© Vatican Media

Omilia Papei Leon al XIV-lea la Vigilia din Noaptea Paştelui (4 aprilie 2026)

"Sfântul mister al acestei nopţi [...] risipeşte ura, înăbuşă asprimea celor puternici, promovează armonia şi pacea" (Preconiul pascal).

Astfel, iubiţi fraţi şi surori, diaconul, la începutul acestei celebrări, a lăudat lumina lui Cristos Înviat, simbolizată în lumânarea pascală. Din această singură lumânare ne-am aprins cu toţii lumânările şi, fiecare purtând o flacără luată de la acelaşi foc, am luminat această mare bazilică. Este semnul luminii pascale, care ne uneşte în Biserică precum candele pentru lume. La anunţul diaconului, am răspuns "Amin", afirmând angajarea noastră de a îmbrăţişa această misiune şi, în curând, vom repeta "da"-ul nostru reînnoind promisiunile baptismale.

Aceasta, preaiubiţilor, este o priveghere plină de lumină, cea mai veche din tradiţia creştină, numită "mama tuturor privegherilor". În ea retrăim memorialul victoriei Stăpânului vieţii asupra morţii şi asupra iadului. Facem acest lucru după ce am parcurs, în zilele trecute, ca într-o unică mare celebrare, misterele Pătimirii lui Dumnezeu făcut pentru noi "om al durerilor" (Is 53,3), "dispreţuit şi respins de oameni" (ibidem), torturat şi răstignit.

Există o caritate mai mare? O gratuitate mai totală? Cel Înviat este însuşi Creatorul universului care, aşa cum la începuturile istoriei ne-a dat existenţa din nimic, tot aşa pe cruce, pentru a ne arăta iubirea sa nemărginită, ne-a dăruit viaţa.

Prima lectură ne-a amintit acest lucru, prin relatarea originilor. La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul (cf. Gen 1,1), scoţând cosmosul din haos, armonia din dezordine şi încredinţându-ne nouă, făcuţi după chipul şi asemănarea sa, sarcina de a-i fi păzitori. Şi chiar şi atunci când, prin păcat, omul nu a corespuns acestui plan, Domnul nu l-a abandonat, ci i-a revelat într-un mod şi mai surprinzător, prin iertare, faţa sa milostivă.

Aşadar, "sfântul mister al acestei nopţi" îşi are rădăcinile şi acolo unde a avut loc primul eşec al omenirii şi se extinde de-a lungul secolelor ca drum de reconciliere şi de har.

Liturgia ne-a propus mai multe etape ale acestui drum prin textele sacre pe care le-am ascultat. Ne aminteşte cum Dumnezeu a oprit mâna lui Abraham, gata să-şi sacrifice fiul Isaac, pentru a ne arăta că nu vrea moartea noastră, ci mai degrabă să ne consacrăm pentru a fi, în mâinile sale, membri vii ai unei descendenţe a celor mântuiţi (cf. Gen 22,11-12.15-18). De asemenea, ne invită să reflectăm asupra modului în care Domnul i-a eliberat pe israeliţi din sclavia Egiptului, făcând din mare, loc al morţii şi obstacol de netrecut, poarta către începutul unei vieţi noi şi libere. Şi acelaşi mesaj a revenit ca un ecou în cuvintele Profeţilor, în care am ascultat laudele Domnului ca mire care cheamă şi adună (cf. Is 54,5-7), izvor care potoleşte setea, apă care rodeşte (cf. Is 55,1.10), lumină care arată calea păcii (cf. Bar 3,14), Duh care transformă şi reînnoieşte inima (Ez 36,26).

În toate aceste momente ale istoriei mântuirii am văzut cum Dumnezeu, la asprimea păcatului care desparte şi ucide, răspunde cu puterea iubirii care uneşte şi redă viaţa. Le-am reevocat împreună, intercalând relatarea cu psalmi şi rugăciuni, pentru a ne aminti că, prin Paştele lui Cristos, "îngropaţi împreună cu El în moarte [...] şi noi putem umbla într-o viaţă nouă [...] morţi faţă de păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus" (Rom 6,4-11), consacraţi în Botez iubirii Tatălui, uniţi în comuniunea sfinţilor, făcuţi prin har pietre vii pentru zidirea Împărăţiei sale (cf. 1Pt 2,4-5).

În această lumină citim relatarea Învierii, pe care am ascultat-o în Evanghelia după Matei. În dimineaţa de Paşte, femeile, învingând durerea şi frica, au pornit la drum. Voiau să meargă la mormântul lui Isus. Se aşteptau să-l găsească pecetluit, cu o piatră mare la intrare şi soldaţi care stăteau de pază. Acesta este păcatul: o barieră foarte grea care ne închide şi ne desparte de Dumnezeu, căutând să ucidă Cuvintele sale de speranţă din noi. Maria Magdalena şi cealaltă Marie, însă, nu s-au lăsat intimidate. Au mers la mormânt şi, datorită credinţei lor şi iubirii lor, au fost primele martore ale Învierii. În cutremur şi în înger, aşezat pe piatra răsturnată, au văzut puterea iubirii lui Dumnezeu, mai puternică decât orice forţă a răului, capabilă să "risipească ura" şi să "îndoaie asprimea celor puternici". Omul poate ucide trupul, dar viaţa Dumnezeului iubirii este viaţă veşnică, ce transcende moartea şi pe care niciun mormânt nu o poate întemniţa. Astfel, Răstignit a domnit de pe cruce, îngerul a şezut pe piatră şi Isus li s-a arătat viu, zicând: "Bucuraţi-vă!" (Mt 28,9).

Preaiubiţilor, acesta este astăzi şi mesajul nostru către lume, întâlnirea pe care dorim să o mărturisim, cu cuvintele credinţei şi cu faptele de caritate, cântând cu viaţa "Aleluia" pe care îl proclamăm cu buzele (cf. Sfântul Augustin, Sermo 256, 1). Asemenea femeilor care au alergat să le dea fraţilor lor vestea, şi noi dorim să pornim, în această noapte, din această bazilică, pentru a duce tuturor vestea bună că Isus a înviat şi că şi noi, cu forţa sa, înviaţi împreună cu El, putem da viaţă unei lumi noi, de pace, de unitate, ca "mulţime de oameni şi în acelaşi timp [...] un singur om, deoarece, deşi creştinii fiind mulţi, unul singur este Cristos" (Sfântul Augustin, Enarrationes in Psalmos, 127, 3).

Acestei misiuni se consacră fraţii şi surorile care, prezenţi aici, veniţi din diferite părţi ale lumii, în curând vor primi Botezul. După drumul lung al catecumenatului, astăzi se renasc în Cristos pentru a fi creaturi noi (cf. 2Cor 5,17), martori ai Evangheliei. Pentru ei, şi pentru noi toţi, repetăm ceea ce sfântul Augustin le spunea creştinilor din timpul său: "Vesteşte-l pe Cristos, seamănă [...], împrăştie pretutindeni ceea ce ai zămislit în inima ta" (Sermo 116, 23-24).

Surorilor, fraţilor, nici în zilele noastre nu lipsesc morminte de deschis şi adesea pietrele care le închid sunt atât de grele şi bine păzite încât par de nemişcat. Unele asupresc inima, cum ar fi neîncrederea, frica, egoismul, resentimentul; altele, consecinţa acestor legături interne, rup legăturile dintre noi, cum ar fi războiul, nedreptatea, închiderea între popoare şi naţiuni. Să nu ne lăsăm paralizaţi de ele! Mulţi bărbaţi şi femei, de-a lungul secolelor, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-au rostogolit, eventual cu multă trudă, uneori cu preţul vieţii, dar cu roade de bine de care beneficiem şi astăzi. Nu sunt personaje de neatins, ci persoane ca noi care, întăriţi de harul Celui Înviat, în caritate şi în adevăr, au avut curajul să vorbească, aşa cum spune apostolul Petru, "cu cuvintele lui Dumnezeu" (1Pt 4,11) şi să acţioneze "cu energia primită de la Dumnezeu, pentru ca în toate Dumnezeu să fie glorificat" (ibid.).

Să ne lăsăm mişcaţi de exemplul lor şi în această noapte sfântă să ne însuşim angajarea lor, pentru ca pretutindeni şi întotdeauna, în lume, să crească şi să înflorească darurile pascale ale armoniei şi păcii.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *