© Vatican Media

Predica din Vinerea Sfântă 2026 a părintelui Roberto Pasolini în Bazilica "Sfântul Petru"

Fraţilor şi surorilor, în această zi sfântă Liturgia ne invită să contemplăm Pătimirea Domnului, tocmai am ascultat-o în cântare. În faţa acestui mister de moarte şi de glorie, este firesc pentru noi să ne adunăm în tăcere şi în rugăciune. Crucea lui Cristos, însă, riscă să rămână de neînţeles dacă o privim numai ca un eveniment izolat, ca o întâmplare neaşteptată. În realitate, este punctul culminant al unui drum, împlinirea unei vieţi întregi în care Isus a învăţat să asculte şi să primească glasul Tatălui, lăsându-se călăuzit zi de zi spre cea mai mare iubire.

Pentru a înţelege acest drum, în zilele din Săptămâna Sfântă liturgia ne-a invitat să ascultăm aşa-numitele Cântări ale Slujitorului Domnului. Sunt texte poetice în care profetul Isaia a schiţat figura unui slujitor misterios, prin care Dumnezeu avea să fie capabil să mântuiască lumea de rău şi de păcat. Tradiţia creştină a recunoscut în aceste cântări o prefigurare surprinzătoare şi dramatică a acelor paşi pe care Isus i-a făcut identificându-se ca acel "om al durerilor care cunoaşte bine suferinţa", care "s-a despuiat pe sine până la moarte, purtând asupra sa păcatul multora".

În prima dintre aceste cântări, Slujitorul este prezentat ca unul care trebuie să desfăşoare o misiune importantă, frumoasă: să deschidă ochii celor orbi, să elibereze din închisoare pe cei închişi, din închisoare pe cei care locuiesc în întuneric. Este o misiune dedicată în întregime vieţii, adresată celor care se află în suferinţă, în nedreptate, în păcat. Totuşi, Slujitorul va trebui să desfăşoare această misiune într-un mod foarte precis: nu va striga, nu-şi va ridica glasul, nu se va auzi în pieţe glasul său, nu va zdrobi trestia frântă, nu va stinge fitilul care fumegă. Nicio violenţă, nici o recurgere la forţă, nicio ispită de a distruge totul pentru a începe de la capăt. Slujitorul va trebui să caute viaţa în mijlocul întunericului răului. Ştim că nu este uşor a îmbrăţişa o misiune. Suntem tentaţi, mereu, încontinuu, să folosim un pic de agresivitate, un pic de violenţă, crezând că, fără aceste mijloace, lucrurile nu se rezolvă niciodată. Slujitorul Domnului nu poate ceda acestui instinct: va trebui să păstreze blândeţe, ca unică forţă pentru a înfrunta întunericul răului.

În a doua cântare ceva se strică într-adevăr: după ce a încercat să împlinească misiunea sa, Slujitorul îşi dă seama că toată tentativa sa de a face bine pare inutilă. Spune el: "Pentru nimic şi în zadar am consumat forţele mele". Binele semănat nu pare să încolţească, totul apare nemişcat, blocat. Este o criză care mai devreme sau mai târziu ajunge la oricine a ales să-l urmeze pe Domnul; senzaţia de a te învârti în gol, fără direcţie, de a rămâne fideli faţă de ceva care nu aduce rod. În realitate, este numai o impresie, pentru că, folosind cuvântul "în zadar", profetul nu spune că Slujitorul a acţionat în mod inutil, ci numai că rodul muncii sale nu-l poate verifica. Intrând în întuneric este ca şi cum Slujitorul a intrat în spaţiul unde lucrurile nu se mai înţeleg cu criteriile noastre, ci urmează un alt plan, cel paradoxal al mântuirii care vine de la Dumnezeu.

În cântarea a treia iese în evidenţă o nouă surpriză: slujitorul îşi dă seama că aceia pe care ar vrea să-i ajute reacţionează cu ostilitate, cu furie, chiar cu violenţă. De fapt, cel care trăieşte în întuneric, nu primeşte lumina întotdeauna; uneori o refuză şi încearcă s-o oprească. Pentru că lumina nu scoate în evidenţă numai ceea ce este frumos, ci şi ceea ce noi am vrea să ascundem: rănile noastre, minciunile noastre, ambiguităţile noastre; şi aceasta ne înfricoşează. Însă Slujitorul nu se dă înapoi: continuă drumul indicat de Domnul fără a fugi. "Spatele mi l-am dat spre a fi lovit, obrajii spre a fi pălmuiţi, faţa nu mi-am întors-o de la cei care mă ocărau şi mă scuipau".

În a patra cântare, cea pe care am proclamat-o în această liturgie, se întâmplă ceva descumpănitor: violenţa care se abate asupra slujitorului este aşa de intensă încât îi desfigurează faţa, până acolo încât îl face de nerecunoscut: "Nu are înfăţişare, nici frumuseţe". Şi totuşi, chiar pe acest drum Slujitorul a învăţat să nu restituie răul primit. Când răul ne loveşte, instinctul nostru este mereu acela de a reacţiona, de a-l trimite înapoi, de a egala măcar conturile. Slujitorul nu se resemnează cu această logică: primeşte totul, fără a restitui violenţă; răul ajunge la el şi acolo se opreşte. Pentru aceasta, el purta păcatul multora şi mijlocea pentru cei vinovaţi.

Fraţilor şi surorilor, Domnul Isus nu s-a limitat să asculte aceste Cântări: le-a interpretat; le-a trăit intens şi cu încredere deplină în voinţa Tatălui; până la transformarea răstignirii sale în mântuire a lumii. Acea lume care, în faţa răului, cunoaşte numai două străzi: să se oprească sau să-l restituie; vedem asta încontinuu: în războaiele, în dezbinările, în rănile care marchează toate relaţiile noastre. Răul continuă să circule pentru că găseşte mereu pe cineva dispus să-l restituie şi să-l înmulţească. Isus a rupt acest lanţ: nu impunându-se ca o forţă superioară, ci primind ceea ce i s-a întâmplat şi recunoscând în acele evenimente dramatice ale Pătimirii sale partitura cântărilor de iubire şi de slujire pe care Tatăl le încredinţase vieţii sale. Nu a interpretat această partitură în mod mecanic; şi-a însuşit-o, traducând cuvintele profetice în gesturi concrete, în iertare, în tăceri pline de compasiune. Astfel, parcurgând calea crucii, a învăţat ascultarea cea mai dificilă: aceea a iubirii faţă de celălalt, chiar şi atunci când celălalt se prezintă ca un duşman.

Trăim într-o lume în care Dumnezeu nu mai orientează ca odinioară drumul împărtăşit al omenirii; nu pentru că glasul lui Dumnezeu a dispărut, ci pentru că adesea este un glas printre multele altele; acoperit de alte cuvinte care promit: siguranţă, progres, bunăstare. Acestea sunt astăzi indicaţiile care conduc multe alegeri şi trasează direcţia trăirii comune. Şi totuşi, lumea continuă să fie un loc în care se suferă şi se moare; adesea, fără vină şi fără motiv. Războaiele nu se opresc, nedreptăţile se înmulţesc; cei mai fragili sunt aceia care plătesc cel mai mult. Este ca şi cum ar lipsi un cuvânt, capabil să ţină împreună drumul omenirii; o cântare, care să ştie să orienteze paşii noştri spre o lume mai dreaptă şi fraternă. Şi totuşi, în acest scenariu, dacă privim cu atenţie, putem observa ceva surprinzător: o ceată tăcută de persoane care aleg să dea ascultare unui glas diferit; unii îl recunosc clar ca voinţă a lui Dumnezeu, alţii îl simt ca un apel profund şi indispensabil al propriei conştiinţe. Este un glas care nu strigă, care nu se impune cu forţă şi nu promite scurtături: este o cântare discretă şi încăpăţânată care invită să iubim, să rămânem, să nu restituim niciodată răul primit. Unii aleg să asculte această cântare: sunt bărbaţi şi femei, normali, care parcurg, uneori fără ca să ştie asta, aceeaşi cale a Slujitorului Domnului; nu fac gesturi extraordinare: pur şi simplu, în fiecare zi, se scoală şi încearcă să facă din viaţa lor ceva ce nu le foloseşte numai lor ci şi celorlalţi; poartă greutăţi pe care nu le-au ales; primesc răni, fără a se împietri; nu încetează să caute binele, chiar şi atunci când pare inutil; nu fac zgomot; nu ocupă scena, ci ţin deschisă posibilitatea unei lumi diferite. Şi datorită lor răul nu are ultimul cuvânt, iar istoria nu se închide în violenţă. Această mulţime de persoane atestă că acele cântări ale Slujitorului în care Dumnezeu îşi află bucuria continuă să răsune în inima umană, aşteptând numai pe cineva dispus să le traducă în partitura completă a propriei vieţi, chiar şi atunci când acest lucru înseamnă a purta crucea.

Peste câteva clipe noi vom adora crucea Domnului cu gesturi, tăceri, rugăciuni. Va fi o ocazie specială pentru a recunoaşte misterul lui Dumnezeu şi a ne reconcilia cu calitatea slabă şi puternică a iubirii sale faţă de noi şi faţă de toţi. Dacă nu vrem să riscăm să reducem această liturgie la o exterioritate formală, probabil am putea să decidem, cel puţin în inima noastră, să depunem acele arme pe care încă le mai strângem în mâinile noastre. Poate că nu ni se par atât de periculoase ca acelea de care dispun puternicii lumii. Şi totuşi şi ele sunt instrumente de moarte pentru că sunt suficiente să slăbească, să rănească, să golească de sens şi de iubire relaţiile noastre zilnice.

Ieri - ca şi astăzi - lumea are nevoie să fie mântuită: de violenţa răului, de nedreptatea care ucide, de diviziunile care umilesc; dar această mântuire nu va coborî de sus, nici nu va putea fi garantată de decizii politice, economice sau militare. Lumea este încontinuu mântuită de cel care este dispus să primească aceste cântări ale Slujitorului Domnului ca formă a propriei vieţi; asta este ceea ce a făcut Domnul Isus: a luat în serios voinţa Tatălui, primind-o ca o partitură de interpretat până la capăt, cu strigăte puternice şi cu lacrimi. Pentru aceasta, în momentul decisiv în care a fost arestat a putut să declare: "Eu sunt" pentru a intra liber în pătimirea sa de iubire.

Fraţilor şi surorilor, şi nouă în această seară ne este înmânată partitura crucii: putem s-o primim, liber. Dacă acceptăm că nu există nicio circumstanţă dificilă, care să nu poată fi înfruntată; nu există niciun vinovat spre care să arătăm cu degetul; nu există niciun duşman care să ne poată împiedica să iubim şi să slujim. Suntem, în schimb, noi care, alegând să nu restituim răul, să rămânem răbdători în suferinţe, să credem în bine chiar şi atunci când întunericul pare să înghită totul, putem deveni - zi după zi - acei slujitori de care Domnul are nevoie, pentru a aduce mântuire în lume.

Într-un timp cum este al nostru, aşa de sfâşiat încă de ură şi de violenţă, unde chiar şi numele lui Dumnezeu este invocat pentru a justifica războaie şi decizii de moarte, noi creştinii suntem chemaţi să ne apropiem fără frică, ba chiar cu încredere deplină, de crucea Domnului, ştiind că ea este un tron pe care ne aşezăm şi învăţăm să domnim împreună cu el, punând viaţa în slujba celorlalţi. Dacă vom şti să menţinem statornică mărturisirea acestei credinţe a noastre, atunci şi zilele noastre vor şti să dea glas cântărilor de bucurie şi de suferinţă, acea misterioasă partitură a crucii în care pot fi recunoscute notele celei mai mari iubiri.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu