© Vatican Media

Vizita pastorală a Sfântului Părinte Leon al XIV-lea la Pavia şi Sant'Angelo Lodigiano (20 iunie 2026)

Celebrarea Cuvântului şi venerarea relicvelor Sfântului Augustin (Bazilica "San Pietro in Ciel d'Oro" - Pavia)

Cuvinte spontane ale Sfântului Părinte

Mulţumesc, mulţumesc! Bună ziua tuturor!

Dacă mai stau treizeci de secunde, îi voi recunoaşte pe mulţi dintre voi.

Sfântul Augustin ne învaţă să trăim ceea ce ne-a învăţat Isus Cristos: să-l iubim pe Dumnezeu, să-i iubim pe fraţii noştri şi surorile noastre. Când a fost întrebat: "Care este mai importantă dintre cele două?", el a răspuns: "Conform cu ceea ce aţi scris, să-l iubim pe Dumnezeu, dar nu ştim dacă îl iubim pe Dumnezeu dacă nu-i iubim pe fraţii noştri şi surorile noastre". Aşadar, iubirea fraternă este atât de importantă! Caritatea faţă de toţi, astăzi, este un mesaj de la Sfântul Augustin, de la Isus Cristos, foarte important pentru lume. Fie ca noi toţi să fim cu adevărat acest semn al iubirii, al iubirii în lume! Fie ca noi să ştim să trăim iertarea, reconcilierea şi pacea!

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi. Vă mulţumesc că sunteţi aici. Îmi face plăcere să vă salut şi vă dau binecuvântarea mea.

Binecuvântare.

Mulţumesc, mulţumesc! Cele mai bune urări!

Omilia Sfântului Părinte

Eminenţă,
Excelenţe, iubiţi fraţi în episcopat,
Dragi preoţi şi diaconi,
Dragi călugări, călugăriţe şi seminarişti,
Confraţii mei augustinieni,
Fraţilor şi surorilor,

Sunt bucuros să fiu aici printre voi şi le mulţumesc episcopului Corrado Sanguineti şi părintelui Joseph Farrell, prior general al Ordinului Sfântului Augustin, pentru cuvintele lor de bun venit. Sunt încântat de ceea ce am auzit despre această Biserică din Pavia: o comunitate cu o tradiţie străveche care rămâne vie şi prezentă în oraş şi în împrejurimi, atentă la semnele acestui timp şi la provocările sale, neînfricată de greutăţi, de contextul secularizat şi de dificultăţile în transmiterea credinţei.

Pentru a evita descurajarea, avem nevoie de o privire animată de spiritul credinţei, care ne ajută să citim realitatea mai profund decât ceea ce pare la prima vedere şi să evităm să alunecăm într-o atitudine negativă, pesimistă, incapabilă să genereze viaţă nouă. Privirea care ni se cere - şi pe care Duhul Sfânt ne-o dăruieşte - este în schimb cea a lui Isus. În mijlocul dificultăţilor şi neînţelegerilor, el vede mâna providenţială a Tatălui în crinii câmpului, în păsările cerului (cf. Mt 6,28-29), hrăneşte speranţa în mica sămânţă care creşte (cf. Mc 4,30-33) şi ne invită să ne ridicăm ochii şi să vedem lanurile deja coapte pentru seceriş (cf. In 4,35). În exortaţia apostolică Evangelii gaudium, Papa Francisc ne-a încurajat la această lectură spirituală a realităţii, spunând: "Privirea credinţei este capabilă să recunoască lumina pe care Duhul Sfânt o radiază mereu în mijlocul întunericului [...]. Credinţa noastră este provocată să întrezărească vinul în care apa poate fi transformată şi să descopere grâul care creşte printre neghină" (nr. 84).

Luminaţi de speranţa evangheliei şi inspirându-ne din ceea ce ne-a spus în lectură apostolul Petru (cf. 1Pt 2,4-10), care îi numeşte pe discipolii Domnului "pietre vii", să ne întrebăm: cum putem fi noi astăzi, la Pavia, o Biserică vie?

Prima indicaţie a apostolului este esenţială: să fim uniţi cu Cristos, piatra vie, respinsă de oameni, dar aleasă de Dumnezeu. Cristos este temelia zidirii spirituale, el este piatra unghiulară aşezată ca bază a drumului nostru eclezial, a acţiunii pastorale şi a evanghelizării (cf. v. 4-5).

Această zidire şi edificare în Cristos ne protejează de riscul de a ne împrăştia şi de a ne suprasolicita în aspecte secundare, care pot fi bune, dar nu abordează esenţialul. Fireşte, suntem chemaţi să fim realişti şi ştim că în comunităţile parohiale şi în viaţa unei dieceze există multe probleme urgente şi angajamente care necesită prezenţă şi multiple activităţi. Totuşi, este vorba de a readuce totul în centru, de a construi mereu de la piatra unghiulară, de a împiedica acţiunile noastre să fie dispersive, concentrate exclusiv asupra noastră şi asupra propriilor noastre eforturi. Întrucât Cristos este centrul, cu toţii ne inspirăm din această unică sursă şi supunem angajarea noastră discernământului care vine din lumina şi Cuvântul său. Să construim, aşadar, o Biserică în care mergem împreună, capabilă să se reînnoiască fără a se diviza, în care toţi se recunosc unii pe alţii ca fraţi şi surori şi lucrează cu bucurie în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu.

Aceasta implică ceea ce a spus episcopul vostru la început: trebuie să învăţăm să fim comunităţi creştine centrate pe esenţial, chiar dacă asta înseamnă să renunţăm la unele structuri şi certitudini ale trecutului. Esenţialul este să trăim cu Cristos, iar răspândirea evangheliei sale este ceea ce trebuie să ne pese. Recomand acest lucru în primul rând preoţilor, care uneori pot suferi de un sentiment de dispersie interioară, de oboseală din cauza multiplelor îndatoriri: întoarceţi-vă mereu la centru, unificaţi totul în relaţia voastră cu Domnul şi descoperiţi în el bucuria fraternităţii sacerdotale şi a muncii pastorale împărtăşite cu laicii. Şi recomand acest lucru, de asemenea, călugărilor şi călugăriţelor, care adesea experimentează dificultatea de a actualiza carisma căreia îi aparţin, dar care au nevoie mereu să pornească din nou de la Cristos şi să împărtăşească talanţii pe care i-au primit atât cu alte comunităţi religioase, cât şi cu Biserica diecezană în ansamblu.

Aderarea la Cristos, piatra unghiulară, ne permite şi să abordăm problemele actuale privind transmiterea credinţei şi a practicii religioase. Într-un moment în care mulţi oameni par să-şi fi pierdut elanul spiritual sau, din diferite motive, nu mai pot găsi atracţia credinţei creştine în viaţa lor, suntem chemaţi în primul rând să ducem mesajul evangheliei, un mesaj bucuros şi eliberator al lui Isus Cristos, care scoate la iveală frumuseţea credinţei pentru viaţa noastră şi pentru societatea noastră. Astăzi, există o nevoie tot mai mare de a însoţi persoanele în descoperirea sau redescoperirea credinţei. De aceea, trebuie să proclamăm nucleul evangheliei, şi anume pe Isus, care în întruparea, moartea şi învierea sa ne revelează misterul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, misterul care suntem noi înşine. "O pastoraţie cu orientare misionară [...] se concentrează asupra esenţialului, asupra a ceea ce este mai frumos, mai măreţ, mai atractiv şi, în acelaşi timp, mai necesar" (Evangelii gaudium, 35).

În acest context, figura Sfântului Augustin străluceşte cu o lumină preţioasă. Gândirea sa, istoria convertirii sale şi spiritualitatea sa ne amintesc de valoarea şi primatul interiorităţii: "Nu ieşi în afara ta, întoarce-te în tine însuţi: adevărul locuieşte în omul interior" (De vera religione, XXXIX, 72). Nevoia de a reintra în noi înşine, de a evita să ne pierdem în fragmentarea exterioară, de a căuta şi găsi un sens care să ne călăuzească viaţa şi să ne anime relaţiile, este o nevoie comună tuturor: astăzi ea reapare în moduri diferite chiar şi în graba şi dispersarea vieţii cotidiene, mai ales în întrebările celor mai tineri.

Când mărturia noastră de credinţă este consecventă şi pasionată, noi înşine devenim "pietre vii" care alcătuiesc edificiul spiritual care este Biserica. Modul de viaţă creştin, care era nou şi uimitor la început, în comparaţie cu lumea iudaică şi păgână, trebuie să rămână aşa şi astăzi. Uniţi cu Cristos, putem exprima preoţia noastră sfântă, oferind jertfe spirituale în fiecare zi (cf. 1Pt 2,5). Ţesută cu rugăciune şi slujire faţă de ceilalţi, acest cult transformă viaţa noastră într-un semn al evangheliei prin alegerile, acţiunile şi relaţiile noastre.

Preaiubiţilor, ca pietre vii, suntem chemaţi să fim o Biserică adânc înrădăcinată în pământ, o Biserică ce merge printre luptele şi speranţele oamenilor, expertă în arta de a asculta şi de a însoţi, cultivând relaţii cu familiile, cu cei care se pregătesc să primească Sacramentele şi chiar cu cei care sunt ocazionali sau departe de viaţa de credinţă.

Ştiu că sunteţi deja animaţi de această pasiune pastorală şi vă invit să o cultivaţi fără descurajare, căutând să ajungeţi la toţi cu bucuria evangheliei, valorificând ce e mai bun din istoria voastră - gândiţi-vă la oratorii - şi explorând noi oportunităţi de întâlnire. O atenţie deosebită merită angajamentul de a organiza reţelele de mici comunităţi care se întâlnesc în case în jurul evangheliei, deschise slujirii parohiei sau comunităţii pastorale. Ascultarea Cuvântului generează vitalitate spirituală, stimulează mărturia în viaţa de zi cu zi, inclusiv prin mişcări şi asociaţii, şi ne încurajează să fim aproape de săraci. Şi, mai ales aici, la Pavia, subliniez importanţa pastoraţiei universitare şi a dialogului cu cultura. Studiul şi cercetarea ştiinţifică îi încurajează pe credincioşi să dezvolte o abordare bazată pe credinţă capabilă să lumineze căutarea adevărului, dreptăţii şi frumuseţii care mişcă sufletul uman. Ştiu că aţi început să faceţi paşi semnificativi spre adoptarea unei abordări sinodale a vieţii comunitare, integrând calea tradiţională a parohiilor cu iniţiativele de nouă evanghelizare. Prin urmare, vă invit să continuaţi pe acest drum, învăţând tot mai mult să mergem împreună, în discernământ comun şi dezvoltând proiecte comune, cultivând fraternitatea şi promovând co-responsabilitatea.

Iubiţi fraţi şi surori, fie ca Maria Preasfântă, Maica Bisericii, să vă obţină dorinţa arzătoare de a trăi şi de a mărturisi evanghelia, în caritatea fraternă care ne face un singur popor în drum spre Dumnezeu. Venerând relicvele sfântului părinte Augustin, cer ca el, împreună cu sfântul vostru patron Siro, să mijlocească mereu pentru această Biserică şi pentru oraşul Pavia. Vă mulţumesc!

Cuvinte spontane ale Sfântului Părinte

Bună seara tuturor! Salutare, bună seara!

Vă mulţumesc că sunteţi aici. Aţi urmărit întreaga ceremonie în rugăciune afară. Acum vă dau şi vouă o binecuvântare, rugându-mă ca Domnul să vă însoţească şi să vă ocrotească mereu.

Binecuvântare.

Vă urez tuturor cele mai bune urări! Mulţumesc, mulţumesc!

LEO PP. XVI

* * *

Întâlnire cu cetăţenii (Piazza Vittoria - Pavia)

Cuvinte spontane în afara domului

Bună seara tuturor!

Mulţumesc! Mulţumesc tuturor pentru că sunteţi aici.

Un saludo a los peruanos, a todos los latinoamericanos [Un salut peruanilor, tuturor latinoamericanilor].

Un mare salut vouă tuturor!

Evviva Pavia! Viva!

Am auzit acum un moment despre importanţa speranţei şi a păcii. Cu toţii vrem să trăim în pace. Este foarte important să nu pierdem niciodată speranţa, pentru că, aşa cum ne-a spus Sfântul Augustin: "Dacă vrem să schimbăm vremurile, dacă vrem ca lumea să trăiască în pace, trebuie să începem cu noi înşine". Aceasta înseamnă: destul cu cuvintele pline de ură, destul cu insultele, destul cu hărţuirea, destul cu toate acele lucruri care creează război între oameni, între comunităţi, între ţări. Trebuie să învăţăm cu toţii să fim făcători de pace şi promotori ai reconcilierii.

Tuturor liderilor de aici: vă mulţumesc pentru munca voastră, pentru slujirea voastră!

Şi tuturor tinerilor: perseveraţi, participaţi, încercaţi să construiţi prietenii autentice, nu numai prietenii făcute pe ecrane, pe telefoane. Prietenii autentice, în persoană! Fiţi prezenţi! Fiţi toţi prezenţi! Şi astfel vom descoperi că Isus trăieşte cu adevărat printre noi. Isus va fi prezent.

Aşadar, vă mulţumesc tuturor. Vă binecuvântez şi vă încurajez cu adevărat să vă trăiţi credinţa, să experimentaţi bucuria de a fi discipoli ai lui Isus.

Binecuvântare

Fie ca voi să fiţi mereu o comunitate vie de credinţă, speranţă şi iubire.

Discursul Sfântului Părinte

Excelenţa Voastră,
Domnule primar,
Stimate autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori,

Vă mulţumesc pentru primirea călduroasă şi pentru cuvintele amabile de bun venit. Prin intermediul episcopului şi al primarului, însăşi Pavia se prezintă, dând glas frumuseţii oraşului vostru. Este o frumuseţe exigentă, deoarece reprezintă preţioasa moştenire a unui trecut care devine angajare pentru prezent. Oraşul este într-adevăr un dar şi o datorie pentru cei care îl locuiesc: din această piaţă cu toţii ne dăm seama de acest lucru, văzând cum viaţa cetăţenilor săi se reflectă în clădirile şi pietrele din jur.

Ne aflăm printre monumente care vorbesc despre voi şi, prin urmare, vă vorbesc vouă. Nu mă refer numai la cele antice, ci la case, şcoli, universităţi, spitale şi centre parohiale. Toate sunt locuri semnificative, structuri cu o semnificaţie proprie, care mărturisesc ospitalitate, educaţie şi cultură. În diferitele lor forme, ele demonstrează aceeaşi grijă faţă de individ în comunitate, cu demnitatea şi valorile sale, cele care vă unesc ca un singur popor şi care sunt şi fundamentul Constituţiei italiene.

Traversând centrul istoric al oraşului Pavia, străzile şi pieţele emană o frumuseţe încărcată de istorie, nu superficială. Aceasta este o caracteristică a oraşelor europene: în timp ce recunoaştem în ele ingeniozitatea şi spiritul civic al celor care le-au construit, ne dăm seama cum valoarea ţesăturii urbane susţine viaţa lor de zi cu zi şi rolul specific pe care fiecare îl joacă la nivel naţional şi internaţional.

Numele "oraş", din latinescul civitas, indică nu numai un loc, ci şi o condiţie umană: oraşul este unul pentru toţi, este singular şi plural. Oamenii care îl locuiesc constituie o societate, adică un organism care trebuie să fie bine ordonat în relaţiile şi legile sale. A fi sociali înseamnă a fi solidari, a se comporta ca adevăraţi parteneri: motivaţi de binele comun şi nu de interese partizane. Cetăţenii sunt întotdeauna concetăţeni! De fapt, organismul democratic care are grijă de oraş, promovând bunăstarea locuitorilor săi, se numeşte "municipalitate".

Întrucât poporul este responsabil pentru spaţiul public, în faţa provocărilor actuale, să ne întrebăm ce întăreşte şi ce erodează casele noastre: să ne întrebăm ce stabilizează şi ce dăunează societăţii noastre. Altfel, ceea ce aparţine tuturor riscă să nu devină al nimănui: atunci când indiferenţa pare să dezintegreze comunitatea noastră, trebuie să reînnoim participarea activă a tuturor la viaţa oraşului. Confruntaţi cu forme de degradare şi analfabetism civic, suntem chemaţi să împărtăşim limbaje de dăruire şi slujire, care să păstreze pieţele, parcurile şi străzile ca locuri de întâlnire prin excelenţă. Această bună cetăţenie ştie să cultive armonia prin dialog şi întâlniri constructive între oamenii şi culturile care animă Pavia.

Astăzi vă invit pe fiecare dintre voi să vă repetaţi: îmi pasă de oraşul nostru! Îmi pasă de sănătatea celor din jurul meu, îmi pasă de frumuseţea locului în care trăiesc, îmi pasă de calitatea vieţii în locurile în care lucrez şi îmi petrec timpul liber. Îmi pasă de această câmpie fertilă, unde fiecare câmp şi fiecare şanţ poartă urmele trudei răbdătoare a celor care timp de secole au ascultat ritmul creaţiei, simţindu-se în armonie cu natura.

Cultivarea pământului reflectă promovarea culturii, care îşi găseşte un model deosebit de potrivit în Pavia. Amintindu-mi de ilustra voastră tradiţie academică, mă gândesc în special la tinerii şi studenţii care frecventează Universitatea oraşului. În acest centru cultural, ei experimentează nu un conglomerat de cunoştinţe, ci un sistem capabil să formeze persoanele fără a le exploata munca. Promovarea ştiinţelor, de fapt, înseamnă promovarea omenirii, care trebuie să rămână mereu protagonista propriei cercetări.

Din această perspectivă, fiecărei forme de cunoaştere îi corespunde o formă de îngrijire: aşa cum ştiinţa medicală se îngrijeşte de corpul uman, tot aşa jurisprudenţa se preocupă de corpul social, iar filozofia are în vedere gândirea, din care omul îşi dezvoltă toate artele. Tot ceea ce învăţăm despre lume ne ajută să ne înţelegem pe noi înşine şi ne face să ne punem din nou întrebarea despre existenţa noastră, însetaţi de adevăr şi dreptate. Sufletul Sfântului Augustin era cuprins de această sete, un exemplu al neliniştii sănătoase care îi mişcă pe cei care cercetează, pe cei care studiază şi pe cei care educă. Figura sa, întrupând dialogul anevoios şi constant dintre credinţă şi raţiune, mărturiseşte apartenenţa lor reciprocă.

De fapt, nu se poate crede fără să se gândească şi nici nu se poate lumina cele mai înalte întrebări ale raţiunii fără credinţă. De fapt, cu această deschidere încrezătoare, raţiunea umană pune întrebări şi planifică: nu se închide în logica profitului sau a dominaţiei, ci descoperă noi modalităţi de a avea grijă de sine şi de lume. În măsura în care crede, fiinţa umană nu se resemnează până la capăt, cu un fragment istoric care se termină cu moartea: credinţa însăşi ne aminteşte că nu suntem supuşi unui destin anonim, susţinând în schimb certitudinea că Dumnezeu este creatorul şi salvatorul vieţii.

În acest sens, chiar şi în oraşul Pavia, Biserica acţionează ca un sân primitor, generând o nouă omenire. Chiar şi astăzi, cea mai veche instituţie a oraşului este chemată să evanghelizeze, în primul rând, ca vatră de credinţă şi casă de caritate în slujba celor mai tineri, a celor mai săraci, a celor mai singuri sau a bătrânilor. Îi implică pe toţi voluntarii în această grijă faţă de uman, cărora le exprim stima şi recunoştinţa mea. Datorită angajării voastre, Pavia este prosperă, nu numai în bogăţie, ci şi în virtute: onoraţi întotdeauna demnitatea fiecărei vieţi umane! Crucea, care se află în stema oraşului vostru, este mult mai mult decât un simbol heraldic; este o sinteză culturală: ne aminteşte că istoria Paviei este ancorată în valoarea universală a iubirii creştine; şi este o istorie care trebuie scrisă împreună, exersând memoria creativă în înţelegerea dintre cetăţeni şi asociaţii, dintre Biserică şi organismele publice, dintre generaţii şi culturi.

Dragi surori şi dragi fraţi, în timp ce vă invit pe fiecare dintre voi să daţi tot ce aveţi mai bun pentru binele tuturor, vă împart din inimă binecuvântarea mea asupra voastră, asupra caselor voastre şi asupra familiilor voastre. Vă mulţumesc!

LEO PP. XIV

* * *

Adoraţia Preasfântului Sacrament şi venerarea inimii Sfintei Francisca Cabrini (Parohia "Sfinţii Anton abate şi Francisca Cabrini" - Sant'Angelo Lodigiano)

Discursul Sfântului Părinte

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să vă salut pe toţi, concetăţeni şi compatrioţi ai Sfintei Francisca Xavier Cabrini! Îi mulţumesc episcopului Maurizio Malvestiti, parohului, primarului şi celorlalte autorităţi civile.

Sunt aici pentru a aduce un omagiu maicii Cabrini, patroana migranţilor, prima sfântă din Statele Unite ale Americii, născută aici, în Sant'Angelo Lodigiano, în 1850 şi decedată în Chicago, oraşul meu natal, în 1917. Când am aflat că Sant'Angelo Lodigiano se află la doar câţiva kilometri de Pavia, m-am gândit imediat să profit de ocazie... Şi iată-mă. Mulţumesc, mulţumesc pentru primirea călduroasă! În acest fel, îmi demonstraţi iubirea Bisericii din Lodi faţă de papa, o iubire pe care maica Cabrini a hrănit-o cu o devoţiune şi o ascultare singulare.

Într-adevăr, când a venit momentul să facă o alegere decisivă cu privire la "ruta" misiunii institutului său călugăresc, ea a dorit ca papa să o îndrume. Iar Leon al XIII-lea a fost clar: "Nu spre Est, ci spre Vest", pentru a sluji miilor de emigranţi italieni din America, aşa cum o sfătuise deja episcopul de Piacenza, Sfântul Giovanni Battista Scalabrini.

Prin vocile acestor doi păstori iluminaţi, maica Cabrini a interpretat semnele timpurilor şi a înţeles că visul ei de a merge în China, imitându-l pe Sfântul Francisc Xavier, trebuia realizat acolo unde, în acel moment, nevoia era cea mai mare.

Dar, iubiţi surori şi fraţi, dacă privim la lumea de astăzi, ce să spunem? Acel "semn", şi anume fenomenul migraţiei, a intrat într-o fază diferită, cu siguranţă mai complexă, dar nu mai puţin capabilă să interpeleze Biserica.

Să ne întrebăm: dacă maica Francisca ar fi în viaţă astăzi, ce i-ar spune sufletul ei misionar? Sau mai degrabă, ce i-ar spune Inima lui Cristos inimii ei de femeie consacrată lui şi slujirii Împărăţiei sale? Şi ce i-ar fi cerut un papă precum Francisc, fiu de imigranţi italieni? El a făcut din slujirea migranţilor un aspect cheie al pontificatului său.

Preaiubiţilor, Papa Francisc a dorit ca a treia sa enciclică, Dilexit nos, care s-a dovedit a fi ultima, să fie dedicată "iubirii umane şi divine a Inimii lui Cristos", adică acelui mister al carităţii infinite care este singura adevărată "forţă motrice" a vieţii sfintei Cabrini, a tot ceea ce a realizat şi, mai mult, a modului în care a realizat-o. Ei bine, în această enciclică, Papa Francisc scrie: "Actualitatea devoţiunii faţă de Inima lui Cristos este evidentă în mod deosebit în opera de evanghelizare şi educaţie a numeroaselor congregaţii călugăreşti de femei şi bărbaţi care au fost marcate de la origini de această experienţă spirituală cristologică" (nr. 150).

Din partea mea, am moştenit şi am dus mai departe magisteriul Papei Francisc cu exortaţia apostolică Dilexi te despre iubirea faţă de săraci, iar acolo unde se vorbeşte despre caritate sub forma "însoţirii migranţilor", figura sfintei Francisca Xavier Cabrini apare chiar alături de Sfântul Giovanni Battista Scalabrini. "Inima ei maternă, niciodată împăcată, i-a întins pe ei - emigranţii - peste tot: în mahalale, în închisori, în mine" (nr. 74). Ea însăşi a scris: "Nicio sarcină nu va fi prea dificilă, niciun pământ prea îndepărtat, nicio persoană prea rănită de iubirea Inimii lui Isus şi de toţi cei invitaţi să fie purtători ai iubirii lui Cristos în lume".

Fraţilor şi surorilor, ce este mai actual decât această carismă? O spun aici, în faţa relicvei inimii maicii Cabrini, aduse de la Casa Mamă din Codogno. O spun în timp ce salut şi mulţumesc cu afect fiicelor sale spirituale, Surorile Misionare ale Preasfintei Inimi a lui Isus. Ce este mai actual decât o carismă misionară care se pune în slujba migranţilor?

De aceea, profit de această ocazie pentru a face un apel, în special către tineri: cunoaşteţi-o pe Sfânta Francisca Cabrini! Citiţi scrierile ei, pline de pasiune pentru Isus şi pentru misiune; scrisorile ei, jurnalele ei de călătorie, notiţele de la zilele sale de reculegere. Cei care o cunosc pe maica Cabrini sunt captivaţi de ea. Sufletul ei era în acelaşi timp contemplativ şi activ; era cufundată în iubirea Inimii lui Cristos şi acest lucru îi dădea o capacitate extraordinară de muncă şi o tărie de spirit, în conformitate cu motto-ul paulinian pe care îl alesese pentru Institut: "Toate le pot în cel care mă întăreşte" (Fil 4,13).

Adresez acest apel în mod special Bisericii din Lodi, care m-a primit astăzi cu atâta afecţiune! Şi aş dori să-l exprim ca o urare: fie ca Biserica din San Bassiano să se distingă întotdeauna prin acele trăsături care strălucesc în această fiică a sa preaslăvită. Cu exemplul şi mijlocirea sa, Sfânta Cabrini să vă ajute să fiţi îndrăgostiţi de Cristos, martori ai evangheliei sale cu un stil muncitor şi generos, în slujba celor mai săraci. Fie ca ea să vă ajute să trăiţi o sinodalitate eficientă, mergând împreună şi căutând împreună sfinţenia, în varietatea darurilor şi a slujirilor. Pentru aceasta vă asigur de rugăciunile mele.

În cele din urmă, mă rog Domnului pentru Misionarii Preasfintei Inimi a lui Isus, în fiecare dintre comunităţile lor: Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să-i reînnoiască în fidelitate faţă de carisma maicii Cabrini. Şi întreaga Biserică să privească spre această minunată misionară a Iubirii pentru a învăţa ce înseamnă a sluji Împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul istoriei.

Vouă tuturor şi celor dragi vă împart din inimă binecuvântarea mea apostolică. Mulţumesc!

Cuvinte spontane ale Sfântului Părinte înainte de a părăsi Sant'Angelo Lodigiano

Tinerilor, bună seara,

Există un mare dar pe care l-aţi primit astăzi, voi toţi: răbdarea şi capacitatea de a aştepta. Aşteptarea este un semn de speranţă. Vă mulţumesc că sunteţi martori ai speranţei! Nu uitaţi niciodată: voi, tinerii, puteţi schimba lumea, iar noi vă aşteptăm, pe fiecare dintre voi. Domnul să vă binecuvânteze astăzi şi întotdeauna!

Vă mulţumesc că sunteţi aici, vă mulţumesc pentru această bucurie, pentru această primire. Primiţi pe toţi în inimile voastre şi cu faptele voastre de caritate. Domnul să fie cu voi.

Să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin.

Vă mulţumesc, vă mulţumesc tuturor! La revedere!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu