© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat participanţilor la al XXXVI-lea Curs despre Forul Intern organizat de Penitenţiaria Apostolică (13 martie 2026)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Eminenţă, Excelenţe, dragi preoţi, diaconi şi alţii care ne însoţiţi, bună ziua şi bine aţi venit!

Sunt foarte bucuros să-i întâlnesc pe cei care, aflaţi la începutul slujirii lor sacerdotale sau în aşteptarea hirotonirii, îşi perfecţionează propria formare ca duhovnici prin intermediul Cursului despre Forul Intern, oferit anual de Penitenţiaria Apostolică.

Adresez un salut cordial Eminenţei Sale, cardinalul Angelo De Donatis, penitenţiar major, regentului, Mons. Nykiel, şi tuturor membrilor Penitenţiariei, penitenţiarilor ordinari şi extraordinari din bazilicilor papale şi vouă tuturor, participanţi la acest curs. El a fost dorit cu tărie de Sfântul Ioan Paul al II-lea, care l-a susţinut cu pasiunea sa pastorală, a fost confirmat de Papa Benedict al XVI-lea cu înţelepciunea sa teologică, precum şi de Papa Francisc, care a avut întotdeauna mare grijă de faţa milostivă a Bisericii.

Şi eu vă îndemn să continuaţi în această slujire, aprofundând şi lărgind oferta formativă, astfel încât al patrulea Sacrament să fie tot mai profund cunoscut, celebrat în mod adecvat şi, prin urmare, trăit cu seninătate şi eficienţă de tot poporul sfânt al lui Dumnezeu.

Sacramentul Reconcilierii - ştim - a cunoscut o dezvoltare notabilă de-a lungul istoriei, atât în înţelegerea sa teologică, cât şi în forma sa de celebrare. Biserica, mamă şi învăţătoare, i-a recunoscut progresiv sensul şi funcţia, dilatând posibilitatea celebrării sale. Totuşi, repetabilitatea Sacramentului nu corespunde întotdeauna, din partea celor botezaţi, cu o disponibilitate de a recurge la el: este ca şi cum comoara infinită a milostivirii Bisericii ar rămâne "nefolosită", din cauza unei distrageri larg răspândite în rândul creştinilor care, nu rareori, rămân în stare de păcat pentru perioade lungi de timp, în loc să se apropie de spovadă, cu simplitate a credinţei şi a inimii, pentru a primi darul Domnului Înviat.

Conciliul al IV-lea din Lateran, din 1215, a stabilit că fiecare creştin este obligat să facă spovada sacramentală cel puţin o dată pe an; iar Catehismul Bisericii Catolice, după Conciliul al II-lea din Vatican, a confirmat această normă (cf. CBC, nr. 1457), care este şi lege a Bisericii: "Fiecare credincios, după ce a ajuns la vârsta priceperii, are obligaţia de a mărturisi cu fidelitate păcatele grave, cel puţin o dată pe an" (CIC 989).

Sfântul Augustin afirmă: "Cine îşi recunoaşte păcatele şi le condamnă este deja în acord cu Dumnezeu. Dumnezeu condamnă păcatele voastre; iar dacă şi voi le condamnaţi, sunteţi uniţi cu Dumnezeu" (In Johannis evangelium tractatus 12, 13: CCL 36, 128). A ne recunoaşte păcatele, mai ales în acest timp al Postului Mare, înseamnă, aşadar, "a ne pune în acord" cu Dumnezeu, a ne uni cu el.

Sacramentul Reconcilierii este, aşadar, un "laborator al unităţii": el restabileşte unitatea cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor şi prin infuzia harului sfinţitor. Aceasta generează unitatea interioară a persoanei şi unitatea cu Biserica; prin urmare, favorizează şi pacea şi unitatea în familia umană. Ne-am putea întreba: acei creştinii care au responsabilităţi grave în conflictele armate au ei umilinţa şi curajul de a face un serios examen de conştiinţă şi de a se spovedi?

Dar - ne întrebăm din nou - poate într-adevăr omul, creatură mică şi simplă, să "rupă unitatea" cu Creatorul? Oare această imagine nu este parţială şi, în definitiv, umilitoare a Revelaţiei lui Dumnezeu pe care ne-a făcut-o Isus?

La o privire mai atentă, păcatul nu rupe unitatea, înţeleasă ca dependenţă ontologică a creaturii de Creator: şi păcătosul rămâne total dependent de Dumnezeu Creatorul, iar această dependenţă, atunci când este recunoscută, poate deschide calea convertirii. Mai degrabă, păcatul rupe unitatea spirituală cu Dumnezeu: este o întoarcere a spatelui către el, iar această posibilitate dramatică este pe atât de reală pe cât este darul libertăţii, pe care Dumnezeu însuşi l-a dat fiinţelor umane. A nega posibilitatea ca păcatul să rupă cu adevărat unitatea cu Dumnezeu este, în realitate, o desconsiderare a demnităţii omului, care este - şi rămâne - liber şi, prin urmare, responsabil pentru propriile sale acte.

Preaiubiţi tineri preoţi şi candidaţi la hirotonire, să aveţi mereu conştiinţa vie misiunii preaînalte pe care Cristos însuşi, prin Biserică, v-o încredinţează: reconstruirea unităţii persoanelor cu Dumnezeu prin celebrarea sacramentului Reconcilierii. Întreaga viaţă a unui preot poate fi realizată pe deplin prin celebrarea acestui sacrament cu asiduitate şi fidelitate. Într-adevăr, câţi preoţi au devenit sfinţi în confesional! Să ne gândim numai la Sfântul Ioan Maria Vianney, la Sfântul Leopold Mandić şi, mai recent, la Sfântul Pius de Pietrelcina şi la Fericitul Mihał Sopoćko.

Unitatea restabilită cu Dumnezeu este şi unitate cu Biserica, ce este trupul mistic al lui Cristos: suntem membre ale lui "Cristos total". Tema cursului vostru din acest an, "Biserica chemată să fie casă a Milostivirii", ar fi de neînţeles dacă nu s-ar porni de la rădăcina care este Isus Cristos înviat. Biserica primeşte persoanele, drept "casă a Milostivirii", pentru că înainte de toate îl primeşte încontinuu pe Domnul său, în cuvântul ascultat şi proclamat şi în harul sacramentelor.

Din acest motiv, în celebrarea Spovezii sacramentale, în timp ce penitenţii sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, este zidită Biserica însăşi, care este îmbogăţită de sfinţenia reînnoită a fiilor săi căiţi şi iertaţi. În confesional, iubiţi fraţi, colaborăm la zidirea continuă a Bisericii: una, sfântă, catolică şi apostolică; şi, făcând astfel, dăm şi noi energii societăţii şi lumii.

Unitatea cu Dumnezeu şi cu Biserica, în sfârşit, este premisa unităţii interioare a persoanelor, atât de necesară astăzi, în acest timp de fragmentare pe care îl trăim. Unitate interioară care se regăseşte ca dorinţă reală, mai ales în noile generaţii. Promisiunile neîmplinite ale unui consumism nestăvilit şi experienţa frustrantă a libertăţii separate de adevăr se pot transforma, prin milostivirea divină, în ocazii de evanghelizare: scoţând la iveală sentimentul de incompletitudine, ele permit să trezească acele întrebări existenţiale la care numai Cristos răspunde pe deplin. Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne mântui şi o face şi educând simţul nostru religios, căutarea noastră nesuprimabilă a adevărului şi a iubirii, pentru ca să putem primi Misterul în care "trăim, ne mişcăm şi existăm" (Fap 17,28).

Acest dinamism de unitate cu Dumnezeu, cu Biserica şi în noi înşine este o condiţie prealabilă pentru pacea între oameni şi popoare: numai o persoană reconciliată este capabilă să trăiască în mod dezarmat şi dezarmant! Cei care depun armele orgoliului şi se lasă înnoiţi încontinuu de iertarea lui Dumnezeu devin făcători de reconciliere în viaţa de fiecare zi. În el sau în ea se realizează cuvintele atribuite Sfântului Francisc de Assisi: "Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale".

Preaiubiţilor, nu neglijaţi niciodată să vă apropiaţi voi înşivă, cu statornicie fidelă, de Sacramentul Iertării, pentru a fi întotdeauna primii beneficiari ai Milostivirii divine, ai cărei slujitori aţi devenit - sau veţi deveni. Maria, Maica Milostivirii, să însoţească mereu drumul vostru şi să lumineze paşii voştri. Asupra voastră şi a angajării voastre zilnice împart din inimă binecuvântarea apostolică. Vă mulţumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu