Anul B
Duminica a 30-a de peste an

Is 53,10-11; Ps 32; Evr 4,14-16; Mc 10,42-45

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Întâlnirea noastră duminicală cu Domnul devine pentru noi nu numai izvor de har şi binecuvântare, ci, dacă ne deschidem inima cu sinceritate şi în spirit de credinţă şi ascultăm cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu, devine pentru noi o adevărată făclie pe drumul, uneori întunecos, al vieţii noastre.

Evanghelia de astăzi ne prezintă episodul vindecării orbului din Ierihon de către Isus care era în drum spre Ierusalim, unde avea să se consume drama pătimirii sale.

Această pătimire, precum şi învierea sa din morţi, aşa după cum am văzut în ultimele duminici, fusese anunţată deja de Isus de trei ori, dar ucenicii nu erau capabili să-i înţeleagă sensul. Putem spune că erau cu totul "orbi", în ceea ce priveşte adevăratul destin al lui Isus: ei încă mai visau onoruri şi reuşită umană, în timp ce Isus le cerea să-şi ia crucea şi să meargă pe urmele sale, le cerea să-şi dea viaţa pentru el, să se facă ultimii, să devină precum copiii, să-şi vândă averea şi să o dea săracilor şi să se facă servitorii tuturor.

În acest context, evanghelistul Marcu prezintă două vindecări miraculoase de-ale lui Isus: una, vindecarea orbului de la Betsaida, înainte de plecarea lui Isus din Galileea spre Ierusalim şi cealaltă, cea prezentată astăzi, vindecarea orbului din Ierihon, când Isus ajunge aproape de Ierusalim.

Marcu parcă ar vrea să ne spună că pentru a-l recunoaşte pe Isus, pentru a-i recunoaşte adevărata identitate nu sunt suficienţi ochii trupului. Ca dovadă, mulţimea şi chiar ucenicii, deşi vedeau cu aceşti ochi trupeşti, nu reuşiseră încă până în acel moment să înţeleagă cine era Isus cu adevărat.

În schimb, reuşeşte acest lucru orbul din Ierihon, care-l vede pe Isus cu ochii sufletului, cu ochii credinţei, cu lumina credinţei.

Ucenicii, înainte de momentul Calvarului, care avea să-i dezorienteze puternic, mai ales în prima fază, aveau nevoie de o pregătire specială, de o lumină nouă, o lumină care să strălucească în suflet şi să-i facă să reziste scandalului crucii.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Vă propun să recitim împreună pe bucăţi fragmentul din evanghelie, încercând să tragem învăţăturile care se potrivesc pentru noi.

"În acel timp, ieşind din Ierihon Isus cu discipolii săi şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, stătea lângă drum".

Deci, orbul Bartimeu stătea la marginea drumului şi cerşea. Era un nenorocit care nu putea să se mişte ca ceilalţi oameni. Era un marginalizat. Era dependent de alţii; cineva îl aducea dimineaţa şi-l lăsa acolo lângă drum cu un colţ al mantiei întins pe pământ pentru a primi ceva de la trecători.

Şi nouă ni se poate întâmpla uneori să simţim că suntem la pământ, că nu mai avem forţa să ne ridicăm, că depindem total de alţii, totul e întuneric, nu mai vedem drumul pe care să mergem, nu mai vedem niciun viitor, nu mai avem nicio speranţă... Dar în astfel de momente, dacă vom avea inima deschisă, vom auzi că pe strada vieţii noastre... trece Isus din Nazaret... El este mereu printre noi, mereu alături de noi, nu ne abandonează niciodată. Dar reuşim noi oare să ne dăm seama de prezenţa sa? Spunea sfântul Augustin: "Mă tem că Isus trece şi nu se mai întoarce...".

Orbul din Ierihon ne dă deja o primă lecţie. Auzind că trece Isus el acţionează prompt, nu vrea să piardă ocazia. Nu-l văzuse niciodată pe Isus, dar a auzit vorbindu-se despre el.

Şi noi suntem în situaţia acelui orb: nu am văzut niciodată chipul lui Isus, dar am crezut în mărturia celor care l-au cunoscut, care şi-au dat viaţa pentru el şi aşteptăm această "trecere" a lui Isus "care vine".

Ce face orbul? Începe să strige: "Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!". El recunoaşte că este infirm, recunoaşte că are nevoie de ajutor şi de aceea, cu inima plină de credinţă şi speranţă, începe să strige după ajutor; practic, aceasta era rugăciunea sa: "Isuse, îndură-te de mine!".

Din păcate, de multe ori noi nu avem curajul să recunoaştem că avem probleme, că suntem bolnavi, infirmi trupeşte sau sufleteşte; suntem prea orgolioşi ca să recunoaştem că avem nevoie de ajutor. Ce vor spune ceilalţi dacă vor afla că suntem slabi, că nu ne descurcăm singuri?

Orbul nu ţine cont de lume; el ştie că are o mare problemă şi cere să fie ajutat, strigă după ajutor. Lumea încearcă să-l oprească...

Se găsesc întotdeauna oameni care încearcă să-l reducă la tăcere pe cel sărac... Şi există totdeauna categorii de oameni care cu greu ajung să fie ascultaţi: imigranţi, marginalizaţi, handicapaţi, victime de tot felul! "Strigătul" lui Bartimeu răsună şi astăzi...

Lumea se răsteşte la el ca să tacă, însă el strigă şi mai tare: "Fiul lui David, îndură-te de mine!".

Iată o altă lecţie pe care ne-o dă orbul: el nu se descurajează dacă nu este ascultat imediat; rugăciunea lui devine din ce în ce mai intensă, mai puternică.

În cele din urmă insistenţa lui a învins. Strigătul său a străbătut prin mulţime şi a ajuns la urechile lui Isus. Glasul celui care striga venea din credinţă. Isus a auzit că e strigat şi le-a spus celor din jur să-l cheme pe orbul care striga.

Interesant este aici că Isus nu se duce el direct la orb, ci îi pune pe ucenici să-l cheme, îi pune pe "ucenicii" săi în slujba celor mici. El face "să fie transmisă" chemarea sa prin ucenicii lui.

Dumnezeu are nevoie de colaborarea noastră, a oamenilor. Da, Dumnezeu se adresează omenirii prin intermediul Bisericii... iar Biserica, suntem noi.

Oare suntem noi atenţi la strigătele ce se înalţă în jurul nostru? Transmitem mai departe fraţilor noştri chemarea lui Isus, ca să-i conducem la el, la Mântuitorul tuturor?

Cei din jur l-au încurajat şi l-au ajutat să se apropie de Isus, spune evanghelistul, deşi se pare că orbul a făcut totul singur: "Iar el, aruncându-şi haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus".

În limbajul biblic, "haina, mantia" este simbolul puterii bărbatului. Aruncarea hainei de către acest orb simbolizează un fel de "ruptură cu trecutul său". Aşa cum se întâmplă la botez, când cel botezat îmbracă haina nouă a lui Cristos.

Dialogul dintre Isus şi orbul Bartimeu este scurt şi fascinant. Isus îl întreabă: "Ce vrei să fac pentru tine?". "Rabbuni, (Învăţătorule) să-mi recapăt vederea", răspunde orbul.

Şi pe noi Isus ne întreabă: "Ce vrei să fac pentru tine?". Noi ce-i cerem lui Isus?

Isus îi răspunde orbului: "Mergi, credinţa ta te-a mântuit!". Îndată orbul şi-a recăpătat vederea. Dar unde să meargă? Hotărârea lui Bartimeu a fost promptă: a început să-l urmeze pe cale, pe acea cale care duce la Ierusalim, pe acel drum pe care fiecare discipol trebuie să-l parcurgă dacă vrea să fie unit cu Isus.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Este evident că această minune săvârşită de Isus, ca de altfel toate celelalte minuni, se desfăşoară pe două planuri: unul fizic şi altul spiritual. Există o orbire fizică şi una spirituală. Orbirea ochilor şi orbirea inimii. A doua este mai gravă şi mai greu de vindecat decât prima. Cu ochii trupului se văd lucrurile trecătoare, cu ochii inimii se văd lucrurile care ţin de veşnicie.

În Franţa, la Lourdes, pe străduţa care coboară de la bazilica superioară la Grota Apariţiilor, există un monument care înfăţişează un orb. La baza monumentului este scris: a regăsi credinţa înseamnă mai mult decât a redobândi vederea. Aceste cuvinte au fost scrise la sugestia unei doamne care-şi redescoperise credinţa tocmai la Lourdes şi care înţelesese cât fusese de oarbă înainte de acel moment de regăsire.

Despre Bartimeu putem spune că era doar un nevăzător. Cu inima însă vedea mai bine decât mulţi din jurul său, pentru că avea credinţă şi speranţă. Tocmai această vedere interioară cu ochii credinţei l-a ajutat să şi-o recapete şi pe cea exterioară. "Mergi, credinţa ta te-a mântuit!", i-a zis Isus. Un semn al acestei credinţe este faptul că, îndată ce a fost vindecat, începe să-l urmeze pe Isus, devine discipol al său.

Atitudinea acestui om ne luminează şi pe noi şi ne face să înţelegem că există o orbire mai gravă decât aceea trupească; este orbirea acelora care, deşi au ochi, nu reuşesc să-l vadă şi să-l descopere pe Dumnezeu şi să citească planul lui în cartea vieţii.

Credinţa umilă şi perseverentă a orbului cerşetor îi permite lui Isus să săvârşească, pe lângă vindecarea fizică, un semn al mântuirii pe care a venit s-o înfăptuiască în lume. Isus le arată astfel discipolilor drumul pe care vrea să-i conducă.

Vederea fizică recăpătată în chip minunat de orbul Bartimeu este semnul unei "lumini" mai profunde pe care toţi trebuie să o cerem mereu de la Isus. Şi noi, la botez am primit lumina credinţei, o lumină pe care trebuia să o ţinem aprinsă fără încetare. Mai arde această lumină?

Lumina credinţei este un dar ce vine de sus şi pe care trebuie să-l implorăm strigând ca orbul din Ierihon la trecerea lui Isus pe străzile noastre: "Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!".

25 octombrie 2015

Pr. Benone Lucaci

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
401 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 30-a de peste an:

Anul B
29 octombrie 2006 - Pr. Anton Despinescu
25 octombrie 2009 - Pr. Anton Săboanu
28 octombrie 2012 - Pr. Iulian Tancău
28 octombrie 2018 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]