Vizita pastorală a Sfântului Părinte Leon al XIV-lea la Acerra (23 mai 2026)

*

Întâlnirea cu episcopii, clerul, călugării şi familiile victimelor poluării mediului (Catedrala "Sfânta Fecioară Maria Ridicată la Cer" - Acerra)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

[Discursul episcopului diecezan]

Eminenţe, Excelenţe,

© Vatican Media

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi mulţumesc pentru primirea voastră!

Îi mulţumesc Domnului că pot să vă întâlnesc, întorcându-mă în Campania la câteva zile după vizita mea la Sanctuarul din Pompei şi la oraşul Napoli. Ştiţi că Papa Francisc a vrut deja să vină aici, în ceea ce din păcate a ajuns să fie cunoscut sub numele de "Ţinutul Focurilor", dar nu a putut. Astăzi dorim să-i îndeplinim dorinţa, recunoscând marele dar pe care enciclica Laudato si' l-a reprezentat pentru misiunea Bisericii în acest ţinut. Într-adevăr, strigătul creaţiei şi al săracilor dintre voi a fost auzit mai dramatic din cauza unei concentrări mortale de interese obscure şi de indiferenţă faţă de binele comun, care a otrăvit mediul natural şi social. Este un strigăt care cere convertire!

În această catedrală, trăim primul moment, cel eclezial şi, aş spune, cel mai familiar, al vizitei mele. Apoi, în piaţă, vom întâlni, în mod ideal, întreaga societate. Am venit mai întâi să adun lacrimile celor care şi-au pierdut persoane dragi, ucişi de poluarea mediului cauzată de persoane şi organizaţii fără scrupule, care prea mult timp au putut acţiona cu impunitate. Sunt aici, însă, şi pentru a le mulţumi celor care au răspuns răului cu binele, în special unei Biserici care a îndrăznit să denunţe şi să profeţească, să adune poporul în speranţă. Astfel, ştiind că vă voi vizita în ajunul Rusaliilor, am căutat în Sfintele Scripturi un pasaj care să vă poată interpreta şi inspira călătoria. L-am găsit într-o viziune grandioasă a profetului Ezechiel, condus de Domnul către o experienţă care avea să devină un mesaj puternic de înviere pentru poporul aflat în exil. Ezechiel povesteşte: "Mâna Domnului a fost peste mine; m-a făcut să ies în Duhul Domnului şi m-a pus să stau în mijlocul unei văi: ea era plină de oase. M-a făcut să trec pe lângă ele de jur împrejur şi, iată, erau foarte multe pe suprafaţa văii; şi, iată, erau foarte uscate" (Ez 37,1-2).

Preaiubiţilor, Dumnezeu a pus bărbatul şi femeia într-o grădină pentru a o cultiva şi a o îngriji. Totul era viaţă, frumuseţe, fertilitate. Şi acest ţinut era numit în vechime Campania felix, pentru că încânta prin rodnicia sa, prin produsele sale şi prin cultura sa, un imn adus vieţii. Şi totuşi, iată moartea, a pământului şi a oamenilor săi. Ne putem identifica cu consternarea profetului faţă de acea întindere de oase uscate. Suferim pentru devastarea care a compromis un ecosistem minunat, locuri, istorii şi amintiri. În faţa acestei realităţi, există două atitudini posibile: indiferenţă sau responsabilitate. Aţi ales responsabilitatea şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, aţi început un drum de angajare şi de căutare a dreptăţii.

Domnul îi pune apoi lui Ezechiel o întrebare: "Mi-a zis: «Fiul omului, oare vor putea să trăiască oasele acestea?». Eu i-am zis: «Doamne Dumnezeule, tu ştii!»" (Ez 37,3). Preaiubiţilor, iată că Dumnezeu are întrebări noi pentru noi, întrebări care lărgesc orizontul nostru. El ştie că inima noastră caută viaţa şi tânjeşte după veşnicie, dar că le amână prea uşor într-un timp nedefinit şi îndepărtat, într-o lume diferită care încă nu există. Ezechiel, însă, trebuie să-şi slujească poporul, pe cei care există, în situaţia în care se află. De asemenea, Bisericile noastre au misiunea de a face aşa încât Cuvântul lui Dumnezeu să răsune aici şi acum. Acest Cuvânt ne întreabă dacă credem în propriile sale posibilităţi: este Cuvântul vieţii. Dacă ne întâlnim astăzi, este pentru a răspunde acestui Cuvânt. Şi răspundem astfel: Doamne, moartea pare să fie peste tot, nedreptatea pare să fi învins, crima, corupţia şi indiferenţa încă ucid, binele pare să rămână ofilit. Totuşi, dacă ne întrebi: "Oare vor putea să trăiască oasele acestea?", noi credem şi spunem: "Doamne Dumnezeule, tu ştii!". Tu ştii că putem învia, pentru că Tu însuţi ne iei de mână. Tu ştii că deşertul nostru poate înflori. Tu ştii cum să transformi jalea în bucurie.

Surorilor şi fraţilor, toate acestea sunt foarte concrete: este o promisiune care devine deja realitate. Papa Francisc, în enciclica Laudato si', denunţând o paradigmă a morţii, a anunţat clar apariţia tăcută a unei noi vieţi. După ce a enumerat situaţii în care oamenii reconstruiesc deja împreună şi remodelează dreptatea socială şi de mediu, el scrie: "Umanitatea autentică, care cheamă la o nouă sinteză, pare să locuiască aproape imperceptibil în mijlocul civilizaţiei tehnologice [...]. Va fi aceasta o promisiune durabilă, în pofida a tot, izbucnind ca o rezistenţă încăpăţânată a tot ceea ce este autentic?" (Laudato si', 112). Dragi prieteni, fiţi martori ai acestei "rezistenţe încăpăţânate" care devine renaştere, oriunde Evanghelia luminează şi transformă viaţa. Asta ne-a învăţat Conciliul al II-lea din Vatican, în special în constituţia Gaudium et spes. Domnul ne pune noi întrebări despre cum trăim în cartierele noastre, despre disponibilitatea noastră de a lucra împreună ca indivizi şi instituţii, despre pasiunea noastră pentru educaţie, despre onestitatea în munca noastră, despre distribuţia echitabilă a puterii şi a bogăţiei, despre respectul faţă de oameni şi faţă de toate creaturile. Pot fi aceste ţinuturi reînviate? Fiţi voi înşivă răspunsul: o comunitate unită în credinţă şi angajare. Atunci viaţa se va multiplica.

Şi iată porunca Domnului către profetul său: "Profeţeşte asupra acestor oase şi spune-le: «Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa spune Domnul Dumnezeu către aceste oase: Iată, eu fac să vină în voi un duh şi veţi trăi!»" (Ez 37,4-5). Ezechiel ascultă şi observă: "Am profeţit după cum mi s-a poruncit. Când profeţeam, a fost un zgomot şi, iată, era un cutremur! Şi oasele s-au apropiat unele de altele. M-am uitat şi, iată, erau peste ele nervi şi a apărut carne deasupra lor! Şi s-a întins pielea peste ele de deasupra, dar nu era duh în ele" (Ez 37,7-8). Înţelegem, aşadar, că minunea nu se întâmplă dintr-o dată. Profetul este cu siguranţă uimit de ceea ce vede şi aude, dar tot nu este suficient, ceva lipseşte încă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi: trebuie să avem din nou încredere, să ascultăm din nou, să credem din nou. Alegerile pe care le-aţi făcut, drumul eclezial pe care l-aţi întreprins, micile şi marile reporniri cu care aţi înfruntat durerea nu sunt încă totul. Dacă te opreşti, te dai înapoi. De fapt, Domnul vorbeşte din nou către Ezechiel: "Profeţeşte duhului, profeţeşte, fiul omului, şi spune duhului: aşa zice Domnul Dumnezeu: «De la cele patru vânturi vino, duhule, şi suflă peste aceşti morţi ca să trăiască!». Am profeţit cum mi s-a poruncit. Şi a venit în ei un duh şi au trăit, au stat pe picioarele lor: era o armată foarte, foarte mare" (Ez 37,9-10).

Fraţilor şi surorilor, Duhul Sfânt să vă dăruiască să vedeţi o "armată" de pace ridicându-se şi vindecând rănile acestui ţinut şi ale comunităţilor sale. Nu mai este un foc care distruge, ci un foc care reînvie şi încălzeşte, focul Duhului care aprinde inimile şi minţile a mii şi mii de bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni şi inspiră grijă, consolare, atenţie şi iubire adevărată. În special voi, familii lovite de moarte, generaţi viaţă nouă transmiţând fiilor şi fiicelor voastre, nepoţilor şi vecinilor acel simţ al responsabilităţii care prea adesea a lipsit. Lăsaţi resentimentul să moară, fiţi primii care practică dreptatea pe care o căutaţi, daţi mărturie despre viaţă şi învăţaţi îngrijirea.

Şi voi, slujitori hirotoniţi, călugări şi călugăriţe, fiţi membri vii ai acestui popor: demonstraţi zilnic autoritatea slujirii, care se umileşte şi se apropie, care face primul pas şi iartă. Într-adevăr, o cultură a privilegiilor, a aroganţei şi a lipsei de responsabilitate, care a făcut atât de mult rău acestui ţinut, ca şi multor alte regiuni din Italia şi din lume, trebuie demontată. Duhul să sufle din cele patru vânturi şi să inspire noi forme de proclamare, cooperare şi regenerare ambientală şi socială. Într-adevăr, există o spiritualitate a locurilor, dar aceasta datorează totul spiritualităţii persoanelor. Într-adevăr, schimbarea în lume începe întotdeauna în inimă. Ezechiel însuşi, înainte de această profeţie a morţii şi învierii, a anunţat reînnoirea de care numai Dumnezeu este capabil: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: [...] «Vă voi da o inimă nouă şi un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru şi vă voi da o inimă de carne. Duhul meu îl voi pune în voi şi vă voi face să umblaţi după hotărârile mele, să păziţi şi să împliniţi judecăţile mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul meu şi eu voi fi Dumnezeul vostru»" (Ez 36,22.26-28).

Isus Înviat să ne dăruiască să locuim împreună astfel, capabili să primim şi să punem în practică Cuvântul lui Dumnezeu, pelerini aici pe pământ şi cetăţeni în veşnicia sa.

LEO PP. XIV

*

Întâlnire cu primarii şi credincioşii municipalităţilor din "Ţara Focurilor" (Piazza Calipari - Acerra)

© Vatican Media

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua tuturor!

Salut autorităţile şi le mulţumesc tuturor celor care au colaborat la pregătirea întâlnirii de astăzi. Vă mulţumesc tuturor că sunteţi aici!

Sunt bucuros să petrec această dimineaţă de sâmbătă cu voi, pentru a revedea o regiune a cărei frumuseţe nicio nedreptate nu o poate şterge. În viaţă, înţelegem că, cu cât o frumuseţe este mai fragilă, cu atât cere mai multă îngrijire şi responsabilitate. Acesta este, preaiubiţilor, sensul principal al prezenţei mele de astăzi la Acerra: să întăresc şi să încurajez acel val de demnitate şi responsabilitate pe care fiecare inimă sinceră îl simte atunci când viaţa izvorăşte şi imediat este ameninţată de moarte. Cei care au darul credinţei vor înţelege că acest val vine de la Dumnezeu Creatorul, care caută în fiecare bărbat şi femeie colaboratori în proiectele sale de viaţă.

Cu puţin timp în urmă, în catedrală, m-am întâlnit cu câteva rude ale victimelor poluării care, în ultimele decenii, a făcut ca această zonă să fie cunoscută, din păcate, drept "Ţinutul Focurilor": un termen care nu face dreptate binelui care există şi dăinuie, dar care cu siguranţă a favorizat o conştientizare larg răspândită a gravităţii corupţiei şi indiferenţei care a permis să se producă crime. Am vrut să mulţumesc episcopilor, preoţilor, diaconilor, călugărilor şi călugăriţelor, precum şi laicilor care au îmbrăţişat cu bucurie mesajul enciclicei Laudato si' şi invitaţia constantă a Papei Francisc de a fi o Biserică deschisă, misionară şi sinodală. Mergând împreună, depăşind egocentrismul, îndrăznind să profeţim în pofida rezistenţei şi a ameninţărilor: aceasta este ceea ce ne cere Domnul şi ceea ce ne inspiră Duhul său.

În acest teritoriu, de fapt, viaţa există şi se opune morţii; dreptatea există şi se va afirma. Desigur, trebuie să alegem viaţa şi să ne eliberăm de legăturile morţii. Există întotdeauna un avantaj subtil în resemnare, în compromis, în amânarea deciziilor necesare şi curajoase. Fatalismul, plângerea şi transferul vinovăţiei asupra altora sunt terenul fertil pentru fărădelegi şi o sursă de deşertificare a conştiinţelor. De aceea aş vrea să vă spun tuturor: fiecare să îşi asume propriile responsabilităţi, să alegem dreptatea, să slujim viaţa! Binele comun este mai presus de preocupările câtorva, mai presus de interesele personale, fie ele mici sau mari.

Acest ţinut a plătit un preţ greu, a îngropat atât de mulţi dintre copiii săi, a fost martor la suferinţa copiilor şi a nevinovaţilor. Valoarea şi greutatea acestei dureri ne cer să ne străduim împreună să fim martori ai unui nou pact. Călătoriţi spre un timp al renaşterii, care nu este un timp al respingerii, ci al acţiunii etice şi al memoriei active. Este un timp pentru o privire contemplativă, cea la care enciclica Laudato si' a chemat toate fiinţele umane, fiecare pornind de la responsabilităţile sale. "Cultura ecologică - a scris Papa Francisc - nu se poate reduce la o serie de răspunsuri urgente şi parţiale la problemele emergente ale degradării mediului, epuizării resurselor naturale şi poluării. Are nevoie de o perspectivă distinctă, de un mod de gândire, de o politică, de un program educaţional, de un stil de viaţă şi de o spiritualitate care să poată crea rezistenţă la avansul paradigmei tehnocratice" (Laudato si', 111). Surorilor, fraţilor, această paradigmă se prezintă şi astăzi ca una câştigătoare: este la baza proliferării conflictelor, în spatele cărora se află cursa pentru acumularea de resurse; o vedem rezistând de fiecare dată când cei aflaţi în poziţii politice şi instituţionale sunt prea slabi faţă de cei puternici; o găsim activă într-o dezvoltare tehnologică ce vizează profiturile ameţitoare ale câtorva şi este oarbă faţă de persoane, de munca lor şi de viitorul lor. Aşadar, dacă suntem chemaţi să ne schimbăm, aceasta trebuie să înceapă de la privirea noastră.

După unii, a lăsa o lume mai bună copiilor noştri a devenit o ambiţie nobilă. Totuşi, misiunea de a lăsa lumii fii şi fiice mai buni nu trebuie să fie aşa. Angajarea faţă de educaţie este la îndemâna noastră şi o prioritate. Educaţia tinerilor, desigur, dar şi a adulţilor; a copiilor, dar şi a bătrânilor; a cetăţenilor şi a liderilor lor; a lucrătorilor şi angajatorilor; a credincioşilor şi a păstorilor: cu toţii mai avem multe de învăţat. Fiecare are ceva de oferit, dar mai întâi trebuie să înveţe să primească. Nu este uşor să recunoaştem, totuşi acesta este începutul viitorului: este ca o uşă care se deschide spre ceea ce până acum nu am gândit, nu am crezut sau nu am iubit suficient. A învăţa mai departe: aceasta este ceea ce ne face o comunitate. Pentru creştini, înseamnă "a merge pe cale" cu Isus: a deveni, la fiecare vârstă, din ce în ce mai mulţi şi mai buni discipoli ai săi.

Preaiubiţilor, va fi o adevărată schimbare de mentalitate economică, civilă şi chiar religioasă, care va construi binele ce va vindeca acest ţinut şi întreaga planetă. Între oameni, instituţii şi organizaţii publice şi private, trebuie să consolidăm şi să lărgim pactul care deja îşi dă primele roade pe plan educaţional şi social. Nu numai că va contracara şi va demonta alianţele delictuoase, dar va conecta şi va multiplica în mod pozitiv cele mai bune forţe şi marile idei care există deja în inimile voastre. Aici aş dori să mulţumesc acelor "pionieri" care, cu angajarea lor curajoasă, au fost primii care au denunţat relele acestui ţinut şi au atras atenţia asupra realităţii obscure şi negate a otrăvirii sale: mă gândesc în special la membrii asociaţiilor de mediu. Acum ştim cu toţii că trebuie să veghem asupra sănătăţii creaţiei aşa cum veghem asupra propriei noastre uşi, respingând ispitele puterii şi îmbogăţirii legate de practici care poluează pământul, apa, aerul şi coexistenţa. Vom crea, pas cu pas, dar rapid, o economie mai puţin individualistă, un sistem mai puţin consumist. Câtă risipă, câtă risipă, câtă otravă a provenit dintr-un model de creştere care ne-a vrăjit, lăsându-ne mai bolnavi şi mai săraci. Să învăţăm să fim bogaţi într-un mod diferit: mai atenţi la relaţii, mai concentraţi pe promovarea binelui comun, mai ataşaţi de spaţiul local, mai recunoscători în a-i primi şi integra pe cei care vin să trăiască alături de noi.

Din această convertire putem construi bune practici comunitare: prin persoane şi întreprinderi care cultivă simţul limitelor, nu pe cel al încălcării iresponsabile; care au gustul recuperării, nu logica invaziei; o foame şi o sete de dreptate mai degrabă decât de posesiune. În special, a fi aproape de inima umană şi, prin urmare, mai aproape de Dumnezeu care a creat-o, înseamnă a dori o comunitate mai incluzivă, mai unită, mai puţin afectată de marginalizare şi polarizare. Dar calea de urmat este îngustă, pentru că începe cu noi, de acolo unde ne aflăm. A putea corecta cursul, acţionând în fiecare zi pe baza obiceiurilor şi prejudecăţilor în care ne-am aşezat, văzând dincolo de gardurile noastre înseamnă a ne întâlni cu adevărat. Uneori este o cale în urcare şi prost marcată. Un exemplu concret: numele "ţinutul focurilor" se referă la focurile aprinse la periferia oraşelor, uneori de minorităţi respinse şi marginalizate de fraţi şi surori pe care puţini îi cunosc şi îi respectă. Marginalizarea generează întotdeauna nesiguranţă: calea de urmat este de a combate marginalizarea, nu marginalizaţii; este de a rupe întregul lanţ, nu numai de a ataca ultima verigă. Ştiţi bine asta!

În acest an jubiliar al Sfântului Francisc, patronul Italiei, tocmai Sărăcuţul din Assisi ne aminteşte că pacea se întemeiază pe grija faţă de ceilalţi, pe fraternitate: am fost plasaţi într-o casă comună pentru a învăţa să trăim împreună. Problemele acestei case sunt problemele noastre; frumuseţea ei este frumuseţea noastră. Avem sarcina de a veghea ca nişte santinele în noapte. Putem fi printre cei care vor observa noul răsărit.

Surorilor şi fraţilor, vă mulţumesc foarte mult: pentru papa această vizită este foarte preţioasă! Vă port în rugăciunile mele, încredinţându-vă pe fiecare dintre voi, familiile voastre şi prezentul şi viitorul comunităţilor voastre Mamei noastre Maria, Steaua dimineţii. Mulţumesc!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu