţa religioasă.

b) Căsătoria în esenţa sa este un lucru sacru! Un francez spiritual a spus că "adjectivul este antonimul substantivului". El a dorit să spună, desigur, că există atribute pe care, dacă le aşezăm înaintea unor substantive, ele nu fac altceva decât slăbesc, diluează esenţa substantivului. Şi, din contra, există atribute care, cu toate că sunt scurte ca lumina scânteietoare a unui fulger, luminează ideea. Papa Pius al XI-lea, la 31 decembrie 1930, a dat o enciclică lungă de cca. 20 de mii de cuvinte despre căsătoria ideală. La începutul acesteia a aşezat un atribut care rezumă în mod fericit întreaga problematică a enciclicei "Casti connubii" - aşa începe enciclica papală: "Căsătoria curată!" Pentru că, într-adevăr, căsătoria ori este curată, morală şi sfântă, ori nu este căsătorie. Iar dacă este sfântă şi este sacrament, atunci, desigur, Biserica Catolică prin preotul ei este chemată să o comenteze.

Iar dacă Lacordaire a spus odată că problema relaţiei dintre bărbat şi femeie - adică problema căsătoriei - este egală cu problema culturii umane, atunci noi mai putem adăuga: este egală cu problema fericirii pământeşti şi a celei cereşti. Ei bine, în cazul acesta, într-adevăr, trebuie să ne ocupăm mult de această problemă! Trebuie să ne ocupăm mult! Şi în primul rând Biserica Catolică trebuie să vorbească deschis despre ea!

* * *

Iubiţi fraţi! Se spune că există mărgăritare care, în mâna oamenilor, îşi pierd luminozitatea iniţială şi nici nu şi-o recapătă până nu sunt cufundate din nou în adâncul mării, în acele adâncuri străbune de unde îşi au originea.

Cel mai scump şi autentic mărgăritar al omenirii, mai valoros decât tot ceea ce există, este familia, căci de puterea şi sănătatea ei depinde puterea şi sănătatea societăţii de mâine. Şi viaţa de familie, în mâinile oamenilor, îşi poate pierde luminozitatea şi sănătatea, poate chiar să se distrugă total; ea nu-şi va redobândi energia până când nu o vom aşeza pe acea sursă străbună de la care a pornit, pe fundamentul sobru al concepţiei religioase. Viaţa actuală a familiei a fost denaturată de multe lucruri: situaţia economică apăsătoare, necesitatea ca femeile şi copiii să meargă la muncă, lipsa de locuinţe, privaţiunile - dar nici una dintre acestea nu a însemnat pentru familie o lovitură atât de barbară ca faptul dureros că s-a rupt de Cristos, iar când s-a rupt de Cristos şi-a pierdut fundamentul cel mai solid.

Fraţilor, să vedem clar lucrurile! Familia a intrat în criză, dar în criza aceasta a adus-o faptul că s-a rupt de pe temelia care o vitaliza: solul religiei. Viaţa de familie trebuie, într-adevăr, reformată, dar această reformă nu poate fi făcută altfel decât introducând în familie mai multă moralitate. Pentru ridicarea vieţii de familie este necesară şi preocuparea socială, şi orânduiri legislative, şi ajutor din partea statului - dar toate acestea nu produc rezultatul scontat dacă este uitat factorul principal: punerea din nou a vieţii de familie pe piedestalul sferelor morale.

Să fim conştienţi de gravitatea pericolului. Dacă nu va reveni la conducere concepţia creştină despre căsătorie şi despre familie, dacă se răspândeşte în continuare gândirea deşănţată şi devastatoare care a prins rădăcini în ultimele decenii privind problema căsătoriei, aceasta va dăuna imens nu numai vieţii religioase, ci se va transforma în pericol capital şi pentru liniştea vieţii pământeşti şi pentru dezvoltarea culturală.

De aceea, nu voi omite ca în aceste predici să subliniez repetat şi apăsat un fapt: legile tematice ale lui Dumnezeu, precum în toate celelalte domenii, tot aşa şi în domeniul căsătoriei, sunt perfect compatibile cu dorinţele şi legile care vizează profunzimea naturii umane; iar dacă omul le respectă pe acelea nu va dobândi numai mântuirea veşnică, ele asigură şi temelia vieţii pământeşti armonioase; şi invers, dacă omul, cu mintea sa nătângă, se ridică împotriva lor, îşi deschide sieşi şi porţile infernului şi ale chinurilor pământeşti.

Nu există altă alternativă, fraţilor, decât ca, prin rugăciuni smerite, să cerem Stăpânului cerurilor, Creatorului genului uman, Fondatorului căsătoriei şi al vieţii de familie să ne sprijine cu harul său, har care să ne lumineze şi să ne întărească pe parcursul acestor luni de zile când, în predicile noastre, vom medita despre măreţele sale planuri. Amin.