© Vatican Media

O reflecţie despre al treilea capitol al documentului Comisiei Teologice Internaţionale "Quo vadis, humanitas?"

Provocarea identităţii în epoca trans-umanismului şi a post-umanismului

A redescoperi viaţa ca vocaţie înseamnă a corespunde unui dar care ne cheamă să plăsmuim propria identitate, asumându-ne sarcina de a deveni noi înşine şi de a transforma societatea şi lumea conform planului lui Dumnezeu. Nu este vorba pur şi simplu de a face planuri, de a programa viitorul, de a găsi un loc de muncă pentru a ne câştiga existenţa şi a îmbunătăţi lumea. Problema serioasă în viaţă, înţeleasă ca vocaţie, este de a realiza propria identitate personală ca dar pentru ceilalţi.

Astăzi, îndeosebi, provocările care decurg din progresele biotehnologiilor, roboticii şi inteligenţei artificiale, dar şi din imaginarul cultural răspândit, pun în discuţie experienţa fundamentală pe care fiinţa umană o are despre sine însăşi în concret, adică acea experienţă în care plăsmuieşte identitatea sa. Totuşi, răspunsul la întrebări precum "cine sunt şi cine suntem? Cine vreau să fiu şi cine vrem să fim? Ce vreau să fac cu mine şi ce vrem să facem cu noi ca familie umană?" este constitutiv al experienţei fiecărei persoane.

Condiţiile propice pentru a găsi propria identitate personală sunt cuprinse în trei cuvinte strategice: dar, iubire şi libertate.

La originea drumului identităţii se află un dar care aprinde în inimă căutarea fericirii, adică a vieţii în plinătate. Darul recunoscut şi primit devine sarcina în care fiecare se descoperă încredinţat sieşi. Nicio fiinţă umană nu poate fi fericită dacă nu ştie cine este. Nu putem dori ceva, nici măcar fericirea, dacă nu ne descoperim autorizaţi să ne dorim pe noi înşine în mod necondiţionat în virtutea unei recunoaşteri dăruite.

Atmosfera cea mai potrivită pentru a maturiza propria identitate este aceea a iubirii, începând de la familie, care se află la originea existenţei noastre. De fapt, multe sărăcii, chiar şi materiale, se nasc din rădăcina izolării, din faptul că nu suntem iubiţi sau din dificultatea de a iubi. Recunoaşterea darului care precede implică, aşadar, o dinamică afectivă: ne iubim, pentru că suntem voiţi şi iubiţi şi ne simţim voiţi şi iubiţi.

Realizarea identităţii este încredinţată libertăţii, o libertate care, însă, trebuie eliberată de condiţionări negative şi de multe răni. Tocmai această dimensiune a libertăţii ne aminteşte că nu este vorba de a purta o uniformă pre-confecţionată, ci de a croi o haină după măsură, care să exprime propria originalitate şi numele unic pe care Dumnezeu îl cunoaşte şi ni l-a încredinţat, pentru că fiecare dintre noi este o fiinţă originală şi irepetabilă, chemată să exprime o contribuţie unică.

Însăşi prezenţa acestor condiţii ale identităţii ne avertizează asupra complexităţii sale. Fiinţele umane sunt conştiente că identităţile lor, deşi individuale şi netransferabile, sunt şi relaţionale, plăsmuite de comunităţile de apartenenţă şi de circumstanţele vieţii. Procesul de identificare are loc la diferite niveluri, atât naturale, cât şi culturale, astfel încât, cu cât o societate este mai complexă, în ceea ce priveşte clasele sau profesiile sau interesele comune sau religiile, cu atât mai complex să se formeze identitatea pornind de la suprapunerea diferitelor surse de identificare. Dar acest lucru implică şi posibilitatea de a greşi, astfel încât capacitatea noastră de a ne da o identitate sau de a re-imagina identitatea noastră nu este infailibilă şi poate deveni confuză atunci când ne identificăm propria realitate.

Diferiţii factori care constituie identitatea trebuie însă consideraţi în unitatea lor. Căutarea identităţii este întotdeauna însoţită de exigenţa de unitate, de totalitate şi de sinteză care să armonizeze elementele, evitând dispersarea şi fragmentarea. În acest sens, căutarea propriei identităţi se joacă în "inimă", adică în acel centru al persoanei care ştie să unească fragmentele.

Pentru credinţa creştină, printre numeroasele elemente care constituie identitatea umană, unul se evidenţiază ca un adevărat principiu formal, în măsură să ordoneze celelalte aspecte. Este vorba de darul de a fi nu numai creaturi ale lui Dumnezeu, ci chemaţi să fim fii şi fiice ai Tatălui, ducând la împlinire în noi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Identitatea se joacă în relaţii. Îndeosebi trei relaţii sunt calificatoare în procesul de identificare.

În primul rând este relaţia cu propriul corp, în care suntem încredinţaţi nouă înşine şi învăţăm să locuim în lume. Astăzi, îndeosebi, una dintre cele mai mari provocări ale culturii este tocmai acceptarea propriului corp sexuat, văzut ca un dar şi nu ca o închisoare care ne împiedică să fim cu adevărat noi înşine, sau ca material biologic care trebuie modificat.

Identitatea care se afirmă în dăruirea de sine se află în centrul relaţiilor interpersonale, unde persoana se realizează. Omul se valorizează pe sine însuşi nu izolându-se, ci punându-se în relaţie cu ceilalţi. Identitatea autentică necesită o experienţă reală a alterităţii. În această direcţie, este necesar să se construiască legături solide prin dialogul social, înţeles drept capacitatea de a-l asculta pe celălalt ca altul, adică pentru motivele care îl fac ireductibil şi diferit.

Între aceste relaţii, nu trebuie neglijată valoarea relaţiei cu Dumnezeu, originea şi scopul vieţii. Fiinţa umană nu este un atom pierdut într-un univers aleatoriu, ci este o creatură a lui Dumnezeu, căreia El a voit să-i dăruiască un suflet nemuritor şi pe care a iubit-o din totdeauna ca fiu/fiică în Cristos.

Căutarea propriei identităţi personale revelează poziţia singulară în cosmos a fiinţei umane faţă de toate celelalte creaturi. Aceasta nu înseamnă, însă, că celelalte fiinţe vii trebuie să fie considerate ca simple obiecte de dominaţie sau de exploatare. Conform Sfintei Scripturi, celelalte creaturi merită o privire pozitivă, demnă de protecţie şi de respect. Însă trebuie evitate excesele anumitor societăţi avansate, care tind să considere unele animale, mai ales domestice, ca persoane. Fiinţele umane au rolul de administratori responsabili ai creaţiei, iar pentru această administrare a lumii, primită ca dar, trebuie să dea cont Celui care le-a încredinţat-o.

Tocmai aventura identităţii revelează, aşadar, marea demnitate a fiinţei umane personale şi profunzimea vocaţiei sale de a fi chip al lui Dumnezeu în unicitatea şi noutatea sa.

Alberto Cozzi
Facultatea de Teologie a Italiei de Nord, Milano

(După L'Osservatore Romano, 21 martie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu