© Vatican Media

Papa la Napoli: Întâlnire cu clerul şi persoanele consacrate în Catedrala mitropolitană "Sfânta Fecioară Maria Ridicată la Cer" - Napoli (8 mai 2026)

Cuvintele Sfântului Părinte înainte de întâlnirea cu episcopul, clerul, călugării şi călugăriţele

Salut, Napoli! Bună ziua! Am venit la Napoli pentru a găsi această căldură pe care numai Napoli o poate oferi! Mulţumesc pentru această primire! Mulţumesc! Este o binecuvântare de la Dumnezeu să fim împreună, sunt foarte fericit să fiu aici în această după-amiază: un timp foarte scurt, dar foarte semnificativ. Şi această primă oprire chiar aici, la dom, catedrala din Napoli, unde vreau să aduc şi acest omagiu Sfântului Ianuariu, atât de important pentru devoţiunea voastră, pentru credinţa voastră!

Vă salut Eminenţă, pe toţi, vă mulţumesc că sunteţi aici. Ne vom ruga împreună, cerem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra voastră tuturor, asupra întregului Napoli. Mulţumesc! Mulţumesc!

_____________

Eminenţă, Excelenţe,

Dragi preoţi, călugăriţe şi călugări,

Fraţilor şi surorilor!

Vă mulţumesc, Eminenţă, pentru salutul dumneavoastră, şi în numele celor prezenţi şi al întregii Biserici din Napoli. Este o mare bucurie pentru mine să vizitez acest oraş, atât de bogat în artă şi cultură, situat în inima Mediteranei şi locuit de un popor inconfundabil şi vesel, în pofida poverii atâtor greutăţi. Veneratul meu predecesor, Papa Francisc, venind aici în 2015, a spus: "Viaţa la Napoli nu a fost niciodată uşoară, dar niciodată tristă! Aceasta este marea voastră resursă: bucuria, veselia" (Întâlnire cu locuitorii din Scampia, 21 martie 2015). Astăzi sunt aici şi eu pentru a fi molipsit de această bucurie. Vă mulţumesc pentru primire!

În acest spirit de prietenie şi fraternitate, aş dori să împărtăşesc cu voi o scurtă reflecţie, care sper că vă va susţine şi încuraja în drumul vostru şi va oferi câteva perspective utile pentru viaţa eclezială şi pastorală.

Există un cuvânt care rezonează în inima mea ascultând relatarea evanghelică a celor doi discipoli pe drumul spre Emaus: cuvântul "grijă". Asemenea acelor doi discipoli, şi noi continuăm adesea drumul nostru, incapabili să interpretăm semnele istoriei. Uneori, descurajaţi şi dezamăgiţi de atâtea probleme sau de speranţe personale şi pastorale care par nerealizate, simţim tristeţe şi amărăciune în inimă. Isus, însă, stă alături de noi şi merge cu noi, însoţindu-ne pentru a ne deschide către o lumină nouă: atitudinea lui este cea a celui care se preocupă.

Opusul grijii este neglijenţa. Îmi vin imediat în minte câteva exemple: neglijarea străzilor şi a colţurilor oraşului, a spaţiilor comune, a suburbiilor şi, mai mult, toate acele situaţii în care viaţa însăşi este neglijată, când ne străduim să-i păstrăm frumuseţea şi demnitatea. Totuşi, aş vrea să reflectăm, înainte de toate, asupra importanţei grijii interioare, care este îngrijirea inimii noastre, a umanităţii noastre şi a relaţiilor noastre.

Spun aceasta în primul rând celor care, în Biserică, sunt chemaţi la un rol de responsabilitate, la o slujire de conducere, la o consacrare specială. Mă gândesc în primul rând la preoţi, la călugăriţe şi la călugări, pentru că povara slujirii şi lupta interioară care rezultă din aceasta au devenit, în anumite privinţe, chiar mai împovărătoare astăzi decât în trecut.

Napoli este un oraş cu o mie de culori, unde cultura şi tradiţiile trecutului se îmbină cu modernitatea şi cu inovaţiile; este un oraş în care o religiozitate populară spontană şi efervescentă se împleteşte cu numeroase fragilităţi sociale şi cu multiplele feţe ale sărăciei; este un oraş antic, dar în continuă mişcare, locuit de multă frumuseţe şi, în acelaşi timp, marcat de multă suferinţă şi chiar însângerat de violenţă.

În acest context, munca pastorală este chemată la o continuă întrupare a mesajului evanghelic, astfel încât credinţa creştină, mărturisită şi celebrată, să nu se limiteze la câteva evenimente emoţionante, ci să pătrundă profund în ţesătura vieţii şi a societăţii. Povara, însă, mai ales pentru preoţi, este mare. Mă gândesc la efortul necesar pentru a asculta istoriile care vă sunt încredinţate, pentru a le intercepta pe cele mai ascunse care trebuie să iasă la lumină, pentru a persevera în angajarea faţă de un mesaj evanghelic care poate oferi orizonturi de speranţă şi poate încuraja alegerea binelui; mă gândesc la familiile obosite şi la tinerii adesea dezorientaţi pe care vă propuneţi să-i însoţiţi şi la toate necesităţile, umane, materiale şi spirituale, pe care săracii vi le încredinţează atunci când bat la uşile parohiilor voastre şi ale asociaţiilor voastre. La aceasta se adaugă adesea un sentiment de neputinţă şi de nedumerire atunci când ne dăm seama că limbajul şi acţiunile noastre par inadecvate la noile întrebări şi provocări de astăzi, mai ales în rândul celor mai tineri. Povara umană şi pastorală este cu siguranţă grea, riscă să ne îngreuneze, să ne uzeze, să ne epuizeze energiile şi, uneori, poate fi agravată şi mai mult de o anumită singurătate şi de un sentiment de izolare pastorală.

Pentru aceasta avem nevoie de grijă. În primul rând, grija pentru viaţa noastră interioară şi spirituală, hrănind constant relaţia noastră personală cu Domnul în rugăciune şi cultivând capacitatea de a asculta ceea ce se mişcă înăuntrul nostru, pentru a discerne şi de a ne lăsa luminaţi de Duhul Sfânt. Aceasta necesită şi curajul de a ne opri, de a nu ne teme să interogăm Evanghelia cu privire la situaţiile personale şi pastorale pe care le trăim, pentru a nu reduce slujirea la o simplă funcţie de îndeplinit.

Însă, grija faţă de slujirea noastră trece şi prin fraternitate şi comuniune. O fraternitate înrădăcinată în Dumnezeu, exprimată în prietenie şi în însoţire reciprocă, precum şi în împărtăşirea proiectelor şi iniţiativelor pastorale. Ar trebui considerată "un element constitutiv al identităţii slujitorilor, nu numai un ideal sau un slogan" (Scrisoare apostolică O fidelitate care generează viitor, 16). În acelaşi timp, tocmai pentru că astăzi suntem mai expuşi efectelor singurătăţii, trăind într-un mediu cultural mai complex şi fragmentat, fraternitatea trebuie cultivată şi promovată, poate chiar cu noi "posibile forme de viaţă comună" (ivi, 17), în care preoţii să se poată ajuta reciproc şi să elaboreze împreună acţiunea pastorală. Aceasta nu implică numai participarea la o întâlnire sau un eveniment, ci şi lupta pentru a depăşi ispita individualismului. Să ne gândim la noi înşine ca preoţi şi călugări împreună! Să practicăm arta proximităţii!

Papa Francisc a afirmat că, în faţa unui anumit individualism răspândit în diecezele noastre, "trebuie să reacţionăm cu alegerea fraternităţii". El a adăugat: "Această comuniune cere să fie trăită căutând forme concrete adaptate vremurilor şi realităţii teritoriului, dar întotdeauna cu o perspectivă apostolică, un stil misionar, fraternitate şi simplitate de viaţă" (Întâlnire cu preoţii diecezani, Cassano all'Jonio, 21 iunie 2014).

Să nu uităm, apoi, că această exigenţă de comuniune ne priveşte în primul rând pe noi, persoanele botezate, chemate să formăm unica Biserică a lui Cristos. Prin urmare, trebuie căutată, încurajată şi trăită în toate relaţiile noastre umane şi pastorale, în care un rol primordial îl joacă laicii şi lucrătorii pastorali. A merge împreună pe urmele Domnului şi a îndeplini misiunea evanghelizatoare prin valorizarea diferitelor carisme şi slujiri răspunde însăşi identităţii Bisericii: Biserica este un mister de comuniune şi fiecare persoană, începând de la Botez, este chemată să fie o piatră vie a edificiului, un apostol al evangheliei, un martor al Împărăţiei.

În acest sens, ştiu că aţi trăit un timp de har în celebrarea Sinodului diecezan. A fost un proces care a revitalizat întreaga comunitate eclezială, chemând-o să se întrebe cu privire la propriul mod de a fi şi de a vesti evanghelia în acest ţinut. Aş dori să vă invit, mai presus de toate, să păstraţi şi să însuşiţi metoda Sinodului: un exerciţiu de ascultare reciprocă, o implicare care nu a exclus pe nimeni, o sinergie umană, pastorală şi spirituală între parohii, asociaţii, persoane consacrate şi laici, căutând să dea glas chiar şi celor care de obicei rămân la margine. Această ascultare a scos la lumină aşteptări, răni şi speranţe, oferindu-vă imaginea unei Biserici chemate să iasă din ea însăşi, să-şi convertească propriul mod de viaţă, să se întrupeze printre oameni ca lumină a speranţei.

Ceea ce vă cer, aşadar, este acesta: ascultaţi-vă unii pe alţii, mergeţi împreună, creaţi o simfonie de carisme şi slujiri şi astfel găsiţi modalităţi de a trece de la o pastoraţie de conservare la o pastoraţie misionară capabilă să intercepteze viaţa concretă a persoanelor.

Este o misiune care necesită contribuţia tuturor. Într-un oraş marcat de inegalitate, şomaj în rândul tinerilor, abandon şcolar şi fragilitate familială, vestirea evangheliei nu poate exista fără o prezenţă concretă şi de susţinere care să ne implice pe fiecare dintre noi toţi, preoţi, persoane consacrate, laici. Toţi sunt participanţi activi la îngrijirea pastorală şi la viaţa Bisericii, nu numai colaboratori, astfel încât angajarea şi mărturia fiecăruia să poată crea o comunitate prezentă şi atentă, capabilă să fie drojdie în aluat. O comunitate capabilă să proiecteze şi să propună parcursuri care să ajute oamenii să trăiască experienţa evangheliei şi să primească inspiraţie din ea pentru a reînnoi oraşul Napoli.

Preaiubiţi fraţi şi surori, cunosc legătura specială care vă uneşte cu sfântul vostru patron, Sfântul Ianuariu; dar harul lui Dumnezeu a fost atât de generos cu voi încât a dat naştere atâtor alţi sfinţi de-a lungul istoriei voastre. Vă încredinţez lor şi mijlocirii Mariei, Fecioara Ridicată la Cer şi Mamă grijulie. Şi nu uitaţi: sunteţi parte a unei istorii de iubire - iubirea Domnului pentru poporul său - care a început înaintea voastră şi nu se termină cu voi; faceţi parte din ea ca piese unice şi necesare; faceţi parte din ea pentru ca, şi în pâcla densă a întunericului, să puteţi aprinde o lumină.

Nu vă temeţi, nu vă descurajaţi şi fiţi, pentru această Biserică şi pentru acest oraş, martori ai lui Cristos şi semănători ai viitorului!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Vizita pastorală a a Sfântului Părinte Leon al XIV-lea la Pompei şi Napoli din 8 mai 2026 - discursuri, interviuri şi reflecţii