© Vatican Media

Enciclica lui Leon al XIV-lea: IA să slujească omenirea, nu puterea câtorva

La cea de-a 135-a aniversare a "Rerum novarum", papa reflectă în prima sa enciclică, "Magnifica humanitas", asupra Doctrinei sociale a Bisericii în era inteligenţei artificiale. El cheamă la păstrarea "unei umanităţi magnifice locuite de Dumnezeu", promovând adevărul, demnitatea muncii, dreptatea socială şi pacea. În era digitală, trebuie să dezarmăm IA şi să depăşim teoria "războiului drept", revitalizând dialogul şi multilateralismul.

"Magnifica omenire creată de Dumnezeu se confruntă astăzi cu o alegere decisivă: să ridice un nou Turn Babel sau să construiască oraşul în care Dumnezeu şi omenirea locuiesc împreună". Incipit-ul primei enciclice a lui Leon al XIV-lea - Magnifica humanitas, despre protejarea persoanei umane în era inteligenţei artificiale - rezumă motivaţia şi scopul acesteia. Publicată luni, 25 mai, aceasta a fost semnată de pontif pe 15 mai, la cea de-a 135-a aniversare a promulgării enciclicei Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea. Papa Prevost a moştenit moştenirea predecesorului său, scriind o enciclică socială care abordează una dintre principalele provocări ale erei contemporane: inteligenţa artificială.

Împărţită în cinci capitole, plus o introducere şi o concluzie, Magnifica humanitas porneşte de la o premisă: tehnologia nu este o "forţă antagonistă persoanei" (4), nici "în sine un rău" (9). Totuşi, ea "nu este neutră, pentru că ia chipul celor care o concep, o finanţează, o reglementează, o utilizează". De aici şi chemarea pontifului de a "construi în bine" şi de a "rămâne umani", urmând logica coresponsabilităţii curajoase, a subsidiarităţii, a comuniunii, astfel încât "lumea să poată recunoaşte... în inima fiinţei umane locul unde Dumnezeu vrea să locuiască" (16).

Doctrina socială a Bisericii este o teologie a comuniunii

Primul capitol - O gândire dinamică, fidelă evangheliei - reia Doctrina socială a Bisericii (DSB) în învăţătura recentă şi în Conciliul al II-lea din Vatican, subliniind "caracterul său dinamic" (17). Departe de a fi "un manual de principii şi norme de aplicat", DSB este mai degrabă "o cale de discernământ comunitar", o "teologie a comuniunii în istorie" (27) care ghidează lectura evenimentelor în lumina evangheliei. Leon al XIV-lea reia gândirea predecesorilor săi: de la Pius al XII-lea - primul care a folosit expresia "Doctrina socială a Bisericii" în exortaţia apostolică Menti nostrae din 1950 - până la Papa Francisc, amintind, desigur, prin Rerum novarum din 1891, definită ca o "piatră de hotar în evoluţia învăţăturii sociale" (30). În epocile lor respective, fiecare succesor al lui Petru "a scos la iveală aspecte diferite ale unei singure moşteniri: demnitatea persoanei, valoarea muncii, destinaţia universală a bunurilor, solidaritatea şi subsidiaritatea, grija faţă de creaţie, centralitatea păcii şi a fraternităţii" (45).

Protejarea demnităţii umane: persoana nu este o resursă de exploatat

În capitolul al doilea, Leon al XIV-lea enumeră Fundamentele şi principiile Doctrinei sociale a Bisericii: printre primele, include demnitatea persoanei, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este necesar să ne amintim acest lucru deoarece "presiunea noilor ideologii şi a anumitor interese foarte puternice" pot reduce persoana la o "resursă de folosit şi exploatat" sau la "ceea ce se realizează sau se produce" (51). Dimpotrivă, "demnitatea fundamentală a fiecărei persoane nu este dobândită sau meritată şi nici nu trebuie demonstrată" (53). Un al doilea fundament al DSB este inviolabilitatea drepturilor omului, printre care primul este dreptul la viaţă "de la concepţie până la sfârşitul său natural": în acest sens, Leon al XIV-lea defineşte avortul provocat, uciderea nevinovaţilor şi eutanasia drept "alegeri grav ilicite" (55). Al treilea fundament este recunoaşterea drepturilor minorităţilor, cu o atenţie deosebită faţă de femei: în favoarea lor, Pontiful cere "alegeri concrete" în legi, în muncă, în educaţie, în responsabilităţile sociale şi politice, astfel încât acestea să fie cu adevărat ascultate şi valorizate (57).

Eliminarea sau subjugarea unei naţiuni este imorală şi inacceptabilă

În ceea ce priveşte principiile DSB, Leon al XIV-lea indică cinci: primul este binele comun, "forma socială a demnităţii recunoscute fiecărui individ" (59). Într-un punct, papa este deosebit de ferm: "Promovarea binelui comun nu poate fi niciodată separată de respectul pentru dreptul popoarelor de a exista, de a-şi păstra propria identitate şi de a contribui cu unicitatea lor la familia naţiunilor". Prin urmare, "orice încercare sau plan de a elimina sau subjuga o naţiune este grav imoral şi, prin urmare, inacceptabil" (64).

Tehnologia nu ar trebui concentrată în mâinile câtorva

Al doilea principiu priveşte destinaţia universală a bunurilor: aici şi în alte părţi ale enciclicei, Leon al XIV-lea insistă asupra necesităţii ca toate cunoştinţele şi tehnologia să nu fie concentrate în mâinile câtorva, alimentând astfel prăpastia dintre cei incluşi şi cei excluşi din revoluţia digitală (67). Aceasta conduce la al treilea şi al patrulea principiu, şi anume subsidiaritatea (68) - care necesită depăşirea paternalismului şi a asistenţei sociale în favoarea coresponsabilităţii - şi solidaritatea (73), un "principiu şi virtute" care contrastează cu indiferenţa şi ia în considerare popoarele şi generaţiile viitoare.

Dreptatea socială şi "terenul de testare" al migranţilor

Al cincilea principiu al DSB indicat de papa este dreptatea socială: în era digitală, aceasta trebuie să garanteze tuturor acces egal la oportunităţi, să-i protejeze pe cei mai vulnerabili, să combată ura şi dezinformarea, să supună utilizarea datelor şi a tehnologiilor controlului public, "astfel încât criteriul să nu fie numai profitul, ci demnitatea fiecărei persoane şi binele popoarelor" (80). Leon al XIV-lea indică un "teren de testare decisiv" în acest domeniu în migranţi, refugiaţi şi persoane strămutate: modul în care societatea îi tratează demonstrează "dacă ideea de dreptate este ghidată de frică sau de fraternitate". De aici şi apelul de a proteja "dreptul la speranţă" al celor forţaţi să plece, garantându-le rute sigure şi legale, o primire demnă şi integrare; şi de a promova "dreptul de a rămâne" în propria ţară în pace şi securitate, abordând "cauzele profunde" ale migraţiei (81).

Abuzurile şi examenul de conştiinţă pentru Biserică

Papa intenţionează ca cele cinci principii menţionate anterior să fie adresate nu numai societăţii, ci şi Bisericii, care este chemată la "un examen de conştiinţă": papa îndeamnă "să se cureţe relaţiile şi structurile ecleziale de acele distorsiuni care produc inegalitate, opacitate şi samavolnicii". Invitaţia este de a asculta "victimele abuzurilor spirituale, economice, instituţionale, sexuale, de putere şi de conştiinţă", deoarece aceasta "este o parte integrantă a unui drum al dreptăţii, care include recunoaşterea prejudiciului, repararea justă şi prevenirea" (89).

Este nevoie de un cod etic comun pentru IA

Al treilea capitol - Tehnologie şi dominaţie. Măreţia persoanei umane în faţa promisiunilor IA - explorează esenţa problemei inteligenţei artificiale. Leon al XIV-lea avertizează împotriva "paradigmei tehnocratice" deja denunţată de Francisc, prin care fiecare alegere este dictată exclusiv de parametri de eficienţă şi profit (92). În schimb, cea mai puternică tehnologie nu este neapărat cea mai bună: IA poate imita şi simula omul, dar îi lipseşte conştiinţa morală, empatia, capacitatea afectivă, relaţională şi spirituală. Prin urmare, este necesar să abordăm IA cu sobrietate şi vigilenţă, menţinând claritatea cu privire la responsabilităţile pentru toate etapele sale (accountability) şi concentrându-ne pe politici şi cadre juridice adecvate, supraveghere independentă şi educarea utilizatorilor. Mai presus de toate, este nevoie de un cod etic guvernat de criterii de dreptate socială comună, deoarece "nu este nevoie de o IA mai morală dacă această moralitate este decisă de câţiva" (107). Fără a neglija impactul asupra mediului al noilor tehnologii, care necesită cantităţi mari de energie şi apă, afectând emisiile de dioxid de carbon şi dăunând Creaţiei (101).

Dezarmarea IA şi eliberarea ei de logica competitivă

Trebuie să "dezarmăm IA" - insistă Leon al XIV-lea - pentru a o elibera de logica competiţiei militare, economice şi cognitive; pentru a rupe ecuaţia dintre puterea tehnică şi dreptul de a guverna; pentru a o elibera de monopoluri şi a o împiedica să domine oamenii. Această sarcină este etică, tehnică şi ecologică, deoarece IA "este deja un mediu în care suntem cufundaţi şi o putere cu care trebuie să ne confruntăm" (110). Un spaţiu amplu este dedicat criticii transumanismului şi postumanismului, care interpretează progresul ca depăşirea limitelor omenirii. În schimb, limitările nu sunt defecte care trebuie eliminate, ci o dimensiune constitutivă a persoanei, deoarece "fiinţa umană nu prosperă în pofida limitărilor, ci adesea prin limitări" (118), recunoscând fragilitatea şi finitudinea ca locuri în care relaţiile, îngrijirea şi deschiderea către Dumnezeu şi către ceilalţi se maturizează.

Progresul tehnicii nu trebuie să facă inima să regreseze

Miza este mare: avansarea tehnicii prin eliminarea limitelor omenirii înseamnă, de fapt, a face inima să regreseze. Magnifică, dar rănită, omenirea "nu trebuie înlocuită sau depăşită". Tehnologia îi poate alina suferinţa şi îi poate deschide noi posibilităţi, dar nu trebuie să-i nege ceea ce este cu adevărat natura sa: "capacitatea de relaţii şi iubire" (126). În faţa IA, adevărata alternativă nu este între entuziasm şi frică, ci între două moduri de a construi progresul: în slujba persoanei şi a popoarelor sau a logicilor puterii (129). O alegere care îi implică pe toţi: "construcţia Babelului sau cea a Ierusalimului", cele două "cetăţi" a omului şi a lui Dumnezeu indicate şi de Sfântul Augustin (130), începe cu fiecare dintre noi.

Ecologia comunicării şi centralitatea şcolii

În capitolul al patrulea - Protejarea omenirii în transformare: Adevăr, muncă, libertate - enciclica consideră adevărul ca un bun comun şi un element esenţial al democraţiei. În mediul digital, adevărul trebuie exprimat într-o "ecologie a comunicării", astfel încât cultura generată de web să nu devină un instrument de "omogenizare şi dominare", ci mai degrabă un spaţiu pentru maturizarea "libertăţii interioare şi a gândirii critice" (136-137). Papa sugerează mai multe instrumente: transparenţa în selecţia conţinutului, protecţia datelor cu caracter personal, jurnalismul serios bazat pe argumentare şi verificare, o nouă conştientizare a utilizării "corecte şi critice" a IA şi integrarea cunoştinţelor. De asemenea, se cere o comunicare transparentă şi corectă din partea Bisericii, în special în cazurile de nedreptate şi abuzuri. În centrul enciclicei se află apelul la o alianţă educaţională reînnoită, astfel încât "dorinţa tinerilor de a pune întrebări" să nu fie stinsă de maşini perfecte care fac gândirea umană să pară inutilă (140). "Trebuie să ne educăm să postim de la IA", subliniază Leon al XIV-lea, eliminând inegalităţile în accesul la educaţie şi concentrându-ne pe şcoală ca loc unde se învaţă să "căutăm şi să iubim adevărul" şi învaţă ceea ce digitalul nu poate oferi: "timp comun pentru învăţare şi relaţii de încredere" (147).

Munca să fie centrată pe persoană, nu pe profit

În "a patra revoluţie industrială" reprezentată de tranziţia digitală, papa subliniază importanţa protejării demnităţii şi valorii muncii: "Noile moduri de lucru nu sunt neapărat mai bune", explică el, deoarece tehnologia poate descalifica lucrătorii, îi poate izola la funcţii marginale şi îi poate supune unei supravegheri automate (150). Dimpotrivă, este necesar să se proiecteze sisteme care să se concentreze pe persoană şi nu numai pe performanţă, deoarece tehnologia poate cu siguranţă să elibereze oamenii de sarcini împovărătoare sau repetitive, dar nu trebuie absolut deloc să ducă la şomaj în numele reducerii costurilor şi al creşterii profiturilor. Într-un scenariu în care se profilează o sărăcie şi o inegalitate mai mari, cauzate de sistemele automatizate care înlocuiesc omul, papa solicită, de asemenea, o reînnoire a organizaţiilor sindicale (155).

Dezvoltarea nu se măsoară doar în termeni de PIB

Transformarea digitală trebuie guvernată în prealabil prin criterii sociale stabile, formare accesibilă şi continuă pentru lucrători şi responsabilitate corporativă. Pontiful subliniază, de asemenea, necesitatea de a depăşi PIB-ul ca referinţă pentru nivelul de dezvoltare al unei ţări, concentrându-se în schimb pe demnitatea muncii, prosperitatea comună, reducerea inegalităţilor şi protecţia mediului. Finanţele pentru finanţe sunt, de fapt, diferite de finanţarea pentru dezvoltare (159-160). Şi urmând paşii Sfântului Paul al VI-lea, se subliniază interdependenţa dintre pace şi dezvoltare, apelând la o cooperare internaţională capabilă să definească strategii comune "în special în beneficiul ţărilor şi grupurilor cele mai vulnerabile", deoarece prosperitatea contribuie la pace "numai dacă este răspândită, incluzivă şi sustenabilă" (163).

Familia, un bun social primordial

Enciclica face, de asemenea, o referire puternică la familie, fondată pe unirea stabilă dintre un bărbat şi o femeie: este un "bun social primordial", o "celulă fundamentală şi de neînlocuit a oricărei organizări comunitare" (165) care trebuie susţinută şi prin politici de muncă ce favorizează stabilitatea şi ritmurile umane, astfel încât să garanteze echilibrul corect în viaţă şi să protejeze acea "capacitate de a construi viitorul" care face societatea generativă.

"Arhitectura vizibilităţii" şi riscurile la adresa libertăţii

În cele din urmă, tema libertăţii umane, care trebuie protejată împotriva dependenţei şi a transformării în marfă: într-o epocă în care platformele digitale sunt concepute pentru a capta timpul utilizatorilor şi a le exploata fragilitatea, este urgent să se consolideze libertatea interioară a fiecăruia şi să se abordeze riscul controlului social care decurge din colectarea masivă de date şi din utilizarea sistemelor algoritmice. Profilarea, prezicerea şi direcţionarea comportamentului reprezintă, de fapt, "o nouă putere" (171) care riscă să-i discrimineze pe cei mai slabi. Papa deplânge, în special, "arhitectura vizibilităţii" care recompensează şi amplifică numai ceea ce este vizibil, modelând opinii şi generând conformism.

Noi forme de sclavie şi noul colonialism

IA generează noi forme de sclavie, cum ar fi cea a "corpurilor marcate, mutilate şi uzate" (173) ale celor care lucrează pentru a extrage "pământurile rare" necesare tehnologiei. Prin urmare, lupta împotriva noilor forme de sclavie este un alt "test decisiv pentru discernământul etic" al transformării digitale. În acest sens, Leon al XIV-lea subliniază că "Biserica îşi reînnoieşte condamnarea fermă a oricărei forme de sclavie, trafic de persoane şi transformare în marfă" şi reiterează că a nu reacţiona sau a nu tolera aceste "grave încălcări ale demnităţii umane" înseamnă, de fapt, "a deveni complice" (174). În acelaşi timp, papa "cere sincer iertare" pentru întârzierea Bisericii în condamnarea "flagelului sclaviei" în trecut. Enciclica se referă şi la "noile pământuri rare ale puterii", adică la informaţii vitale - de exemplu, despre sănătate şi demografie - folosite pentru a ghida strategiile economice. Aceasta este, explică pontiful, o nouă faţă a colonialismului care îşi însuşeşte datele şi transformă vieţile personale în informaţii exploatabile, transformând mediul digital într-un "spaţiu al prădării" (178-179).

Depăşirea teoriei "războiului drept"

În capitolul cinci şi ultimul - Cultura puterii şi civilizaţia iubirii - Leon al XIV-lea îşi îndreaptă privirea spre război: "Revoluţia digitală schimbă gramatica conflictului" şi, fără o abordare etică, deciziile privind viaţa şi moartea persoanelor vor fi din ce în ce mai impersonale, utilizarea forţei fiind considerată o "opţiune imediată şi practică" (182-183). La baza tuturor acestor lucruri se află o "cultură a puterii" care normalizează războiul şi îl reabilitează ca "instrument al politicii internaţionale", încurajând reînarmarea. Asupra opiniei publice, care în trecut vedea beligeranţa numai ca extrema ratio, apasă acum şi naraţiunile mediatice polarizante, precum şi "o pierdere îngrijorătoare a memoriei istorice" care ne privează de o viziune pe termen lung (191). Prin urmare, astăzi pacea nu mai este înţeleasă ca o sarcină de îndeplinit, ci ca un interval precar între conflicte. Din acest motiv, Leon al XIV-lea reiterează că - menţinând dreptul la apărare legitimă în sensul cel mai strict - este necesar să se depăşească teoria "războiului drept", promovând în schimb dialogul, diplomaţia şi iertarea (192).

Niciun algoritm nu face războiul acceptabil din punct de vedere moral

Papa Prevost nu uită să deplângă creşterea industriei de război, cursa înarmării nucleare şi apariţia unor noi actori înarmaţi - inclusiv jihadişti - care îşi propun să perpetueze conflictul ca sursă de putere şi profit. De asemenea, el avertizează clar împotriva utilizării armelor bazate pe inteligenţă artificială, deoarece "nu există niciun algoritm care să poată face războiul acceptabil din punct de vedere moral". Într-adevăr, tehnologia "nu eliberează conflictul de lipsa sa de umanitate intrinsecă; ea nu poate decât să-l facă mai rapid şi mai impersonal, coborând pragul de recurgere la violenţă şi transformând apărarea în previziune operaţională, victimele fiind reduse la date. Astfel, ne obişnuieşte cu ideea că violenţa este inevitabilă şi trebuie pur şi simplu optimizată" (198). Prin urmare, sunt necesare constrângeri etice riguroase, împărtăşite la nivel internaţional, bazate pe responsabilitatea personală şi protecţia civililor, deoarece "orice tehnologie care facilitează lovirea fără a vedea faţa celuilalt coboară pragul moral al conflictului" (199).

Criza multilateralismului

Cultura puterii apare şi din criza multilateralismului şi din apariţia unui "multipolarism dezordonat şi conflictual" în care predomină neîncrederea în ceilalţi (201). Forţa legii este înlocuită de legea celui mai puternic; logica puterii prevalează asupra construirii păcii, care este izolată în plan secundar, iar instituţiile create pentru a proteja destinul comun al popoarelor sunt acum slăbite, autoritatea lor morală nemaifiind recunoscută. În acest sens, papa speră la "reforme profunde" pentru ONU şi pentru sistemul politic internaţional care să învingă actuala criză a valorilor în favoarea adevăratului bine comun (226).

O Realpolitik iresponsabilă

Astăzi, continuă enciclica, se poartă războaie "hibride" care implică tehnologia economică, financiară şi informaţională, exploatând dezinformarea şi frica pentru a influenţa opinia publică şi a prezenta creşterea cheltuielilor militare drept "singurul răspuns" la un viitor incert. Dar toate acestea nu sunt decât un "fals realism", o Realpolitik iresponsabilă care seamănă resemnarea în conştiinţe şi culturi faţă de un război inevitabil şi respinge pacea ca pe o utopie (204-205). Fără a exclude faptul că, pentru unii, conflictul armat ar putea fi un instrument pentru "gestionarea cinică" a dificultăţilor, precum şi o modalitate de a distrage atenţia de la problemele interne (208).

Civilizaţia iubirii

Creştinii sunt chemaţi să răspundă acestei culturi a puterii construind "civilizaţia iubirii": harul, de fapt, nu elimină în mod magic conflictul, ci generează "o rezistenţă activă la rău şi o creativitate surprinzătoare în bine" (211). Fiecare persoană, în propria sferă de acţiune, este chemată să aleagă dacă să promoveze logica forţei sau să păstreze pacea, oprind dezumanizarea cu mici acte de fidelitate şi tenacitate. Papa indică cinci "căi ale responsabilităţii": dezarmarea cuvintelor spunând adevărul; construirea păcii în dreptate; asumarea privirii victimelor luând poziţie, pentru că există conflicte în care "nu este corect să rămânem neutri". Atacurile împotriva civililor, spitalelor şi infrastructurii rănesc însăşi omenirea şi nu pot fi izolate în analize abstracte. Dimpotrivă, trebuie să dăm glas victimelor pentru a "deveni cu adevărat conştiente de abisul răului conţinut" în război şi în toate formele de violenţă (217). Şi din nou: papa ne îndeamnă să cultivăm "un realism sănătos" care caută căi către pace ce pot fi atinse prin acţiuni, nu numai prin cuvinte.

A nu folosi numele lui Dumnezeu pentru a legitima războiul

În cele din urmă, relansarea dialogului trecând de la o cultură a puterii la o cultură a negocierii. De asemenea, crucial este "dialogul între religii", purtătorul unui mesaj de pace. "Cine foloseşte numele lui Dumnezeu pentru a legitima terorismul, violenţa sau războiul îşi trădează faţa - avertizează Leon al XIV-lea -: "a lupta în numele religiei înseamnă, în realitate, a ataca religia însăşi" (223). La rândul său, diplomaţia Sfântului Scaun foloseşte "principiul evanghelic al milostivirii" drept criteriu concret pentru acţiunea politică. De aici şi îndemnul la rugăciune, pentru că pacea vine în primul rând de la Dumnezeu (227-228).

Magnifica omenire

În încheierea scrisorii sale, pontiful îi invită pe credincioşi să îmbrăţişeze noile tehnologii în lumina evangheliei, urmând "un drum sobru şi exigent al vieţii creştine", astfel încât, chiar şi în era inteligenţei artificiale, fiecare să poată fi martor la "frumuseţea unei omeniri magnifice locuite de Dumnezeu".

Isabella Piro

(După Vatican News, 25 mai 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu