© Vatican Media

Seminar de studiu despre sacramentul Căsătoriei, credinţă şi "munus docendi"

Provocarea formării sacerdotale pentru o însoţire concretă a familiilor

Cum să-i învăţăm pe viitorii preoţi să "conducă de la întuneric la lumină, de la biologic la ceresc, de la lume la Dumnezeu" pe tema căsătoriei. Acesta a fost subiectul discuţiei de la Casina Pio al IV-lea din Grădinile Vaticanului în timpul unei zile de studiu promovate marţi, 28 aprilie 2026, de Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă pe tema "Sacramentul Căsătoriei, Credinţa şi Munus Docendi". În urma unui discurs al cardinalului prefect Kevin Farrell, părintele Andrea Bozzolo, rectorul Universităţii Pontificale Salesiene, a subliniat "necesitatea de îndrumare pastorală" bazată pe abordări care combină înţelepciunea biblică, perspectiva teologică, înţelegerea fenomenelor culturale actuale şi ascultarea experienţelor familiale concrete, cu "o atenţie specială acordată educaţiei emoţionale şi sexuale a adolescenţilor şi tinerilor". Au fost un ecou cuvintele părintelui Fabio Rosini, biblist şi profesor de omiletică şi teologie pastorală la Universitatea Pontificală "Sfânta Cruce": "Dacă vom continua să formăm preoţi pentru a fi producători ai unei vieţi penultime, nu va fi de prea mare folos cuplurilor căsătorite sacramental şi nu va conta ce au de spus. Riscăm să continuăm să vindem lumea lumii", a avertizat el. Prin urmare, "după secole de limbaj parenetic, după renaşterea conciliară a limbajului kerygmatic, având în vedere necesitatea de a continua cu pedagogia care duce la botez, a venit momentul să revenim la limbajul didactic-instructiv", a concluzionat el.

În ultimele decenii, transformări culturale profunde au redefinit procesele de formare a familiei. Legătura cuplului este văzută din ce în ce mai mult ca un experiment individual, din ce în ce mai puţin ca o legătură definitivă. Căsătoria nu mai este considerată necesară pentru formarea unei alianţe familiale, iar convieţuirea devine alegerea, considerată acum aproape obligatorie de mulţi, pentru a testa coerenţa cuplului în vederea - deşi nu întotdeauna - a unei legături viitoare mai puternice.

Aceste procese interpelează în mod urgent conştiinţa eclezială de astăzi, în special în pastoraţia tinerilor şi a familiei. Ascultând Bisericile particulare şi pe episcopii aflaţi în vizitele lor "ad limina" - care împărtăşesc dificultăţi enorme în a ajunge la familiile credincioşilor botezaţi care nu mai vin la Biserică - se pune o întrebare: cum putem face munus docendi [funcţia de a învăţa] mai rodnic, astfel încât noile generaţii de preoţi să poată creşte copiii şi tinerii la credinţă, să cultive în ei vocaţia creştină a căsătoriei şi să însoţească familiile în provocările valorice ale timpului nostru?

Pentru a răspunde la această întrebare, Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă a organizat un seminar de studiu, la care au participat mai multe dicastere ale Curiei Romane, reprezentanţi ai lumii seminariale, rectori, profesori şi toţi cei care, în diferite roluri, au responsabilitatea de a forma viitori păstori şi de a sprijini Biserica în misiunea sa educaţională, pentru a împărtăşi o reflecţie asupra raportului dintre sacramentul căsătoriei, credinţă şi munus docendi.

Speranţa este ca lansarea acestei reflecţii să poată favoriza, în timp, o formare de preoţi mai întrupată în realitatea pastorală şi capabilă să genereze la credinţă noi familii creştine. Aceste familii nu sunt produsul automat al unei tradiţii, ci rodul unei credinţe primite, celebrate şi trăite.

"În familie, credinţa se transmite împreună cu viaţa, din generaţie în generaţie", ne-a amintit Leon al XIV-lea (Omilia, 1 iunie 2025). Totuşi, "întrucât familiile se luptă să transmită credinţa şi ar putea fi tentate să se sustragă de la această sarcină, trebuie să căutăm să le sprijinim fără a le înlocui", a mai spus Sfântul Părinte (Discurs, 19 septembrie 2025).

Fără îndoială, transmiterea credinţei în familii este mai slabă decât în trecut. Conform Annuarium Statisticum Ecclesiae 2021, între 1991 şi 2021, botezurile administrate la nivel mondial copiilor sub 7 ani au scăzut cu 31,1%, iar căsătoriile catolice cu 48%. În faţa acestor cifre, nu trebuie să ne descurajăm, ci mai degrabă să fim conştienţi de ele şi să le folosim ca o oportunitate de renaştere eclezială. Mai mult, a zecea aniversare a Amoris laetitia şi a Ratio Fundamentalis Institutionis Sacerdotalis îndeamnă la o verificare a drumului parcurs. Cu atât mai mult, suntem invitaţi să reflectăm asupra anunţului Sfântului Părinte (din 19 martie 2026), conform căruia va convoca preşedinţii Conferinţelor Episcopale din lume la Roma, în octombrie 2026, cu scopul de a face un discernământ asupra acelor pasaje din Amoris laetitia care aşteaptă o receptare mai deplină în viaţa şi în practica Bisericii, pentru a putea însoţi realităţile familiale de astăzi cu conştientizare şi competenţă.

Una dintre cele mai relevante probleme pastorale în această privinţă se referă tocmai la relaţia dintre credinţă şi căsătorie, nu în sens doctrinal, ci în ceea ce priveşte modul în care îi formăm pe preoţi pentru a-i ajuta să înţeleagă această relaţie şi implicaţiile sale practice pentru viaţa tinerilor şi a familiilor.

În multe seminarii şi universităţi pontificale, de fapt, nu lipseşte o formare teologică solidă despre sacramentul căsătoriei; dar aceasta riscă să rămână teoretică, fără o implicare adecvată în experienţa reală a vieţii de familie şi în transformările culturale în curs. Acest lucru face dificil pentru mulţi păstori să se implice eficient în lumea tinerilor şi a familiilor aşa cum se prezintă astăzi: familii marcate de procese de descreştinizare, tineri dezinteresaţi de căsătorie sau proveniţi din situaţii familiale fragile şi discontinue. Adesea, cererea de a celebra o căsătorie în Biserică nu corespunde unei credinţe mature, nici unei conştientizări a semnificaţiei ecleziale şi sacramentale a ceea ce se cere. Nu de puţine ori ne aflăm în situaţii în care lipseşte orice urmă de predispoziţie la credinţă, iar acest lucru explică parţial şi numărul mare de cupluri aflate în criză care aleg să se despartă, neputând găsi în sacrament harul care să salveze căsătoria lor.

Din această perspectivă, relaţia dintre credinţă şi căsătorie nu mai poate fi considerată, din punct de vedere pastoral, o presupoziţie dobândită; nici nu poate fi considerată numai o problemă culturală, care apare din observarea realităţii familiei. Necesită o amplă reflecţie eclezială, inclusiv despre modul în care slujitorii hirotoniţi sunt pregătiţi să însoţească tinerii spre o vocaţie care trebuie să se maturizeze şi necesită timp, discernământ şi răbdare.

Această constatare subliniază importanţa lui munus docendi. La nivel pastoral, acesta nu se poate reduce la simpla transmitere către laici, sub formă didactică şi teoretică, a ceea ce Biserica învaţă şi cere cu privire la căsătorie. Mai degrabă, necesită capacitatea de a-i însoţi pe cei care intenţionează să se căsătorească într-un drum de creştere de tip experienţial, pregătindu-i să primească harul lui Cristos, pentru a fi în stare să trăiască o viaţă creştină. Şi Amoris laetitia solicită acest lucru la nr. 203, unde afirmă că "seminariştii ar trebui să aibă acces la o formare interdisciplinară mai amplă despre logodnă şi căsătorie, şi nu numai despre doctrină".

Pe de altă parte, problemele care reies din recentul proces sinodal al Bisericii universale cu privire la căsătorie şi familie cer să fie inserate în programele de formare ale seminariştilor şi în formarea permanentă a preoţilor. În lumina acestor provocări a prins contur seminarul nostru: o ocazie de discernământ asupra necesităţii unei formări iniţiale şi permanente mai adecvate a clerului cu privire la vocaţia la căsătorie, care trebuie proclamată, protejată şi însoţită. Avem nevoie de învăţători ai credinţei şi de părinţi spirituali autentici pentru a genera familii creştine.

Cardinal Kevin Farrell,
prefect al Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă

(După L'Osservatore Romano, 29 aprilie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu