© Vatican Media

Dacă "Chatgpt" scrie pentru noi

Frumoasă, dar nu dansează

Cei care scriu au făcut-o, poate nu vă spun, dar au făcut-o. Şi aşa am făcut şi eu; i-am cerut inteligenţei artificiale să scrie o relatare ca a lui Cristiano Governa. Şi ea a scris-o.

Relatarea se învârtea în jurul unei femei care stătea într-un bar şi a poveştii pe care o purta în mod misterios. "La două mese distanţă stătea o femeie. Nu o mai văzusem niciodată, sau poate că o văzusem şi nu observasem. Avea un caiet deschis şi scria cu un pix albastru, oprindu-se din când în când, ca şi cum ar fi avut nevoie să asculte ceva din interiorul ei înainte de a continua. Nu părea tristă, dar nici senină. Părea precisă, atât. Ca şi cum fiecare cuvânt ar fi trebuit să fie exact acolo unde l-a pus ea".

O relatare care, mai mult decât o soluţie, avea nevoie de cineva care să o spună, o naraţiune fără eroi, fără morală ieftină şi fără angajare civică; are chiar şi un final cu suspans. Ar putea fi cu adevărat al meu. O femeie are un secret şi vrea ca el, personajul masculin care intră în bar, să-l realizeze. Şi să-l scrie. Are nevoie ca oamenii să ştie ce nu spune.

Naraţiunea începe cu descrierea unui bar şi o ploaie uşoară, fără convingere, afară. "Barul avea scaune nepotrivite şi un miros slab de detergent care nu acoperea niciodată complet mirosul de cafea arsă. Venisem acolo de ani de zile, dar nu aş putea spune exact de cât timp. Era unul dintre acele locuri care încetează să mai fie o alegere şi devin un fel de obicei care te precedă. În dimineaţa aceea ploua uşor, fără convingere".

Prima impresie este că IA este ca un coleg de bancă din gimnaziu: ştie exact despre ce vrei să vorbeşti în eseul tău, ştie chiar şi cum vei face asta. Dar mai presus de toate, ştie cum ai începe să o faci.

Ceea ce IA arată că nu ştie este ceea ce nu poţi descrie despre acea istorie, dar ştii că este acolo; ca şi cum ţi-ar putea citi gândurile, dar nu şi sângele. Există o relatare de Carver numită De ce nu dansezi?, în care un bărbat care vinde obiecte folosite dă peste un cuplu tânăr, probabil aflat în necaz. În timp ce cuplul scotoceşte prin discurile folosite ale bărbatului, acesta îi observă, "simte" iubirea dintre ei şi întreabă: "De ce nu dansaţi?".

Relatarea se încheie vorbind despre acel tip confruntat cu istoria de iubire a acelor doi tineri; "a simţit că mai era ceva de spus, dar nu ştia ce". În acea prăpastie dintre istoria pe care o avem în faţă şi ceea ce simţim că ar trebui să adăugăm, IA cade.

Dar tu eşti încă în picioare. Poate că nu îl găseşti, dar ştii că este acolo. IA nu caută, găseşte. Ea nu-i "simte" pe ceilalţi, aşteaptă să-ţi vină în minte şi apoi îi returnează aşa cum ai face tu, cu propriile tale mici trucuri pe care nici măcar nu ştiai că le ai.

Acele propoziţii seci, gustul pentru detalii irelevante. Pasiunea pentru nuanţele fericite ale melancoliei. Şi finalul care nu se termină niciodată. "Când am ridicat privirea - continuă relatarea - femeia îşi închidea caietul. A plătit, şi-a pus stiloul în geantă şi s-a ridicat. Înainte de a pleca, s-a oprit o secundă lângă masa mea".

"Uneori trebuie doar să scrii, a spus ea, arătând spre ceaşcă, sau poate spre mine. Încă nu sunt sigur" şi până acum, din nou, niciun efect anume. Finalul e cel care m-a prins, acea ultimă replică: "Încă ploua afară, dar cu puţină mai multă convingere". Ca şi cum ar fi fost al meu. Ca şi cum aş fi fost eu.

Cristiano Governa

(După L'Osservatore Romano, 28 mai 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu