© Vatican Media

Cardinalul Parolin la prezentarea volumului lui Ignazio Ingrao şi Giuseppe Pagano despre viaţa papei înainte de alegere

"Leon al XIV-lea: cine spuneţi că sunt eu? Sunt un fiu al lui Augustin"

În după-amiaza zilei de miercuri, 18 martie 2026, cardinalul Pietro Parolin, secretar de stat, a participat la prezentarea volumului Leon al XIV-lea. Cine spuneţi că sunt eu? Sunt un fiu al lui Augustin (Siena, Edizioni Cantagalli, 2026, 160 de pagini), scrisă de vaticanistul Ignazio Ingrao în dialog cu părintele Giuseppe Pagano, priorul augustinienilor de la "Santo Spirito" din Florenţa. Publicăm textul integral al intervenţiei cardinalului la Camera Deputaţilor a Republicii Italiene.

Intervin discret în această iniţiativă, care se inspiră din cartea lui Ignazio Ingrao în dialog cu părintele priorul augustinienilor de la "Santo Spirito" din Florenţa, "Leon al XIV-lea. Cine spuneţi că sunt eu? Sunt un fiu al lui Augustin".

A răspunde la întrebarea de deschidere a cărţii - "Cine este Papa Leon al XIV-lea?" - nu este uşor. Cartea explorează viaţa papei înainte de alegere: familia sa, rădăcinile augustiniene, slujirea sa ca episcop. Numeroase publicaţii şi intervenţii de diferite tipuri ne ajută să cunoaştem mai bine persoana, istoria sa, originile sale, slujirea sa în Biserică drept general al augustinienilor şi ca episcop de Chiclayo în Peru. Cartea ne ajută să-l cunoaştem mai bine.

Dar un an de pontificat - se apropie 8 mai - obligă deja să ne concentrăm mai mult asupra slujirii decât asupra persoanei. Cele două aspecte nu pot fi desigur separate: este întotdeauna persoana care exercită slujirea, iar slujirea este astfel caracterizată de persoană, în aşa fel încât acelaşi act, săvârşit de subiecţi diferiţi, poate fi nu numai diferit, ci chiar de semn opus.

Totuşi, când vorbim despre papa, slujirea sa este cea care se află pe primul loc. Dacă îmi permiteţi, aceasta este marea lecţie a lui Benedict al XVI-lea, care ne-a învăţat cât de importantă este slujirea şi cât de decisive sunt condiţiile pentru ca exercitarea sa să fie în vederea binelui cel mai mare al Bisericii. Având în vedere ingravescente senectute [senectutea tot mai accentuată], el a distins slujirea de persoană şi a făcut un act de renunţare pe care prea mulţi l-au interpretat pornind de la persoana papei, dar puţini pornind de la Biserică, care trebuie să poată conta întotdeauna pe o slujire petrină eficientă. Biserica mai presus de toate; chiar şi de papa.

Acest principiu se aplică şi în momentul în care încercăm să înţelegem primii paşi ai acestui pontificat: în momentul în care privim Biserica pe care Duhul o conduce în istorie, putem înţelege mai mult şi pe papa pe care Domnul ni l-a dat. Pentru unii, aceasta poate părea o frază ritualică sau poate un slogan. În schimb, este orizontul în care calea pe care Domnul o indică Bisericii poate deveni mai clară, pe măsură ce înaintăm pe un drum care este întemeiat pe promisiunea sa: "Nu vă temeţi. Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20).

Această certitudine ne ajută să înţelegem înainte de toate alegerea lui Leon al XIV-lea. Mulţi pun la îndoială acţiunea Duhului Sfânt în conclav, dând o lectură politică acestui moment atât de decisiv pentru drumul Bisericii, ca şi cum nu ar fi diferit de orice altă societate şi ar repeta logicile lor de putere. În realitate, Duhul Sfânt nu acţionează deasupra şi independent de persoane. Papa Francisc a insistat mult asupra Bisericii sinodale ca Biserică a ascultării, subliniind cum putem asculta ceea ce Duhul Sfânt spune Bisericii ascultându-ne unii pe alţii. Acest lucru s-a întâmplat în congregaţiile pre-conclav, unde cardinalii, vorbindu-şi cu libertate, au putut maturiza convingeri care au dus la o alegere profund împărtăşită. Aceasta este acţiunea Duhului Sfânt.

Certitudinea că Duhul Sfânt va oferi Bisericii pe papa de care are nevoie în acest timp ne permite să citim primii paşi şi să percepem câteva aspecte care par să caracterizeze acest pontificat. Mă voi limita la trei, diferite ca natură, dar atât de strâns legate între ele pot schiţa un profil al persoanei şi al slujirii lui Leon al XIV-lea.

Primul: "pacea dezarmată şi dezarmantă"

Această formulă de o forţă pătrunzătoare a răsunat din Loja de la "Sfântul Petru" chiar în ziua alegerii şi continuă să răsune cu insistenţă calmă, dar fermă, în fiecare duminică: invitaţia de a depune armele, de a urma alte logici decât cele ale profitului sau a intereselor naţionale sau a grupurilor de putere. Acest cuvânt este cu atât mai necesar în faţa evenimentelor dramatice care incendiază Orientul Mijlociu, fără ca celelalte conflicte să tindă să se stingă.

Acesta este unul dintre aspectele care unesc atâţia papi: cum să nu-l amintim pe Benedict al XV-lea, care a invitat naţiunile europene să nu declare un război - Primul Război Mondial - care avea să se transforme într-un "masacru inutil"? Cum să nu-i amintim pe Pius al XI-lea, un adversar ferm al tuturor formelor de totalitarism, şi pe Pius al XII-lea, care, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, i-a îndemnat pe cei prezenţi să nu pună în pericol supravieţuirea omenirii?

"Nimic nu se pierde cu pacea, totul se poate pierde cu războiul" este o zicală care este valabilă pentru orice război. Ioan al XXIII-lea a scris enciclica Pacem in terris în momentul în care omenirea era în pericolul unui al treilea război mondial; Paul al VI-lea, în enciclica Populorum progressio, a combinat pacea şi dreptatea socială, afirmând că "dezvoltarea este noul nume al păcii".

În calitate de preşedinte al Fundaţiei vaticane "Ioan Paul I", îmi place să amintesc că unul dintre cele şase volumus care au constituit programul său de pontificat se referea la pace, cu intenţia declarată de a favoriza toate iniţiativele pentru armonie între popoare. Şi a demonstrat acest lucru imediat, scriindu-i lui Jimmy Carter, preşedintele Statelor Unite, în timpul discuţiilor de la Camp David dintre Rabin şi Arafat. Am fost martori oculari la intervenţiile lui Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea şi Francisc. Împotriva acestui "al treilea război mondial purtat pe bucăţi", aşa cum obişnuia să spună Papa Francisc, Leon al XIV-lea intervine constant, cu o voce calmă, dar clară: numai o "pace dezarmată şi dezarmantă" poate salva omenirea.

În discursul său pentru ultima Zi Mondială a Păcii, papa a avertizat împotriva pericolelor "unei destabilizări planetare care devine din ce în ce mai dramatică şi imprevizibilă în fiecare zi. Nu este o coincidenţă faptul că apelurile repetate pentru creşterea cheltuielilor militare şi deciziile care rezultă - acestea au fost cuvintele sale în Mesajul său pentru Ziua Mondială a Păcii - sunt prezentate de multe guverne cu justificarea pericolului pe care îl reprezintă alţii. De fapt, forţa disuasivă a puterii, şi în special descurajarea nucleară, întrupează iraţionalitatea unui raport între popoare bazat nu pe lege, pe dreptate şi pe încredere, ci pe frică şi pe dominaţia forţei". Împotriva acestei derive, papa propune întâlnirea, ascultarea reciprocă, dialogul, în termeni extremi iubirea, pentru că - citându-l pe Sfântul Augustin, el care este un fiu al lui Augustin - ne-a amintit că "acela care iubeşte pacea, îl iubeşte şi pe cel care urăşte pacea". Invit cu adevărat pe toţi să citească acel discurs, care poate fi edificator pentru o politică durabilă de pace.

Al doilea: unitatea Bisericii

În această voinţă de a păstra unitatea Bisericii, Leon declară cu mai multă claritate că este fiu al lui Augustin. Mottoul său este un citat al episcopului de Hipona: "In Illo uno unum": a fi una în acel Unul care este Cristos. Căci Fiul unic-născut al lui Dumnezeu, asumând condiţia noastră şi dându-şi viaţa pentru noi, a devenit primul născut dintre mulţi fraţi.

Fraza care alcătuieşte mottoul apare într-un comentariu la Psalmul 127, unul dintre psalmii treptelor pe care israeliţii îi cântau în timp urcau la Templu în pelerinajul lor anual. În comentariul său la psalm, care cere pacea pentru Israel, Augustin aminteşte de imaginea Bisericii ca trup al lui Cristos (1Cor 10,17). Pentru marele părinte, Biserica este trupul lui Cristos, care nu poate fi divizat; este Christus totus, "Cristos total", nu numai pentru că trupul nu este niciodată separat de cap, ci şi pentru că membrele nu sunt niciodată separate între ele. Această unitate nu depinde de voinţa omului, ci este dar al lui Dumnezeu, este rod al mântuirii pe care Domnul ne-a dăruit-o.

Pe vremea lui Augustin, donatiştii erau cei care divizau Biserica, pentru că se considerau superiori celorlalţi, singurii care rămăseseră fideli evangheliei; astăzi, există alte motive care îi împing pe mulţi să divizeze trupul eclezial. Pe de o parte, cei care, în numele unei deschideri nediscriminate, riscă să compromită Tradiţia şi să reducă Biserica la logicile lumii; pe de altă parte, cei care, în numele Tradiţiei, neagă orice progres, restaurând ideea fortăreţei asediate, care pune Biserica împotriva lumii. Conciliul ne-a spus că "Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică un semn şi un instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii neamului omenesc" (LG 1). În timp ce subliniază importanţa unităţii Bisericii ca trup al lui Cristos, Leon insistă asupra necesităţii unei mărturii puternice din partea membrilor săi - ba chiar, din partea membrelor sale. Suntem cu toţii chemaţi să păstrăm şi să construim această unitate, fiecare făcându-şi partea, ca răspuns la harul mântuirii şi la acţiunea Duhului care mişcă mereu trupul lui Cristos şi fiecare membru al său săi spre unitate. În acest fel, unitatea se manifestă în comuniune, care este o dimensiune constitutivă a Bisericii. Aceasta a fost reamintirea insistentă a Papei Ioan Paul al II-lea şi a lui Benedict al XVI-lea: Biserica este comuniune.

Pentru a păstra şi a promova comuniunea la toate nivelurile vieţii ecleziale, papa, care este principiu vizibil al unităţii Bisericii, arată că preferă calea dialogului, printr-o ascultare răbdătoare a motivaţiilor tuturor. Este o cale mai lungă, care încearcă să abordeze problemele, să dezlege nodurile, să reconcilieze motivele care au dus la slăbirea şi destrămarea unităţii. El arată că nu se teme de confruntare, având certitudinea că deschiderea sinceră către dialog redeschide întotdeauna căile întâlnirii, comuniunii, păcii.

Al treilea: un stil al pontificatului

Pentru Papa Francisc, comuniunea avea "faţa sinodalităţii" (PE 4). Pentru a aprofunda această dimensiune a Bisericii, el a convocat a XVI-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor, atribuindu-i această temă: "Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare, misiune". Atât cardinalul Prevost, pe atunci prefect al Dicasterului pentru Episcopi, cât şi subsemnatul, am participat la cele două sesiuni ale Adunării, desfăşurate la Roma în octombrie 2023 şi 2024, aducând contribuţiile noastre la reflecţia asupra naturii Bisericii sinodale ca "Biserică a ascultării".

Leon al XIV-lea arată că asumă tema sinodalităţii mai presus de toate ca stil de conducere. Nu ascunde preferinţa pentru deciziile împărtăşite. Acest lucru este demonstrat de recenta convocare a Consistoriului în ianuarie, cu scopul clar de a asculta unul dintre organismele care timp de secole a desfăşurat o misiune de sfat dat succesorului lui Petru. Faptul că nu este vorba de un fapt izolat este confirmat de convocarea planificată a unui alt Consistoriu în iunie. Acest lucru este confirmat şi mai mult de solicitarea adresată fraţilor cardinali de a reflecta asupra modului în care sinodalitatea poate constitui un ajutor pentru papa în exercitarea slujirii sale în slujba Bisericii şi a unităţii sale.

Ascultarea este un act de mare relevanţă eclezială. Faptul că papa ascultă este o mare lecţie pentru toţi. În interiorul Bisericii şi în afara Bisericii. În trecut, s-a insistat mult asupra autorităţii absolute a suveranului pontif. După Conciliul I din Vatican, cancelarul von Bismarck din Germania a vrut să le refuze episcopilor catolici orice libertate de acţiune, deoarece îi considera supuşi ai unui suveran absolut străin. Conciliul al II-lea din Vatican a reafirmat că primatul nu înseamnă a fi deasupra celorlalţi şi a exercita o putere absolută, ci a fi principiu al unităţii vizibile a tuturor credincioşilor şi a tuturor episcopilor. Ascultarea papei nu se limitează nici la Colegiul Cardinalilor, ci implică dicasterele, chemate să-l ajute în exercitarea slujirii petrine, şi episcopii din lume, la diferitele niveluri ale comuniunii ecleziale: în Bisericile particulare şi în conferinţele episcopale.

Nu este vorba de o formă slabă de exercitare a primatului. Implicarea, împărtăşirea, este semn al unei înţelegeri a conducerii sub semnul slujirii, nu al puterii. Deşi nici Biserica nu este imună la ispita puterii, limbajul evangheliei nu foloseşte acest termen decât pentru a se referi la cei puternici ai lumii. Isus vorbeşte despre autoritate: termenul provine din verbul latin augere, care înseamnă acţiunea de a "face să crească". Aceasta este responsabilitatea celor care au primit sarcina de a-i conduce pe alţii, nu numai în Biserică. Îndemnul lui Isus se adresează lui Petru şi celorlalţi apostoli, succesorilor lui Petru şi tuturor episcopilor din toate timpurile: "Ştiţi că cei care conduc neamurile le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor. Între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi!" (Mt 20,25-28).

Aceste trei aspecte mi se par că reies din primul an de pontificat al lui Leon al XIV-lea ca trăsături care îi schiţează stilul său de conducere. Un stil "dezarmat şi dezarmant", chiar şi în cuvinte, întotdeauna măsurate în ton şi în conţinuturi, într-un timp în care au dreptate cei care strigă mai tare, de cele mai multe ori fără argumente.

Unii au voit imediat să opună acest stil celui al Papei Francisc, mai direct, mai puternic, mai incisiv. O astfel de comparaţie nu este nici dezarmată, nici dezarmantă. Dacă privim la drumul Bisericii de la Conciliul al II-lea din Vatican până în prezent, niciunul dintre pontifi nu a exercitat slujirea petrină în acelaşi mod. Toţi au preluat moştenirea predecesorilor lor, dezvoltând slujirea lor adusă Bisericii în felul lor propriu. În acest fel, se stabileşte o continuitate care este în ordinea Duhului, imposibil de citit în scurta durată a unei succesiuni.

Un capitol al cărţii discută despre "Moştenirea lui Bergoglio", amintind unul dintre cele patru principii enunţate de Papa Francisc în Evangelii gaudium: "Timpul este mai mare decât spaţiul". "Acest principiu ne permite să lucrăm pe termen lung, fără a fi obsedaţi de rezultatele imediate. A acorda prioritate timpului înseamnă a fi preocupaţi de iniţierea proceselor, mai degrabă decât de posedarea spaţiilor" (EG 223). Papa Francisc a deschis desigur multe procese. Papa Leon are sarcina de a discerne cum să le continue, călăuzind Biserica în acest timp, pe care Papa Francisc l-a descris întotdeauna ca "o schimbare de epocă" şi nu numai "o epocă de schimbare".

O Biserică fidelă lui Dumnezeu, dar şi fidelă şi omului. Alegerea numelui revelează acest lucru: aşa cum Leon al XIII-lea a fost atent la schimbările sociale care afectau societatea timpului său şi a scris enciclica Rerum novarum în apărarea muncitorilor, tot aşa Leon al XIV-lea este atent la noile scenarii care apar în era Inteligenţei Artificiale. El face aceasta ca părinte şi păstor, care indică Bisericii şi omenirii o cale exigentă, capabilă să scurteze distanţele cu ceilalţi, pentru că îl recunoaşte pe Celălalt, pe Domnul Isus, ca Acela care ne-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru noi toţi. În el, omenirea găseşte unitatea, dreptatea şi pacea: "In illo uno unum".

(După L'Osservatore Romano, 20 martie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu