© Vatican Media

Interviu luat părintelui Patton, autor al meditaţiilor papei pentru Vinerea Sfântă la Colosseum

Şi astăzi o Via crucis

"Reflecţiile şi rugăciunile se inspiră în mod clar din realitatea actuală şi din persoanele concrete", în special din suferinţele creştinilor din Orientul Mijlociu din cauza războiului. Părintele Francesco Patton, din Ordinul Fraţilor Minori, sintetizează astfel originea meditaţiilor scrise pentru Via Crucis care va fi prezidată de Leon al XIV-lea la Colosseum în seara zilei de 3 aprilie, Vinerea Sfântă. Custode al Ţării Sfinte din 20 mai 2016 până în 24 iunie 2016, în acest interviu acordat la mass-media vaticane, preotul franciscan explică şi cum alegerea papei a coincis şi cu al optulea centenar al morţii Sărăcuţului din Assisi.

Părinte Patton, papa v-a încredinţat pregătirea meditaţiilor care vor însoţi Via Crucis din Vinerea Mare la Colosseum. Acesta este un semn incontestabil al preocupării Sfântului Părinte pentru Ţara Sfântă şi pentru tragediile care afectează ţările din Orientul Mijlociu.

Leon al XIV-lea, încă din ziua alegerii sale, a invocat încontinuu darul păcii. El a exprimat apropierea şi solidaritatea nu numai faţă de Ţara Sfântă, ci faţă de toate ţările, populaţiile şi persoanele care suferă din cauza războiului. Aceasta a fost, de altfel, poziţia Bisericii de peste 100 de ani, încă de la 1 august 1917, când Benedict al XV-lea a refuzat să binecuvânteze armatele, a numit războiul purtat un "masacru fără sens" şi a cerut responsabililor naţiunilor beligerante să ajungă la o pace dreaptă şi durabilă prin negociere, prin respectarea dreptului internaţional, prin restituirea teritoriilor ocupate, prin restabilirea liberei circulaţii, prin dezarmarea care să elibereze resurse pentru a fi investite în binele comun şi dezvoltare. De atunci, Biserica şi-a exprimat întotdeauna apropierea de populaţiile încercate de război şi a condamnat în repetate rânduri conflictele armate, care continuă să fie un "masacru fără sens". Aproape în fiecare duminică după Angelus şi în fiecare miercuri la sfârşitul catehezei sale din cadrul audienţei generale, Papa Prevost a insistat asupra necesităţii de a ajunge la pace, repet, nu numai în Ţara Sfântă, ci în toate ţările (sunt aproximativ 60) implicate în prezent în războaie sângeroase. Iar duminica trecută a folosit cuvinte foarte puternice pentru a respinge violenţa săvârşită în numele lui Dumnezeu, spunând că Dumnezeu nu ascultă rugăciunile susţinătorilor războiului cu mâinile pătate de sânge.

Îmi imaginez că primirea acestei invitaţii a fost o surpriză pentru dumneavoastră.

O surpriză foarte mare, aş spune. Concret, am fost contactat de Secretariatul de Stat, care mi-a spus că Sfântul Părinte, coincizând cu al optulea centenar al morţii Sfântului Francisc de Assisi, i-a însărcinat să mă roage să pregătesc meditaţiile. Acest lucru m-a intimidat şi m-a onorat în acelaşi timp.

În scrierea acestor meditaţii, ce v-a inspirat cel mai mult?

M-am inspirat din Evanghelii, concentrându-mă pe evanghelistul Ioan, care oferă o perspectivă pătrunzătoare asupra misterului Pătimirii Domnului; şi apoi din "Scrierile" sfântului Francisc, care sunt o comoară de spiritualitate creştină. În reflecţii şi rugăciuni, este clar că inspiraţia vine şi din realitatea actuală şi de la oameni reali în care - de-a lungul anilor - am putut vedea personajele din Via Crucis. Acolo unde voi vorbi despre suferinţa mamelor şi a femeilor, sunt evidente femei despre care a scris şi "L'Osservatore Romano", femei care astăzi întrupează figura Mariei, a Veronicăi şi a femeilor din Ierusalim. În spatele reflecţiilor despre concepţia distorsionată a puterii şi a abuzului de putere se află ştiri internaţionale care sunt vizibile pentru toţi; Simon din Cirene este reprezentat de numeroşii voluntari şi lucrători umanitari (şi, de asemenea, de lucrători în comunicare) pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor, care şi-au riscat viaţa pentru a avea grijă de cineva sau pentru a face cunoscut adevărul, chiar fără a fi creştini. În aceste reflecţii, situaţiile concrete menţionate nu au însă scopul de a declanşa judecăţi asupra persoanelor, ci mai degrabă de a invita la reflecţie, la întrebări şi - dacă este necesar - la schimbare. Mesajul este în esenţă religios şi vrea să exprime apropierea lui Isus Cristos, ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu, de fiecare persoană umană. Am căutat să fac în aşa fel încât Via Crucis de la Colosseum să se inspire din Via Crucis pe care o parcurgem în fiecare vineri de-a lungul Via Dolorosa, inspirându-ne totodată din spiritualitatea Sfântului Francisc pentru a-i ajuta pe credincioşi să "meargă pe urmele lui Isus" şi pe necredincioşi să descopere că Isus are grijă de fiecare dintre noi şi că în el, chiar şi cei care şi-au pierdut speranţa pot găsi speranţă şi un motiv de a trăi. Dorinţa mea este ca, întâlnindu-l pe Isus Cristos şi mergând în urma lui spre Calvar, fiecare persoană să perceapă apropierea sa şi iubirea sa; să perceapă că Isus Cristos şi-a dat viaţa pentru fiecare dintre noi şi vrea să ne conducă pe fiecare dintre noi la "întoarcerea la Tatăl" împreună cu el, la găsirea vieţii în sens deplin datorită lui şi la trăirea condiţiei umane, care este finită şi muritoare, cu orizontul Paştelui, al Învierii, al vieţii veşnice, al participării la însăşi viaţa lui Dumnezeu.

Părinte Francisc, mandatul dumneavoastră de nouă ani drept custode a trecut prin evenimente foarte grave: războiul civil din Siria, Covid şi războiul din Gaza. Acum, la sfârşitul mandatului, aţi decis să rămâneţi ca un simplu călugăr în Ţara Sfântă: pe muntele de pe care Moise îl putea numai vedea. De ce aţi ales Muntele Nebo?

Mai precis, m-am oferit să locuiesc pe Muntele Nebo. După atâţia ani petrecuţi în autoritate şi guvernare, am simţit nevoia să mă întorc la viaţa de simplu călugăr minor. Faptul că pot trăi într-o fraternitate mică, oarecum periferică, îmi permite să-mi recapăt un ritm de rugăciune mai regulat, să-mi reiau studiile, să fiu în slujba pelerinilor, să îndeplinesc slujiri umile. Apoi, Muntele Nebo m-a fascinat dintotdeauna profund, atât pentru că este legat de figura Sfântului Moise, o figură extraordinar de bogată pe care îmi place să o pot aprofunda, cât şi pentru că acest loc a fost timp de secole o mănăstire şi un sanctuar bizantin, înghiţit ulterior de vicisitudinile istoriei şi lăsat în ruine, şi în sfârşit pentru a renaşte acum o sută de ani datorită fraţilor din Custodia Ţării Sfinte, care aici, în Iordania, au ştiut să intre în prietenie cu familia de beduini care deţinea proprietatea şi care, după ce au vândut situl Custodiei în 1932, a rămas să colaboreze cu noi. Este un loc de întâlnire pentru toţi şi cu toţi, frecventat de creştini şi musulmani, unde toţi pot respira acea atmosferă de credinţă şi pace pe care o transmite şi unde toţi pot obţine "vindecarea trupului şi a sufletului", cum spunea un pelerin din secolul al V-lea.

Creştinii din Ţara Sfântă experimentează zilnic o Via Crucis, una al cărei rezultat este din ce în ce mai mult migraţia. Cum poate cineva să fie sarea pământului în aceste condiţii?

Este foarte dificil, dar nu imposibil. Creştinii care trăiesc astăzi în Ţara Sfântă seamănă foarte mult cu creştinii din prima generaţie; au aceleaşi puncte forte şi aceleaşi limite şi probabil şi acelaşi ADN. În orice caz, dacă acum 2.000 de ani, Isus le-a spus puţinilor discipoli pe care îi avea: "Nu te teme, turmă mică, căci Tatălui vostru i-a plăcut să vă descopere tainele Împărăţiei", este pentru şi atunci discipolii erau statistic irelevanţi, dar descoperiseră adevăratul sens al vieţii, cel revelat de Isus în predica de pe munte, cu punctul culminant al fericirilor, al iertării duşmanilor şi al milostivirii; cel revelat prin primirea celor mici, a femeilor, a săracilor, a bolnavilor, dar şi a vameşilor, a păcătoşilor şi a prostituatelor; cel revelat prin spălarea picioarelor discipolilor săi, apoi dăruindu-şi viaţa şi învingând moartea pentru noi. A fi creştini în Ţara Sfântă (şi în toate locurile din lume unde creştinii sunt puţini şi/sau persecutaţi) este o vocaţie şi o misiune: suntem chemaţi să arătăm faţa milostivă a lui Dumnezeu, care primeşte fiecare persoană fără distincţie de gen, de naţionalitate sau de religie; şi suntem chemaţi - şi în acest fel - să revelăm demnitatea filială, de a fi creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pe care o posedă fiecare persoană, chiar şi cei care aparţin unui alt popor, chiar şi cei care au greşit, chiar şi cei care mi-au făcut rău.

Religiile ca instrumente ale păcii. Totuşi, războaiele din Orientul Mijlociu, spre deosebire de deceniile trecute, au din ce în ce mai mult o referinţă religioasă. Chiar şi Israelul, născut într-un context secular cu amprentă occidentală, pare astăzi pradă unui fundamentalism de inspiraţie mesianică. Ce s-a întâmplat?

S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat în alte părţi, mai ales după căderea Zidului Berlinului: ideologiile seculare s-au prăbuşit, iar cei aflaţi la putere au început să exploateze religiile pentru a crea identitate şi opoziţie. Am putea spune că "zeloţii", care pe vremea lui Isus justificau violenţa în numele lui Dumnezeu, sunt din nou la modă. Astăzi, îi găsim pe "zeloţi" peste tot: îi găsim în lumea musulmană printr-o galaxie de mişcări fundamentaliste armate; îi găsim în lumea evreiască şi sunt bine reprezentaţi de colonişti şi de cei care îi susţin politic la nivel local şi internaţional; îi găsim şi printre creştini, care, din păcate, merg până acolo încât invocă binecuvântări ciudate care merg în direcţia opusă celei indicate duminica trecută de Leon al XIV-lea şi acum 2.000 de ani de Isus în Ghetsemani; le găsim chiar şi în formă seculară în laicismele statale care cenzurează expresiile religioase într-un mod discriminatoriu şi persecutoriu. Ceea ce se întâmplă în Israel nu este o anomalie, ci o tendinţă globală. În acest context, Biserica are un rol foarte important de jucat, acela de a repropune unele principii evanghelice: trebuie să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Adică, trebuie să desacralizăm şi să secularizăm puterea politică, garantând în acelaşi timp libertatea religioasă pentru toţi. Trebuie să îndepărtăm temelia fie de sub fundamentalismul religios şi fie de sub instrumentalizarea politică a religiei. Pentru a face acest lucru, trebuie să-i convingem şi pe liderii religioşi ai tuturor religiilor să coopereze între ei pentru a delegitima orice instrumentalizare a religiei pentru a justifica violenţa. Principiile stabilite în Documentul despre Fraternitatea Umană semnat la Abu Dhabi de Papa Francisc şi marele imam al Al-Azhar şi încorporate în enciclica Fratelli tutti ar fi un excelent punct de plecare pentru un fel de "ONU" a religiilor. Evident, este necesară şi educarea credincioşilor în această perspectivă, chiar ştiind că "zeloţii" se vor opune cu vehemenţă acestui lucru şi vor invoca ei înşişi motivaţii religioase.

Conflictul israeliano-palestinian durează de 80 de ani. Nouăzeci şi cinci la sută dintre părţile aflate în război astăzi nu au cunoscut niciodată pacea. Vă întreb foarte simplu: va exista vreodată pace în Ţara Sfântă?

Mai devreme sau mai târziu, în mod inevitabil, dar drumul va fi totuşi lung, va necesita o schimbare de generaţii, o schimbare a clasei politice (sperând să nu sară din tigaie în foc) şi, mai ales, o schimbare culturală. Astăzi - din păcate - ne lipsesc profeţi adevăraţi şi oameni cu viziune, dar aceasta nu este o problemă limitată la Israel şi Palestina sau la Orientul Mijlociu, este o problemă globală. Există, însă, semne pozitive în societatea civilă; mă gândesc la mişcarea iniţiată de israelianul Maoz Inon şi de palestinianul Aziz Abu Sarah, sau de la cea a "Mame Desculţe pentru Pace" sau "Femei de credinţă pentru pace" şi multe alte mici grupuri care, sperăm, că vor creşte. Înseşi şcolile noastre sunt un exemplu al acestei educaţii la convieţuire şi la fraternitate. Aşa cum am spus în repetate rânduri de-a lungul acestor ani, există însă şi o responsabilitate politică, aceea de a introduce în sistemul şcolar programe obligatorii care să predea respectul şi acceptarea celorlalţi, gestionarea conflictelor şi pacea, după modelul a ceea ce se face la Rondine, citadela păcii din zona Arezzo. Acest lucru este valabil nu numai pentru Israel şi Palestina, ci şi pentru ţările europene.

Roberto Cetera

(După L'Osservatore Romano, 1 aprilie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu