© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat participanţilor la sesiunea plenară a Dicasterului pentru Evanghelizare - Secţiunea Chestiuni Fundamentale ale Evanghelizării în Lume (28 mai 2026)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Eminenţe, Excelenţe,

Iubiţi fraţi şi surori,

Este o bucurie pentru mine să vă întâlnesc la încheierea Sesiunii Plenare a Dicasterului pentru Evanghelizare - Secţiunea pentru Chestiuni Fundamentale ale Evanghelizării în Lume. Această ocazie îmi oferă oportunitatea de a împărtăşi câteva consideraţii privind viaţa Bisericii, în special pentru anii următori.

Înainte de toate, însă, aş dori să exprim mulţumirile mele sincere pentru marea muncă desfăşurată de Dicaster în timpul Jubileului de anul trecut. Am trăit un timp de har care a văzut milioane de pelerini adunaţi la Roma. Câţi au fost numărul final? Se spune că 30 de milioane... [se anunţă cifra] Peste 33 de milioane! Acest eveniment a necesitat un mare efort organizatoric, care s-a manifestat printr-o primire plină de bucurie pe diferite fronturi şi, mai ales, prin atenţia la dimensiunea spirituală, reflectând supraabundenţa darurilor pe care Domnul le-a revărsat asupra credincioşilor.

Destinaţia Porţii Sfinte a celor patru bazilici papale nu a împiedicat Anul Sfânt să fie trăit intens în Bisericile locale. În întreaga lume, speranţa a devenit protagonista vieţii creştine. Accentul pus pe "sora mai mică", care, aproape nevăzută, le trage după ea pe cele mai mari, credinţa şi caritatea, trebuie proclamată şi trăită cu intensitate şi convingere. Lumea însetează de speranţă mai mult ca niciodată. Doreşte să trăiască în pace şi în certitudinea că angajarea de a construi o cetate demnă de copiii lui Dumnezeu este nu numai posibilă, ci reală, pentru că este impregnată de o speranţă care oferă obiective adevărate, nu iluzorii. Să nu încetăm, aşadar, această proclamare, susţinută de promisiunea Domnului Isus de a rămâne mereu cu noi; ea devine vizibilă în mărturia pe care suntem chemaţi să o oferim pentru a fi discipoli fideli ai cuvântului său (cf. Mt 28,18-20).

Evanghelizarea trebuie să continue să fie motivaţia fundamentală pentru fiecare acţiune a Bisericii universale şi a comunităţilor locale; numai aşa poate fi redescoperită însăşi credinţa în toată frumuseţea sa şi să-şi exprime cel mai bine credibilitatea. Vestirea evangheliei, care insuflă speranţă, nu este o propunere utopică: este o mărturie care atrage pentru că manifestă chemarea la iubire şi la adevăr.

Nu putem subestima faptul că, mai ales în ţările occidentale, criza credinţei, împreună cu alţi factori socio-culturali, a dat naştere unei indiferenţe religioase larg răspândite. Credinţa, pentru mulţi, nu mai pare relevantă pentru viaţa lor. Pericolul de fond, nu întotdeauna perceput în gravitatea sa, este acela că elementul cel mai cu adevărat uman - căutarea sensului - este izolat. Marile întrebări existenţiale rămân fără răspuns, în timp ce se răspândeşte o cultură tehnologică care ar trebui să răspundă fiecărei exigenţe.

Chiar şi în acest context, întâlnirea cu Cristos poate reda sens şi valoare deplină vieţii persoanelor, iar Biserica redescoperă relevanţa perenă a mandatului pe care l-a primit de la Domnul înviat. Nimeni nu o poate înlocui în această misiune, atât de urgentă, cât şi de necesară pentru a asigura o temelie sigură pentru viitorul omenirii, un viitor al păcii, dreptăţii, libertăţii şi fraternităţii.

Aşa cum a ieşit la iveală la consistoriu în ianuarie anul trecut, exortaţia apostolică a Papei Francisc, Evangelii gaudium, continuă să "reprezinte un punct de referinţă decisiv: nu introduce pur şi simplu conţinut nou, ci reorientează totul asupra kerygmei ca inimă a identităţii creştine şi ecleziale" (Scrisoare către cardinali, 12 aprilie 2026). Prin urmare, vă invit şi pe voi să vă asumaţi Evangelii gaudium în munca voastră la toate nivelurile, pentru a promova o "misiune cristocentrică şi kerygmatică, născută dintr-o întâlnire transformatoare a vieţii cu Cristos" (ibid.).

Creşterea cererii de spiritualitate, în special în rândul tinerilor, merită o mare atenţie, aşa cum s-a exprimat clar în timpul Jubileului Tinerilor. Noua generaţie nu este exclusă de la evanghelie; dimpotrivă, mulţi, atunci când o redescoperă, doresc să o cunoască mai bine, pentru că percep că ea deţine secretul adevăratei fericiri. Sunt sigur că Dicasterul vostru este deosebit de atent la această întrebare, pe care contemporanii noştri o pun cu tot mai multă insistenţă şi care necesită un răspuns credibil şi coerent. Evanghelizarea nu se bazează pe eficienţa structurilor sau pe relevanţa socială, nici măcar pe consensul care poate fi obţinut în orice moment. Ceea ce rămâne esenţial este, mai degrabă, încrederea în călăuzirea Duhului Sfânt, urmând căile pe care el le indică pentru a-i conduce pe mulţi la Cristos, la cuvântul său mântuitor, la iubirea sa care reînnoieşte viaţa.

Evanghelizarea de astăzi, în special, trebuie să abordeze şi condiţiile şi dinamicele schimbătoare ale transmiterii credinţei din generaţie în generaţie. În unele regiuni ale lumii, această transmitere a încetat practic, necesitând capacitatea de a asuma noi provocări. Cauzele acestei situaţii sunt bine cunoscute şi numeroase; ceea ce rezultă, însă, este o "sărăcie" spirituală în rândul generaţiilor tinere, o lipsă de motivaţie şi de instrumente pentru a dezvolta liber acea angajare faţă de credinţă care dă sens vieţii. Din fericire, în întreaga lume există numeroase şi variate experienţe prin care comunităţile, asociaţiile, mişcările şi grupurile ecleziale creştine întâlnesc tinerii, îi ascultă şi interacţionează cu ei. Climatul cultural predominant în societăţile hipermediate şi consumiste reduce capacitatea de a învăţa cu răbdare şi de a urma cu minuţiozitate un drum personal de căutare a adevărului, cu perseverenţă şi ochi critic. Fiecare mesaj riscă să fie perceput ca o singură opinie printre multe altele.

Transmiterea credinţei, în acest context, are loc în mod necesar prin întâlniri cu persoane şi comunităţi care exprimă bucuria credinţei creştine şi coerenţa unui stil de viaţă evanghelic. Cu siguranţă nu prin diluarea conţinutului său şi prin îndulcirea exigenţelor sale creştinismul poate fi făcut atractiv, ci prin mărturia cu umilinţă şi curaj a "căii, adevărului şi vieţii" care a convertit şi a sfinţit atâtea persoane. După cum a afirmat Benedict al XVI-lea: "Ceea ce avem nevoie în acest moment al istoriei sunt oameni care, printr-o credinţă luminată şi trăită, să-l facă pe Dumnezeu credibil în această lume. [...] Avem nevoie de oameni care să-şi ţină privirea aţintită asupra lui Dumnezeu, învăţând de la el adevărata umanitate. Avem nevoie de oameni al căror intelect este iluminat de lumina lui Dumnezeu şi a căror inimă Dumnezeu o deschide, astfel încât intelectul lor să poată vorbi intelectului altora şi inima lor să poată deschide inimile altora. Numai prin oameni care sunt atinşi de Dumnezeu se poate întoarce Dumnezeu la oameni" (L'Europa di Benedetto nella crisi delle culture [Europa lui Benedict în criza culturilor], Siena 2005, 63-64). Sfinţenia vieţii rămâne, aşadar, întotdeauna forma cea mai convingătoare a frumuseţii credinţei creştine, care transcende timpul şi este propusă oricărei culturi.

Aş dori să spun şi câteva cuvinte despre cateheză, care defineşte în mod decisiv viaţa Bisericii în angajarea sa de formare şi de transmitere a credinţei. O atenţie specială se cuvine catecumenilor, care în număr tot mai mare solicită Botezul. Slujirea plină de bucurie a comunităţii în primirea şi însoţirea catecumenilor nu se poate încheia cu celebrarea sacramentului. Sarcina ulterioară cere o responsabilitate egală: aceea de a oferi un mediu care să satisfacă aşteptările care au condus la aderarea la Cristos şi la Biserica sa. Datoria de a menţine vie alegerea credinţei făcută la Botez implică, în special pentru comunităţile parohiale, necesitatea de a tinde mereu spre un nivel înalt al vieţii creştine (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 31), pentru a asigura noului botezat un spaţiu de creştere coerentă, rod al relaţiilor interpersonale trăite în iubire şi în slujirea reciprocă.

O grijă similară trebuie acordată tinerilor şi tinerelor care primesc sacramentul Mirului. Încurajez numeroasele iniţiative care îi însoţesc în continuarea drumului lor de credinţă pentru creşterea lor umană şi creştină. Aceste iniţiative sunt cu adevărat eficiente atunci când fiecăruia dintre ei li se acordă o atenţie personală, reflectare a iubirii unice şi personale a Domnului.

Preaiubiţilor, vă mulţumesc pentru slujirea voastră adusă slujirii mele şi întregii Biserici şi, încredinţându-vă Fecioarei Maria, discipolă şi misionară perfectă a evangheliei, vă însoţesc cu binecuvântarea mea. Mulţumesc!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu